Tinere condeie

Tinere condeie:

Valentina Cramer (eseu)

Când la strâns e vreme bună, pâine multă se adună

Lumea e o brutărie, suntem toţi tipuri de pâine, făcuţi din acelaşi aluat dar niciunul nu e la fel ca celălalt şi tocmai asta ne face să fim „gustoşi”. Poate că tu ai mai multe seminţe, sau o formă mai apropiată de perfecţiune, sau poate te consideri mai copt. Dar toate astea depind de perspectivă. Nu poţi spune că tuturor le place pâinea moale, sau pâinea bine coaptă, integrală, neagră, feliată, franzelă sau rotundă, pentru că dacă tuturor ne-ar place acelaşi tip de pâine n-ar mai exista altele. Aşa sunt şi oamenii: înalţi, scunzi, albi, negri, galbeni, cu ochii verzi sau maro sau poate chiar mov, graşi, slabi, cu tunsori şi nuanţe de toate culorile la păr, într-un cuvânt diferiţi, dar asta nu ne face pe niciunul mai bun ca celălalt. Suntem toţi oameni, asta e cert, dar frumuseţea nu are o unitate de măsură, ci depinde de ochiul privitorului aşa că ne putem şi trebuie să ne considerăm egali pentru că asta suntem!
Suntem egali din naştere şi nu ne putem lua niciunul altuia vreun drept doar pentru chipul, corpul, înălţimea sau alte caracteristici ale ambalajului.
Oricât de bună ar fi o pâine, extraordinar de bună la gust, tot vor exista oameni care nu o mănâncă, oricât te vei chinui să faci pe plac tuturor, măcar unul din mulţime îţi va adresa injurii. Dumnezeu e perfecţiune şi nu-l „gustă” întreaga lume, tu ce aşteptări să mai ai?
Fiecare individ din lumea asta îşi caută un suflet, o inimă, o minte caldă. Nimeni nu deţine pe nimeni, dar dragostea formează lanţuri, ne leagă între noi stilizând ceva atât de dorit, ca pâinea caldă. Fii tu schimbarea în lume! Fii tu cel care pune preţ pe miez! Fii tu cel care lasă exteriorul deoparte, pentru că fiind tu acela, vei putea cunoaşte şi bobul de grâu din care-a fost făcut cel cu care vorbeşti. Cunoscând miezul, vei cunoaşte întreaga făptură. Mulţumindu-te doar cu „coaja” unui ceva, nu vei ştii niciodată care e culoarea adevăratei fericiri.
Roşeaţa unei inimi calde dă culoare întregii fiinţe. Drojdia dintr-o pâine bună, dă formă întregii creaţii.

În pământul negru se face pâinea albă.

El este Victor.
De mic părinţii îi spuneau simplu: Tor, nu pentru a-i adresa un alint, ci, pentru că le era mai uşor să îi spună: „-Tor, du-te şi adă caprele de pe deal.”; „-Tor, dă de mâncare la animale!”; „-Tor, sapă pământul şi strânge recolta!”; „-Tor! Tor! Tor!!!!”. În ochii lui se citea de fiecare dată când îl strigai pe nume un regret, o dorinţă, o tristeţe, indiferent de cât de mult încerca uneori să le ascundă punându-şi pe chip un zâmbet, un zâmbet ce-mi devenea deseori antipatic la cât de multă falsitate transmitea.
– Doctore, i-am spus, a-ţi putea să-mi povestiţi în continuare istorioara de data trecută în timp ce faceţi controlul? Mă linişteşte.
– Sigur. Ai putea să-mi aminteşti unde rămăsesem?
– Era momentul în care după atâtea rugăminţi s-a decis să vă lase să continuaţi cu clasa a IX-a. V-aţi oprit brusc şi am rămas cu gândul acolo de două zile.
– Anabela, te-am rugat de când ne-am cunoscut să nu mai fi atât de „politicoasă”, poţi să-mi vorbeşti ca unui prieten. E nevoie să-ţi repet asta de fiecare dată? După… aş putea spune că m-am oprit cu un motiv: nu sunt aici pentru a întrista pe cineva, ci din contră…
-Vreau să ştiu! Aş încerca să deduc singură, dar nu eşti un om uşor de citit.
-Voi încerca să spun totul cât mai pe scurt, pentru că nu-mi permite timpul şi aşa pot trece şi peste lucrurile mai puţin drăguţe.
Am ajuns în clasa a IX-a, eram fericit, pentru că într-un final am reuşit să-l conving pe tata. Aveam cărţile fratelui mai mare şi nişte caiete ce-mi rămăseseră din anul anterior… Speram să mă descurc cu ce aveam pentru că ştiam, îmi imaginam, că odată cu vreo necesitate va dispărea şi singura mea oportunitate de a învăţa. Astfel, mi-a picat lumea în cap auzind că acele manuale nu se mai folosesc de ani buni… Un timp, am dus-o aşa, copiam lecţiile de la colegi, aveam grijă de fiecare spaţiu din caiete, încercam să găsesc soluţii, cum nici nu se punea la socoteală varianta de a avea manuale noi ca prin minune. Dirigintele, observând lucrul acesta s-a decis să-i spună lui tata. În acea zi mi-am luat cea mai cruntă bătaie din viaţa mea şi mi s-a luat dreptul şi de a mai îndrăzni să scot vreun cuvânt în legătură cu învăţământul.
Din punctul ăsta viaţa mea s-a schimbat. Culmea, tot dirigintele a fost „vinovat”. Auzind de bătaie, s-a hotărât să depună plângere la poliţie asumând-şi apoi responsabilitatea de a ne avea în grijă pe mine şi mama. Atunci s-a întors şi fratele meu din armată, am reuşit să ne aşezăm la casa noastră. Tata? S-a schimbat mult în cei cinci ani de închisoare, ba chiar i-a mulţumit „vinovatului”. Domnul Blândescu va rămâne un erou pentru familia noastră. În special pentru mine: am reuşit să-mi îndeplinesc visele şi uite-mă!
Pe obrazul meu îşi făcea cărare o lacrimă.
– Dar de ce ai spus „întristat” mai devreme? Mie mi se pare o poveste foarte frumoasă, emoţionantă chiar.
– Ţi-am spus că încerc să evit părţile negative, pentru că ce a fost, a fost. Sunt anumite lucruri ce mă vor marca pe viaţă, dar să nu ne gândim la asta acum.
– Victor, în pământul negru creşte pâinea albă… Eşti o dovadă vie că de la rău se poate ajunge la bine, crede-mă.
– Aş mai sta de vorbă cu tine, dar mă aşteaptă alţi pacienţi afară. Uite rezultatele! Poate ne vedem într-o altă zi, e momentul tău de a deschide cartea vieţii.
– Cu drag şi siguranţă! O zi frumoasă!
– Asemenea! îmi spuse făcând un semn uşor cu mâna.
Victor pentru mine e exemplul că se poate… Se poate orice pe lumea asta! E omul care a pornit de jos şi nu-i e ruşine să o recunoască şi acum uită-te la el: e un doctor renumit. Se spune că atunci când îţi doreşti într-adevăr un lucru toată planeta complotează la fericirea ta. Eu mi-am privit dovada în ochi, acum tu ai făcut la fel, ce mai aştepţi? Pornind de jos ai o vedere mai bună către succes.

PANEM ET CIRCENSES

Mi-au trecut în minte vulturi, ce străpungeau cu privirea orizonturi, dar i-am lăsat să piară/
Mi-am lăsat sufletul pe ace, chinuindu-se şi nu am mai făcut nimic pentru el.
Am dat de greu şi am renunţat mulţumindu-mă cu puţin, pentru că asta-mi părea calea cea mai uşoară.
Privesc în juru-mi şi nu văd nici un impuls la luptă. Luptătorii au ajuns să se mulţumească şi cu gustul învingerii ştiindu-se în viaţă. Ne trec printre degete ani, vieţi, clipe.. Şi nici măcar nu încercăm să strângem pumnul, pentru că avem impresia că oricum se va întâmpla ce-i mai rău.
Ştii ce se întâmplă atunci când nu ai nici măcar voinţă să lupţi? Nimic.
„Era cald, vântul îi legănă pletele de castan încercând, parcă, să i le fure, spunându-i că nu le merită.
Mi-am făcut un obicei de a trece pe lângă ea, în fiecare zi, stătea în acelaşi loc, cu mâna întinsă, aşteptând de la alţii.
Cine este ea?
Mă întorc în urmă cu 26 de ani, eram abia venit de la facultate, mergeam în vizită la mama care lucra ca „servitoare” la familia ei, atunci atât de bucuroasă de naşterea unui nou suflet cu atât de multă speranţă în faţă: Raisa.
Nu pot să spun că am cunoscut-o, niciodată îndeaproape, o vedeam în fiecare vacanţă de vară, cât timp lucram în compania mamei şi-mi părea mereu un copil înflăcărat, cu voinţa de a ajunge mare.
Dar cum cartea nu se judecă după copertă… odată cu timpul toată flacăra ce-o stăpânea, se stinse.
Se întâmpla când era în floarea a cincisprezecei primăveri, venea de la şcoală răsturnând tot ce era în calea ei hotărâtă nici urmă să nu mai vadă din locul care îi stăpânea în acest moment nervii şi suferinţa.
„Dar.. ce s-a întâmplat?” am întrebat oarecum timid.
„Nu e treaba ta.” mi-a răspuns ca un copil mofturos şi alintat ce era.
În scurt timp am aflat că a renunţat la şcoală pentru că profesoara i-a spus că deranjează ora.
De aici începusem să nu mai văd nici o fărâmă de speranţă în ochii ei.
Cu siguranţă, părinţii nici nu puneau la socoteală să nu mai meargă la şcoală. Au ajuns să se înjosească în faţa ei şi au încercat orice metodă de a o face să se răzgândească. Dar ea? După două săptămâni de rugăminţi a fugit de acasă.
Nimeni n-a mai auzit de ea mult timp, până în urmă cu 3 ani.
Făcând o plimbare prin centru, o figură cunoscută îmi opri atenţia în loc. Am recunoscut-o după trăsături: părul castaniu şi ochii smaraldici o trădau, hainele ponosite, ridurile şi cearcănele ce le avea, deja, mă făceau oarecum să mă îndoiesc. Dar, nu am nici o altă bănuială privindu-i faţa, care a rămas a copilei de cincisprezece ani pe care-o ştiam.
De 3 ani încerc să-i aflu povestea, dar îmi răspunde mereu cu acelaşi „Nu e treaba ta.”.. Atâta timp, atâtea greutăţi ce i le poţi citi în adâncul cearcănelor şi tot nu şi-a pierdut caracterul de copil mofturos.
Din respect pentru răposata ei familie ce a murit într-un incendiu la scurt timp după ce ea i-a părăsit, din respect pentru oamenii ce pot să zic că ne-au crescut pe amândoi, am hotărât să-i port de grijă din acel moment.
Cum a refuzat din încăpăţânarea-i prostească orice metodă din partea mea de a ajuta, îi trimit în fiecare zi pâine şi necesarul pentru a trăi o zi decentă prin intermediul unui străin. Nu mă voi lăsa până când n-o voi vedea la locul ei. Ea e întruchiparea renunţării, iar în spatele ambalajului frumos, nu arată în cel mai plăcut mod.
Mă înteb dacă genul acesta de oameni pot fi ajutaţi… Poţi să ajuţi o persoană care nu e în stare să facă nici un efort pentru ea însăşi? Care vrea să trăiască din mila altora de parcă ar fi datori s-o facă? Şi aici nu mă refer la mine. Eu mă simt dator s-o fac, fiind tot ce i-a mai rămas pe lume. Căci în afară de mine nu i-a mai rămas nici măcar ea.
A ajuns să se bucure la o bucată de pâine, iar înainte lupta pentru ceea ce era mai bun.. A decăzut, în ultimul hal. Sau poate că am văzut-o eu prea sus.
„O, sancta simplicitas! Panem et circenses” (O, sfântă naivitate! Pâine şi jocuri de circ.), cum ar spune latinii, acum. Prima expresie definind ignoranţa, inconştienţa acesteia. Iar cea de-a doua? În vechime, poetul latin Decimus Juvenalis, adresându-se unui prieten, deplângea decadenţa poprului roman, modul în care putea fi controlat oferindu-li-se puţinul. Ea nu poate fi controlată. Dar decăderea ei, modul în care se mulţumeşte cu puţinul sunt evidente. Şi nu doar al ei..”
Această istorioară defineşte de fapt viaţa fiecăruia dintre noi într-un anumit moment. Devenim lăsători, negrijulii, nepăsători. Avem nevoie de voinţă mai mult ca orice! Avem nevoie de răbdare cu noi, cu cei din jurul nostru. Lucrurile mărunte ca pâinea, ar trebui să ne facă fericiţi. Dar să nu ne mulţumim oar cu pâinea când putem avea totul în propriile mâini?

Timeea Mihuţ (eseu)
„Cerul este pâinea ochiilor.“
(Ralph W.Emerson)
Sunt o pasăre ce rătăceşte zi de zi într-un stol mare, o pasăre ce speră şi visează la momentul când va părăsi un loc pentru a se muta într-un alt loc mai călduros.
Aripile mele sunt cuprinse de culori ce se-mbină într-o perfectă simetrie cu negrul ce mă reprezintă.
Sunt micuţă, însă ce mă face diferită de celelalte păsări este interiorul meu, un interior colorat dar totodată întunecat, la fel ca şi aripile mele. Ceea ce e acolo, în suflet, în gând, în dialogul ce-l poartă creierul cu mine zi de zi, nu poate fi descris prin cuvinte, căci cuvintele mereu reprezintă o mască a adevaratului caracter, ceea ce ne defineşte cu adevarat sunt doar faptele.
În căderea mea spre pământ, din cer, din văzdhul albastru plin de vata albă şi de îmbinări de curcubee par doar un punct negru, un suflet nevinovat ce se pierde prin măreţia divină a cerului.
Acestea sunt doar o impresie ce lasă urma mea. Niciodată ambalajul nu defineşte putera unui suflet, căci poţi să fii mic şi firav, dar faptele tale să fie măreţe şi puternice.
Noi, păsările mici, dar atât de mari sufleteşte, suntem conduse de către nişte şoimi ce vor doar să ne controleze, să ne taie aripile atunci când văd că în urma noastră lăsăm zâmbete şi fericire. Şoimii vor să ne oprească în a fi diferiţi, încearcă să ne ofere uniforma comună, dar eu şi alte mii de suflete încă luptăm, lupta aceea de a lăsa ceva în urma noastră, o pâine care să ne reprezinte.
Aşa cum cerul e pâinea ochilor, speranţa de a cucerii eternitatea şi zborul păsărilor după ideal poate să se metamorfozeze în pâine.
Speranţa e un sac în care aruncăm idei, idei ale căror vise sperăm să nu moară niciodată. Nu ne mulţumim cu puţin. Visăm să zburăm mereu mai sus, dar trebuie să înţelegem că tot ceea ce ne înconjoară, tot ceea ce putem vedea cu ochii e o binecuvântare care trebuie preţuită în fiecare secundă a vieţii.

Andreea Buzuriu (eseu)
Scriitorii

Oamenii care scriu nu sunt oameni pe care nu poţi să-i crezi, pentru că ei ştiu să răstălmăcească cuvintele şi să se joace cu ele după propriul plac.
Oamenii care scriu nu sunt sinceri, dar sunt oameni în care poţi avea încredere. Ei trăiesc în universul lor şi-i compătimesc pe cei care nu ştiu să iasă din obişnuit, sunt oamenii pe care-i vezi singuri în cafenele cu o carte în mână sau privind în gol pe o zi ploioasă, singuri, nu pentru că n-ar avea cu cine să-şi petreacă timpul, ci pentru că se simt mai în largul lor aşa.
Scriitorii se îmbracă mult în negru, sunt inteligenţi, pentru că vorbesc mereu cu subînţeles şi se joacă cu mintea celorlalţi. Ştiu să aşeze cuvintele în aşa ordine încât să ai impresia că-ţi pătrund în propriile gânduri. Niciodată să nu crezi un scriitor pe cuvânt, căci el e în mare parte, un regizor de succes al vieţii sale.
Ei nu vorbesc multe, dar ce vorbesc e în mare parte – metaforic. Ei sunt arhitecţii lumilor lor pe care nu şi-o construiesc după alte modele, sunt incredibil de originali. Dacă vorbeşti cu un scriitor, cu siguranţă vei constata că e de neînţeles, şi în mare parte, aşa e. N-ai vrea să intri în mintea celor care scriu, probabil n-ai mai ieşi de acolo. Numai fire încâlcite şi încolăcite, cabluri care se leagă, se rup şi se leagă iar, unele se mai şi ard şi scot scântei, iau foc şi de acolo, ca din cuptor, sunt scoase operele de artă. Numai scriitori au în mâinile lor puterea de a te face să înţelegi anumite aspecte, dar tot ei te pot induce-n eroare până nu mai ştii nici de unde ai plecat, dar mai să găseşti drumul pe care-l căutai.
Majoritatea îţi inspiră răspunsuri, dar scriitorii care mă fascinează pe mine sunt aceia care-ţi ridică întrebări, cei care te fac să gândeşti puţin mai altfel decât eşti tu obişnuit, din alte perspective… Şi vei fi mult mai mulţumit dacă răspunsurile le găseşti tu … şi nu-s oferite pe tavă.

De ce minţim?

Pentru că adevărul doare, şi noi nu suntem aşa de puternici încât să-l înfruntăm, sau cel puţin nu vrem să fim. Partea tristă e că nu suntem în stare să facem faţă realităţii, ne minţim pe noi şi-i minţim şi pe alţii, cântărim fericirea când de fapt ştim foarte bine că nu se vinde la kilogram.
Să minţi e inevitabil, fie că vrei sau nu. Diferenţa nu constă în gravitatea minciunii, ci mai degrabă în scopul pentru care a fost spusă. De multe ori ne simţim obligaţi să minţim şi credem că facem un bine celui de lângă noi, pentru că există întrebări a căror răspunsuri sunt legate de minciuni, sau ca să sune mai frumos, legate de a ţine ascuns adevărul, în scopuri bune, desigur. Cum poţi să răspunzi altfel la întrebarea „Ai mâncat azi?” a mamei, când ştii că o să se îngrijoreze dacă-i spui că nu? Ori, cum ai putea tu să răspunzi altfel decât afirmativ când cineva te-ntreabă „Eşti bine”?
Unele întrebări sunt efectiv puse fără rost, căci oricum ştim răspunsul, dar cum rămâne cu răspunsurile pe care nu le ştii, dar parcă ţi-e şi frică să le aflii? … Unii spun că uneori e mai bine să nu întrebi, pentru că sunt răspunsuri pe care n-ai vrea să le ştii. Eu sunt de părere că „a nu şti” e cel mai neplăcut sentiment posibil, şi oricum, a nega un adevăr înseamnă a trăi pe baza unei minciuni, sau greşesc?

Contraste

Susţin sus şi tare, şi nu cred că-mi voi schimba părerea, că oamenii „reali” sunt cei diferiţi.
Personalitatea ţi-o arăţi prin gesturi, prin îmbrăcăminte şi stil. Stilul n-are reguli, stilul nu înseamnă modă, înseamnă arta de a arăta cine eşti fără să te ajuţi de cuvinte. Ador oamenii care exagerează privind ceea ce iubesc, spre exemplu o persoană căreia-i place negrul şi se îmbracă doar în negru. Eu nu înţeleg prin asta rebeliune, sadicitate sau un rocker convins, ci curajul de a te exprima, indiferent că Xulescu consideră actul tău un act iraţional şi exagerat.
Şi până la urmă, şi dacă ai fi un rocker sadic, care ar fi problema?
Societatea ne impune nişte reguli nescrise de care, vrem-nu-vrem, nu putem să nu ţinem cont. Eu cred că atât timp cât nu faci rău nimănui, ce e greşit în a ieşi într-o seară caldă de august cu prietenii să dansaţi în ploaie? Sau să cânţi pe străzi pustii, ori să urlii pe dealuri neştiute lucruri pe care nu le-ai spus nimănui … pentru că ai ţinut în tine totul prea mult timp. Să fugi într-o dimineaţă undeva şi să nu reapari până-n ziua următoare, să te pierzi printre gânduri, să dansezi până cazi din picioare, să cânţi până nu mai poţi respira, să uiţi de tine şi poate şi de restul.
De ce oare societatea judecă ceea ce nu cunoaşte? Ştim cu toţii cum e văzut un om cu tatuaje şi piercinguri, păr vopsit în cele mai neobişnuite culori: fără inimă, incult, nicidecum nu găsesc artă în aşa ceva. Eu văd personalităţi minunate, oameni care au curajul de a se exprima, fără a se teme de vocea celorlalţi, pentru că ei adoră ceea ce sunt, ceea ce fac. Şi oricum, nimic din ce faci nu e important dacă nu eşti fericit.
Ştii că eşti un om prea conformist şi temător de ce vor spune ceilalţi atunci când toţi te plac în afară de tine. Trebuie doar să ai încredere în persoana care ştii sau cel puţin crezi că eşti şi restul vine de la sine. Sunt oameni total diferiţi care-ţi pot fi cei mai buni prieteni, fie că mentalităţile voastre nu coincid, poate, deloc. Poţi să găseşti ceea ce cauţi în oamenii la care nu te-ai gândit niciodată sau dacă nu găseşti, poţi măcar să încerci să le pătrunzi în gânduri, vei descoperi tărâmuri pe care n-ai mai fost niciodată. Fă-le o poză şi continuă-ţi ruta, nimeni nu te ţine în loc.
E important să fii tu, şi nu o spun doar eu. Ţin minte cuvintele pictorului olandez Van Gogh, care însuşi spunea că normalitatea e un drum pavat, deci e uşor de păşit, însă pe el nu creşte nicio floare. Ori Kurt Cobain, unul din cântăreţii mei preferaţi, era de părere că dorinţa de a fi altcineva e o risipă de cine eşti, şi nu pot decât să-i aprob ideile, în măsura în care el nu se mai află astăzi printre noi.
Nu cred că e rău să arăţi cine eşti, cred că e extraordinar de bine. Însă sunt de părere că lucrurile pe care le simţi în cele mai adânci părţi ale sufletului sunt cele pe care nu le poţi face publice. Găsesc important să ştii cât, nu ce, pentru că oamenii cei mai câştigaţi ştiu să cântărească, nu să-şi pună în ordine haosul din viaţa lor.
Contrastele dintre noi, diversitatea şi diferenţele care ne aduc o definiţie, ele sunt cele care colorează viaţa, sau dacă nu, cel puţin dau cu markerul ca să iasă-n evidenţă…

Nicoleta Casiana Opruţ (tradiţii)

„VEŞNICIA S-A NĂSCUT LA SAT.“ (Sufletul satului, Lucian Blaga)

Obiceiuri şi satul românesc

Satul românesc are un tezaur flocloric foarte bogat. Este plin de obiceiuri frumoase transmise din generaţie în generaţie, unele fiind vechi de sute de ani.
Eu personal trăiesc într-un mic sat din România de când m-am născut. Aici m-am format eu ca persoană. De la an la an, în satul meu s-au pierdut unele obiceiuri. Acest lucru întâmplându-se din cauza nepăsării cu care tratează oameni aceste minunate tradiţii moştenite din bătrani.
Din fericire mai există şi obiceiuri care s-au păstrat, ca de exemplu Strigatu’ fetelor în joi mari, Mersu’ în piţărăi, Datu’ şolurilor în joi mari, Mersu’ cu sorcova, Mersu’ cu pluguşorul, Mersu’ cu capra şi altele pe care eu nu le-am amintit, fiindcă sunt prea multe pentru a le putea enumera pe toate.
Obiceiul Strigatu’ fetelor în joi mari are loc în joia mare, ultima joie înainte de Paşte. Conform acetui obicei băieţii se urcă pe cel mai înalt deal din jurul satului şi fac un foc mare care este vizibil din sat, pe urmă încep să strige pe rând câte un defect al fiecărei fete, defect care l-au observat în perioada anului precedent. Ei strigă aşa de tare, încât să poată auzi aproape toţi locuitorii satului. Acesta este momentul anului când baieţii pot spune fetelor care sunt defectele lor fară ca acestea să se supere.
Datu’ şolurilor in joi mari este de asemenea un obicei ce are loc în joia mare. În cadrul acestui obicei copiii fac schimb de şoluri (pahare) pline cu bunătăţi.
Mersu’ în piţărăi este un obicei ce are locu cu o zi înainte de Crăciun. Potrivit acestui obicei toţi băieţii din sat se întâlnesc în Ajunul Crăciunului în jurul orei 6 şi fac un foc peste care urmează să sară. Cel care a sărit cel mai departe va fi căpitanul piţărăilor din acel an. Rolul de căpitan constă în a da startul mersului în piţărăi, adică în a lua primul piţărău (un colacel făcut din pâine) de la casa de unde se începe mersul. La ora 7 se adună şi fetele, apoi căpitanul dă startul. Aceştia încep să colinde satul pe un traseu bine stabilit cu o zi înainte. Toţi locuitorii satului ies afară cu o cotoriţa (un coş) plin cu piţărăi, care trebuie să se ajungă pentru fiecare copil din sat.
Mersu’ cu sorcova este obiceiul în care fetele, în data de 31 decembrie, merg din casă în casă pentru a vesti sosirea noului an având o sorcovă (o crenguţă de brad împodobită) în mână şi cântând un cântecel. Cântecelul sorcovei este: „Sorcova, vesela, / Să traiţi, să infloriţi / Ca un mar, ca un păr, / Ca un fir de trandafir / Tare ca piatra, / Iute ca săgeata / Tare ca fierul, / Iute ca oţelul, / La anu şi la mulţi ani !”
Mersu’ cu pluguşorul are loc tot în data de 31 decembrie, dar de această dată baieţii merg din casă în casă pentru a vesti sosirea noului an. Pluguşorul are şi un cântec specific. Câteva versuri ale Pluguşorului sunt : „Aho, aho copii si fraţi / Staţi puţin si nu mânaţi / Lângă boii v’alaturaţi / Şi cuvântul mi’ascultaţi / Ia mai mânaţi mai flăcăi / Şi sunaţi din zurgălăi …”
Mersu’ cu capra este la fel ca cele două obiceiuri menţionate mai sus. Este un obicei ce are loc pe data de 31 decembrie în care un grup de bărbaţi vin pentru a ura gazdei un an nou plin de bogăţii, unul din ei fiind costumat în capră. Exact ca cele de mai sus şi capara are un cântec specific ei. „Vine capra de la munte / Cu steluţă albă-n frunte / Are-n coarne ramuri multe / Şi mai mari şi mai mărunte …”
Acestea sunt doar câteva din obiceiurile care se mai păstrează şi astăzi în satul românesc. Pe lângă acestea mai sunt foarte multe obiceiuri pe care nu le-am amintit si poate chiar zeci de obiceiuri de care eu se poate nici măcar să nu fi auzit, datorită faptului că s-au pierdut. Dacă am sta de vorba cu bătrânii satului, am descoperi foarte multe obiceiuri minunate şi multe învăţături acumulate în perioada vieţii acestora. Unii dintre bătrâni au luptat în cel de al doilea război mondial şi au în jur de 100 de ani.
Aceasta este o foarte scurtă prezentare a câtorva obiceiuri care încă se mai păstrează şi în ziua de astăzi în satul românesc, obiceiuri frumoase care te fac să simţi cu adevărat ce înseamnă sărbătoarea de Crăciun, Paşte sau ce înseamnă Anul Nou. Sper că de aceste obiceiuri să se poate bucura chiar şi nepoţii mei şi sper din tot sufletul să nu se mai piardă nimic.

Claudia Iasmina Lazăr (teatru)

PENTRU O BUCATĂ DE PÂINE

Actul I

Personaje: Boierul Tinaxe, Vasile Mugur (un ţăran), Sluga, Gheorghe (un alt ţăran)

Scena I
Personajele: Vasile şi Gheorghe
Decorul – Un câmp.
(Vasile şi Gheorghe erau pe câmp la seceriş.)
Vasile: Hai, Gheorghe, mai repede, că n-avem timp până la anul!
Gheorghe: Termin imediat.
Vasile: Spui asta de o ora!
Gheorghe: Da’ ce-i cu graba asta?
Vasile: Ştii că mâine vine boirul Tinaxe şi ne ia tot ce a rămas din lan?
Gheorghe: Şi mijlocul lanului?
Vasile: Doamne fereste! Doar nu o fi aşa nerod. Nu cred că vrea să strice recolta de la anu’ ca doar na’, e şi dânsul ardelean ca şi noi.
Gheorghe: Într-adevar. Uite, Vasile, terminai cu grâul.
Vasile: Hai la mine acas’ să mâncăm un blid de zamă şi să te cinstesc.
Gheorghe: Bine, Vasile. Da’ lăsaşi destul grâu în lan?
Vasile: Cum sa nu las Gheorghe? Doar nu sunt nerod!
Gheorghe: Fie ce … (întrerupt de Vasile)
Vasile: Taci! Trece trasura lui Tinaxe! Pfu… Bine că nu ne văzu.
Gheorghe: Ai dreptate. Noi avurăm mare noroc acu’, fiindcă toată ziua, bună ziua boierul se plimba cu trasura ba-n stânga, ba-n dreapta. Dar totuşi, el se crede om gospodar domnule!
Vasile: Într-adevar. Uite, ajunsărăm acas’! Hai, intră!
Gheorghe: Nu pot, Vasile, că nu vreau sa te deranjez şi în plus am multă treabă acas’ şi nu pot să o amân.
Vasile: Of, Gheorghe, dacă tot zici că ai treabă, uite banii aceştia ca să nu zici că ai venit de pomană.
Gheorghe: Mulţam’ Vasile!
Vasile: Să-ţi fie de bine!
(Gheorghe părăseşte scena)
Scena II
Personaje: Boierul Tinaxe şi sluga sa.
Decorul: Curtea conacului boierului Tinaxe.
(Tinaxe vorbeşte cu sluga sa din trăsură)
Tinaxe: Sluga!
Sluga: Da, boiere!
Tinaxe: Mergi la câmp şi seceră grâul rămas pe moşia lui Vasile Mugur.
Vreau să îmi aduci tot grâul, chiar şi partea din mijloc.
Sluga: Stăpâne, dar… (Întreruptă de boier)
Tinaxe: Niciun dar! Mie îmi aduci tot grâul! S-a înţeles?
Sluga: Da, stăpâne. Mâine în zori mă voi duce să secer grâul.
Tinaxe: Cum? Abia mâine? Te duci acu’!
Sluga: Dar, stăpâne, suntem în luna lui cuptor. Afară e foc!
Tinaxe: Dar eu de ce te plătesc? Să-mi trândăveşi în casă? La muncă cu tine, leneşule!
Sluga: Desigur, stăpâne! Voi merge acum la câmp. (Sluga părăseşte camera supărată, iar boierul începe să vorbească singur spunându-şi părerea despre oamenii de rând)
Tinaxe: Of, ce om leneş! Nici să se ridice de pe scaun nu-i venea. Dar toţi ca şi el visează să fie boieri şi oameni de-ntâia clasă. Dar nu se gândesc, că pentru a ajunge aşa sus trebuie se fii un om destoinic şi cu scaun la cap. Of, ce nerozi… Daca ar şti cât muncesc eu, cât mă trudesc pentru a ţine gospodaria aceasta. Of,of,of… (după câteva secunde de tăcere) Oare cât e ceasul? (după alte câteva secunde) Cincisprezece şi jumatate. E timpul să dorm. Mă scol spre seară să mănânc şi apoi mă culc iarăşi. Vai cât de ostenitor e să fii boier! A trecut deja o oră de când nu am mai stat în pat. Of, of , of. (Boierul Tinaxe se aşează în pat şi adoarme aproape instant.)
Scena III
Personaje: Sluga
Decorul: Un câmp.
Sluga: (Sluga vorbeşte cu ea însăşi) Of,of,of… Am şi eu un stăpân… Aât de lacom… Pentru a-şi îndeplini dorinţele ar trece şi peste al nostru domnitor… Ce om! Auzi la el, să taie grâul din mijlocul lanului… Şi pentru ce? Încă trei kilograme de făină? (după câteva minute) Îmi amintesc acu’ vreo’ zece ani că mai facu’ aşa, iar următorul an nu se mai facu’ grâu şi anul al doilea la fel, şi celalalt an, abia de vreo trei ani îşi reveni grâul. Şi din nou, pentru ce? El nu se se gândeşte că le ia oamenilor pâinea de la gură? Parcă ar fi nebunul acela de Păcală!
Scena IV
Personaje: Vasile, Gheorghe.
Decorul: Un drum rural.
(La câteva zile după ce sluga a tăiat mijlocul lanului lui Vasile Mugur, Vasile mergea la târg împreună cu Gheorghe iar târgul nu era departe de pământul cu pricina.)
Vasile: Gheorghe, tu ce tre… Văleu!
Gheorghe: Ce ai Vasile?
Vasile: Nemernicul! A tăiat mijlocul lanului!
Gheorghe: Cum? Doar ştie tradiţia, cum să facă aşa ceva?
Vasile: Nu mai merg la niciun târg. Mă duc să îi cer socoteală!
Gheorghe: Vin şi eu cu tine.
Scena V
Personaje: Vasile, Gheorghe, Tinaxe
Decorul: Conacul boierului Tinaxe.
(După ce ajung la conacul boierului Tinaxe)
Vasile: Boiere! Cum ai putut să faci aşa ceva?
Tinaxe: Ce am făcut?
Vasile: Ai tăiat mijlocul lanului!
Tinaxe: Şi?
Vasile: De parcă nu ai cunoaşte tradiţia! Ne-ai luat pâinea de la gură!
Tinaxe: Tradiţia e o prostie! Ai să vezi că la anu’ grâul se va face!
Vasile: Bo… (întrerupt de Gheorghe)
Gheorghe: Lasă-l Vasile. Va vedea el ce se întâmplă dacă te pui cu tradiţia.
(Vasile si Gheorghe părăsesc camera)
Actul II

Personaje: Vasile, Gheorghe, Tinaxe
Decorul: Casa lui Vasile.
Gheorghe: (către Vasile) În urmatorii ani, pe moşiile boierului Tinaxe nu s-a mai făcut deloc grâul, iar aşa zisul boier a ajuns la sapă de lemn.
Vasile: Pe când noi doi, muncind şi respectând tradiţia am ajuns din doi ţărani, boierii satului.
Gheorghe: Am auzit că Tinaxe, pentru că nu se mai descurcă o să vină la tine să-şi ceară scuze. Crede că se va îmbunătăţii situaţia lui.
Tinaxe: Boiere…
Vasile: Da, Tinaxe!
Tinaxe: Am ventit să îmi cer scuze de la dumneata.
Vasile: De ce?
Tinaxe: Pentru că acum ceva ani ţi-am furat pâinea de la gura ta şi a familiei tale.
Vasile: Dar nu sunt supărat.
Tinaxe: Dar de ce? Am făcut o faptă aşa nedereaptă
Vasile: Dar ştii tu, Tinaxe, dacă furi pâinea cuiva, Domnul i-o va înapoia iar tu va trebui să plăteşi înzecit. De aceea tradiţia nu se calcă.
Tinaxe (izbugnind în plâns): Îmi pare rău!
Vasile: Nu plânge! Uite aici o punguţă cu galbeni şi de mâine poţi veni să mă slujeşti, iar dacă vei munci cum trebuie, leafa ta va fi pe masură.
Tinaxe: Mulţumesc, stăpâne!

Daniel Ionuţ Mîrza (proză S.F.)

Jurnalul unui război pe Pământ, Planeta Pâinii

27 octombrie 2154

Planeta Biger a dat o lovitură grea Pământului, planeta unde grâul face concurenţă soarelui pâinea emană căldură diurnă.
Un sfert din flotele noastre sunt rănite şi scutul este pe jumătate avariat. Chiar dacă şi planeta Dugry ne este alăturată în acest război, nu vom rezista mult timp.
Eu sunt John Bard şi am avut ghinionul să mă nasc în al doilea război planetar al Pământului. Acest război persistă de mai bine de cincizeci de ani. Tatăl meu a murit în acest război. Eu am vrut să mă alătur pământului, să înving pentru tata. Războiul a început fără motiv. Era o zi frumoasă de vară în ani 100, dar spre finalul zilei, Bigerii au declarat război. A fost o zi neagră pentru Pământ. Din fericire, cam la o lună de la începutul războiului, ni s-au alăturat Dugryenii şi aceştia fără motiv, dar noi am acceptat propunerea lor, fără a ne gândi.
Noaptea trecea foarte greu, ca de fiecare dată, cu frica în sân, că lupta va putea să înceapă.
La ora 12 aveam instructaj pe puntea principală, dar eu am rămas în vestiar, deoarece am primit o zi liberă, de ziua mea. Înspre băi am observat un afiş pe perete ce era suflat de vânt. Un lucru ciudat, deoarece camera era izolată. De curiozitate mă uit după afiş şi văd o gaură de un metru, dar care părea fără sfârşit. Fără frică am intrat în tunel şi am mers aproximativ 100 de metri pe jos. Când am ajuns jos am găsit un întreg labirint de tunele. Acolo am găsitun vagon cu ţiglă. Vagonul era a celor de pe Dugry. Se pare că ei au avut o întreagă firmă ascunsă. Repede am urcat la suprafaţă să dau de veste aliaţilor mei.
Când am ajuns sus trapa de la intrare era închisă. Situaţia era fără scăpare. Am stat o oră, două, trei, nu ştiam ce să mă fac. Apoi mi-am adus aminte că am văzut un târnăcop în tuneluri. A trebuit să mă târăsc până jos să iau târnăcopul. Fiecare pas devenea tot mai greu, deoarece aurul devenea tot mai puţin. Ajuns la trapă am crezut un moment că o să mor acolo, dar a renunţa la luptă nu era atuul meu. Cu ultimele forţe am lovit cu târnăcopul trapa şi am reuşit să o scot din balamale şi să evadez din tunel.
Pentru prima oară aerul mi s-a părut divin. Am stat două clipe să răsuflu aer şi am fugit spre partea principală. Acolo nu a fost nimeni, nici măcar omul de gardă. M-am uitat la cer şi am observat că toţi se luptau.
Deodată am rămas singur în tot sediul.
Privirea îmi este atrasă de o lumină puternică de pe puntea secundară. Gărăbit mă duc acolo şi observ că o navă plecase. Nava a fost roşie cu puncte negre. Cu siguranţă a fost nava Dugryenilor. Spre norocul meu a mai rămas nicio navă veche din primul război planetar.
Mă urc în ea şi totul pare ciudat, prea multe butone. În navele noi erau doar zece butoane şi un joystic. Din fericire tata m-a învăţat cândva cum să o conduc. Chiar dacă era veche nava mergea ca unsă.
Deşi nava mergea perfect Dugryenii aveau un avans. Nu am renunţat. Am decis să-i urmăresc cu price preţ. Ei au ajuns pe planeta Biger, lucru ce m-a uimit.
Aterizez într-o pădure situată în apropierea bazei lor. Tipitil mă îndrept spre bază să obţin informaţii referitoare la locaţie.
Observ că din nava Dugry se descărca fier, aur, bronz, diamant. Se pare că pentru aceste minereuri Dugry s-a alăturat războiului.
Uşa biroului era deschisă şi dugryeni serveau masă. Arunc o privire peste hârtiile de pe masă şi înţeleg că ei erau pregătiţi să dea lovitura finală săptămâna următoare Pământului şi să recolteze tot grâul ce era o bogăţie a planetei.
Repde plec spre navă, dar observ că acesta a dispărut.
Încerc să iau legătura cu ceilalţi prin radio, dar şi acesta lipsea. Singurul mod de a transmite un mesaj e codul morse.
Am reuşit.
Întors acasă oraşul s-a prgătit de apărare.
Dimineaţa a început. Totul curgea repede.
Am reuşit. Învingem pentru prima dată în acest război.
Pământul o să trăiască şi pe viitor o viaţă frumoasă şi prosperă sub semnul bobului de grâu.

Pictură: Alex Spînu, Andreea Lingurar, Daniel Mîrza, Darius Costache, Iulia Bouroşu, Alexandra Alfiri, Darius Opîrlescu, Alexandru Georgescu.