Cronică

Prof. Emilia Rizeanu Timișoara

 Despre volumul „Umbre“, autor Ana-Cristina Popescu

CRISTINA acrostih

 „Undeva într-un vârf de stâncă

e soarele meu, e pictat printre litere și cuvinte

e pictat cu slove de foc printre umbre”…

UMBRE – e titlul cărții ei și tema acestui  volum. Mitul umbrei  despre aceasta putem vorbi aici.

Deschiderea spre perceperea umbrei este lesne de observat în diverse culturi încă din timpuri străvechi.

Dar mai ales, ea reprezintă întâlnirea dintre subiectivitatea fiecăruia, contextul cultural, social, istoric. Este încarcată de semnificații metafizice profunde.

În multe dintre acestea, precum în cea egipteană, elenă sau românească acest fapt s-a datorat asocierii cu sufletul, umbra  fiind considerată ca o materializare, o exteriorizare a acestuia.

„Umbrele  în jurul meu

Se-opreau să-mi asculte…cuvântul

Acolo era sufletul meu

îmi zambea a fericire, a împlinire,

Era la un pas de-a cuceri veșnicia”.

În limbajul miticopoetic umbra este privită ca o reflectare a imaginii omului. În culturile arhaice umbra era interpretată ca dublul persoanei, ca întruchipare a sufletului despărțit de trup.

„Umbrelor le este interzis

să-și lege fiinta de nodul material

al bulgărelui de pământ”.

Voi reveni asupra umbrei, căci este mult de spus, dar mai relev o tema  tratată, care sugerează tot,

intr-un fel, dualitate, și anume MITUL ANDROGINULUI. Deși s-ar putea ca toți să-l cunoasteți, total sau parțial, o să vi-l redau totusi, ca „povestioară” este frumos, ca filozofie are multe conotații.

La început trăiau pe pământ ființe androgine, de formă sferică, compuse din doi bărbați, două femei sau o femeie și un bărbat lipiți spate in spate. Puterea lor era nemarginită. Zeii, temându-se de această putere, au hotărat să îi desparta. Jumătățile astfel separate au început să moară de tristețe și de dor. Văzând că rămân fără supuși, zeii au căutat o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. În acest scop a fost creat Eros, pentru a semăna iubirea în lume.

De atunci, cele doua jumătăți se caută una pe alta toată viața, iar dacă se regăsesc, formează ființa perfectă de odinioară.

Mitul androginului, al ființei perfecte, complete, precum și ideea de  unitate a contrariilor este probabil la fel de vechi precum omenirea.

Unitatea simbolizează o stare de grație, în timp ce separarea simbolizează căderea. Dar odată separați, ființele rezultate mureau de tristețe. Astfel ca zeii, dorind să îi salveze, îl fac pe Eros, care creează iubirea. De atunci, ființele omenești, jumătăți ale ființei originare, își cauta cealaltă pereche. Când și dacă o găsesc, ajung iarăși să cunoască starea de fericire și de beatitudine din timpurile vechi. Androginul, acea ființă sferică, semnifică autosuficiența, armonia, perfecțiunea unui cerc închis. Omul a pierdut această stare de grație și este blestemat să trăiasca într-o lume și într-un trup incomplet, insuficient, imperfect, este blestemat sa gândeasca în termeni de diferențe, de opuși și nu de coincidență, unitate. Însă ideea de unitate a contrariilor, de atracție a opușilor bântuie colțurile cele mai ascunse ale minții și sufletului sau.

„Mi-am cautat jumătatea

Și mi-a răspuns umbra..

Umbra a-nceput să mă-nsoțeasca pretutindeni

ca o ființă îndrăgostită…

Să fie umbra Androginul?

Atunci …s-a desprins năucită

Și a continuat tăcută

S-alerge după  jumătatea sa.

Deci ne-ntoarcem la umbre: Asocierea umbrei cu viața, este comună multor culturi,  dacă trupul dispare umbra poate transcede și poate deveni independentă.

„Am  ales drumul umbrei,

Eu, o secundă

între pământ și cer,

Fericirea mea o umbră rătăcită”

Sufletul va rămâne liber să vibreze

între firele de iarbă”

 

Am am ales libertatea

Sărac de bogățiile lumești

Dar liber

Sufletul va rămâne liber să vibreze”.

În cultura româneasca, acest tip de asociere a umbrei cu sufletul, a dat naștere unei profesiuni neobișnuite, ai cărei practicanți erau denumiți : „vânzatori de umbre”. Aceștia se ocupau cu măsurarea pe ascuns a umbrei oamenilor, pe care mai apoi o vindeau zidarilor ca „jertfa pentru zidire”.

Umbra este asociată și unor principii contrare : al binelui și al răului.

O teorie îndrăzneață e cea  prin care hominizii au realizat imaginile rupestre  prin proiecția pe pereții cavernelor a umbrelor unor figurine, și conturarea lor. Deopotrivă acceptată și blamată, teoria amintită oferă umbrei momentul în care mitul și realitatea istorică au același sens. Cercetarea umbrei, observarea, perceperea și interpretarea acesteia se dovedește a fi un traseu subiectiv, particular și personal.

La Cristina Popescu apare umbra care e  imaterialul car se leagă de material, sufletul desprins de trup:

„Umbrelor le  este interzis

Să-și lege ființa de modul material

al bulgarelui de pământ”

Obosită de  jocul fără rost

al umbrelor dezlănțuite

am ridicat privirea spre stele

și razele lor au luminat florile” – uitați și ce imagine artistică ideală!

Umbra- un termen care la prima vedere indică ceva simplu, banal. Dar în realitate poate ascunde un întreg univers. În umbră noi ascundem tot ceea ce nu vrem să se vadă în lumină dar am vrea să dispară în întuneric. Este ceea ce noi conștientizăm că există dar nu vrem să acceptăm. Iar neacceptarea unui lucru lasă un spațiu gol.

La Platon umbrele reprezintă universul de referință al oamenilor legați, și prin confundarea lor cu realitatea ele reprezintă iluzii – ele nu au o existență de sine stătătoare, ci sunt condiționate atât de lumină, cât și de obiecte.  Cristina spune ca ele au „energii nedefinite”.

„Un joc de-a umbrele-n văzduh

E viața fiecărei ființe”.

Umbrele transcend spre absolut, imaterial, contrar eului nostru material: Zidul

„Umbrele au construit un zid

Între mine și eternitate

Am încercat să deschid  un portal

Spre   Pomul  Vieții

Și mi-am lăsat eul să alerge

Dincolo de tot ceea ce este îngăduit”.

Ar mai fi multe de spus, dar vă las pe  Dv să descoperiți această poezie profundă a poetei noastre.