Critica literara

Romeo Ioan Roşiianu

POSTFAŢĂ la volumul „Gustul pâinii“, autor Ana-Cristina Popescu

Despre cuvânt şi pâinea cea de toate zilele

Să întocmeşti o antologie cu o astfel de temă la limita sacrului e un demers mai mult decât temerar.
Dar să mai faci o astfel de lucrare şi aprope în totalitate cu texte ale unor elevi devine un proiect măreţ chiar din secunda următoare.
Ei bine, am ridicat mănuşa aruncată de Ana Cristina Popescu şi iată-mă, împreună cu voi căutând sensuri şi rosturi într-o lume din ce în ce mai improprie visului şi poeziei.
Ei bine, paradoxal, tocmai într-o astfel de vreme câinească pentru suflet, în care materialul câştigă dezarmant de uşor în faţa emoţiei, (re)întoarcerea la origini, la ancestral chiar la care suntem provocaţi prin lucrarea de faţă devine un gest firesc.
„Să nu dai firimituri pe jos!” suna vorba bunicii în urechea sufletului copilăriei mele.
În timp vroiam să aflu că nu era un act de zgârcenie, ci unul de respect dus la limita veneraţiei pentru pâinea pusă pe masă, o pâine sacrală, pomenită până şi-n Rugăciunea Domnească, Tatăl Nostru, fapt ce subliniază unicitatea în sine a produsului, dar şi importanta ei semnificţie pentru esenţa vieţuirii nostre.
O văd ca acum pe bunica framântând prin negura amintirilor pâinea-ntr-o copaie, apoi, când s-o lase la dospit, facând semnul crucii în coca cleioasă.
A fost pentru prima dată când gestul mi-a arătat profunzimea respectului pentru ceva ce se obţinea cu atâta trudă altădată.
„Luaţi şi mâncaţi, Acesta este Trupul meu!” le zice Mântuitorul apostolilor când le întinde pâine.
Iată, aşadar cele mai elocvente exemple de subliniere a importanţei pâinii pe care mulţi o batjocoresc azi, unii chiar aruncând-o pe jos, repet, într-o lume din ce în ce mai improprie visului şi poeziei.
Tocmai de aceea, într-un astfel de context să scoţi o carte cu o astfel de generoasă temă devine un act de curaj intelectual, o mişcare de rezistenţă chiar, o patrulare la frontiera cuvântului.
Dar să o mai şi faci laolaltă cu mlădiţele, copiii ce încă nu s-au dedat la viaţă e cât o îngenunchere în tina uliţii, un gest de invocare a forţelor benefice ale lumii, o reîntoarcere la rădăcina esenţei.
Antologia „Gustul pâinii” adună vlăstare de suflet între coperţile ei şi devine vatră literară în care Ana Cristina Popescu pune la dospit cuvinte pentru literatura de mai târziu.
Antologia „Gustul pâinii” este un demers cu atât mai temerar cu cât pe lângă largheţea provocării, ea nu se limitează la a pune laolaltă texte, ci merge până la a le forţa cumva limitele acestor fragezi condeieri.
Aşa se face că avem texte de proză, poezie şi teatru, încercări de eseu, toate unite prin provocatorul miros al pâinii cuvântului, una fără de care făptura spirituală nu poate fiinţa.
Ana Cristina Popescu trage un semnal subtil de alarmă cu acest demers, în sensul că pune în valoare tocmai vorbirea, cuvântul, calitate ce ne diferenţiază radical de animale.
Astfel, pâinea nu mai este de fapt cea necesară trupului, ci una nevoită spiritului, un demers de închinare şi mulţumire pentru cele hărăzite.
O trecere subtilă de la material înspre spiritual, ca-n Sfânta Scriptură, unde stă scris: „omul nu trăieşte numai cu pâine”.
Antologia „Gustul pâinii” trage acest semnal de alarmă cu această ocazie şi generează prilej de meditaţie profundă, fiind o trecere subtilă, o inventariere chiar dacă vreţi de la sublinierea pâinii atât de necesare trupului nostru la pâinea necesară minţii noastre, până la cea necesară sufletului nostru.
Un demers născut să prindă rădăcini, pentru că aceşti tineri care au pus acum la dospit cuvântul au facut un simbolic semn al crucii în aluatul slovei.
Cred în demersul acesta şi aştept ca toţi cei ce au pus umărul la coacerea lui să se îndestuleze şi să îi îndemne şi pe cei din jur să facă aceasta.

Gabriela Dagmar Preda

Recenzie a romanului „Jurnalul proiectului 156 A”
În urmă cu ceva timp am fost invitată la o întâlnire a Ligii Scriitorilor, invitație pe care am acceptat-o. A fost prima dată când am fost la o întâlnire a ligii şi sper ca vor urma şi altele la care voi merge ca membru.
Acolo mi-am făcut prieteni noi şi am vorbit cu oameni care au aceeaşi meserie pe care mi-o doresc şi eu: scriitor. Odată ce a doua mea carte va fi tipărită voi putea spune că sunt scriitoare cu normă întreagă. Abia aştept acel moment. Cu acea ocazie, am primit în dar două cărți: un roman şi o carte cu poeme de dragoste. Acestea sunt două din cele 6 cărți publicare de Maria Ieva. Am citit romanul şi am să îmi spun părerea în cele ce urmează.
În primul rând este un roman de dragoste, lucru care mi-a plăcut. Este vorba despre o femeie pe nume Irina a cărei viață, în urma unei petreceri din timpul facultății a luat o întorsătură de 180 de grade.
În principiu, romanul prezintă traumele prin care a trecut această femeie, dar sunt trei personaje a căror viață este povestită. Este pus accent pe trăirile Irinei şi ceea ce a învățat ea despre viață şi dragoste în urma unei căsnicii eşuate. Toată acțiunea se petrece în intervalul de la terminarea proiectului 156 A şi până când dosarul proiectului a fost finalizat în cele mai mici detalii. Pentru că Irina, Sergiu(fostul soț al Irinei) şi Miruna(femeia de care este îndrăgostit Sergiu) au lucrat la proiect, revederea celor doi foşti soți le-a readus aminte trecutul.
Mi-a plăcut faptul că personajele au povestit cititorului totul. Tot ce se petrece se povesteşte din perspectiva celor trei personaje. Sunt multe metafore, Irina analizându-şi viața ca într-un final să înțeleagă adevărul. Viața ei este comparată în corelație cu elemente ale naturii şi dragostea este explorată de mai multe personaje ale romanului.
Consider că un element important al cărților este ca ele să te facă să nu te poți opri din citit. Am citit cartea cu sufletul la gură şi nu am putut să o las din mână.
Totuşi, nu consider că este doar despre dragoste pentru că personajele se redescoperă. Deci într-un fel sau altul este şi puțin psihologică.
Este exact genul de cărți pe care le citesc. În concluzie, mi-a plăcut. Este o carte bună şi o felicit pe doamna Maria Ieva pentru că a scris atât de frumos despre dragoste.
Ana-Cristina Popescu
UN ARHITECT AL CUVINTELOR

Începutul vieţii este cuvântul. „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! şi a fost lumină.“ (Facere c.1, v.3). Pentru o creaţie desăvârşită Cuvântul are nevoie de Lumină. Cuvântul aduce cu sine lumina.
Romeo Ioan Roşiianu în „Poemul din vara acesta, iubito“ ce deschide volumul „Arhitectura poemului“, publicat la Editura Ethnologica, Baia Mare, 2015, arată importanţa cuvântului creator, a luminii şi dragostei „Poemul din vara aceasta / se naşte dimineaţa iubito / vom fi martori la facerea lui.“
Vara, anotimpul de foc, un simbol al dăruirii şi pasiunii, căldurii dragostei, este indicele temporal ales de scriitor pentru a lăsa lira să cânte.
„Dimineaţa“, prototipul luminii, speranţa oricărui început, este momentul cel mai prielnic pentru a da glas cuvântului să creeze o lume nouă, o lume guvernată de înţelepciune şi sensibilitate, o lume în care sufletul vorbeşte despre cât de infinit este universul fiecărei fiinţe, câte poţi învăţa ascultând muzica ascunsă a fiecărei făpturi.
Atunci când creezi ceva ai nevoie de lumină, cuvinte, dar şi de multă dragoste. Acolo unde dragostea, dăruirea şi-a pus pecetea, arta va primi botezul luminii gustând veşnicia. Poetul şi iubita lui, muza lui, vor face botezul poemului „-n răscrucea luminii“, vor fi „părinţi, ursitoare sau fraţi“, „sfinţi“, „lumânări încă nearse“. Prezenţa lumânărilor „încă nearse“ vorbeşte despre focul sufletesc ce se pregăteşte să ardă cele mai preţioase cuvinte şi să le sculpteze adânc pe altarul eternităţii.
Dacă poemul „se va naşte-n amiază“ e nevoit să cunoască „umbra“, greutăţiile acestei vieţi şi să le biruiască „va cuceri cu tristeţe pământul.“
În cazul în care sufletul îşi va descoperi muzica spre seară „se va naşte-nspre seară iubito“, oglinda luminii „licărul stelelor apuse-ntre ceruri“ va înainta cu greu şi tăcerea e cea care acoperă lucirea târzie.
„Poemul din vara acesta / se va naşte chiar şi fără de noi iubito!“ concluzionează poetul. Cuvântul urmează firul luminii şi dragostea îi dă formă mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu e ţesut de îndrăgostiţi, ci de acei demiurgi ce observă zborul porumbelului şi jocul razei printre florile vieţii.
„Poemul din vara acesta, iubito“ deschide calea celorlalte poeme care creează universul sufletesc al scriitorului Romeo Ioan Roşiianu în volumul „Arhitectura poemului“.
Dacă la început scriitorul se adresează în mod direct iubitei prin vocativul „iubito“ lăsând un moment impresia că teama volumului este dragostea, cu cât ne afundăm mai mult în lectura poemelor observăm că acestă temă alternează cu tema vieţii, tema morţii, condiţia omului de geniu, trăirile moral-creştine.
„Poem pentru mai târziu“ prezintă faţa acestei vieţi, gustul ei şi ambrozia pe care refuzăm să o cunoaştem. „Liniştea“ este imaginea nopţii, a stelelor ce „nu spun nimic“, a stelelor ce nu-şi înţeleg „licărul lor străveziu“. „Sarea“ este gustul vieţii care „se scurge repede“ şi este împovărată de trudă, este pândită de moarte la fiecare pas „parfum de trudă“. Din teama de moarte, de nefiinţă, oamenii se prefac „fericiţi“ şi refuză să cunoască ambrozia eternităţii „să dăm ce e al ei.“
Ideea unei vieţi scăldate în deşertăciune se regăseşte şi în poemul „Viaţa în pielea goală“. După o viaţă în care poetul numără secundele, le visează, calculează „unde-i capătul“, „amăgit“ adesea că l-a descoperit, se trezeşte în faţa neputinţei la „Cina de taină“ când „cineva mă vinde“. Într-o lume căzută, o lume a deşertăciunii, e greu să faci miere, să înfloreşti „E greu să fii înger într-o lume de păcat“, „să fii demon în ajun de sărbători“, un geniu neînţeles printre atâţia iubitori de sine ce se arată prieteni. „Nimicul“ este definiţia deşertăciunii din finalul poemului, pentru că mâine „se va naşte un nou vânt, un nou eu.“ şi peste cel ce a fost cândva o să apună „tăcerea“.
Poemele ce lasă cuvântul să alunece pe aripile luminii, animate de dragoste, aflate în căutarea vieţii, a eternităţii, se frâng în neputinţa morţii, în momentul acela neînţeles care îţi deschide drumul spre desăvârşire.
După cum eul liric se trezeşte dimineaţa în „Viaţa la limita vieţii“ fără să ceară nimănui voie şi sufletul bate la poarta vieţii şi morţii.
Odată trezit din neştiinţă, sufletul începe să caute „că-n basmele vechi“, „un Înger frumos“, acel ceva care să-l definescă.
Albastrul şi verdele sunt culorile ce sunt atribuite vieţii de poet. Ochii ei sunt eternitatea şi speranţa, albastrul şi verdele. Zilele sunt o nouă şansă, sunt ochii verzi ai vieţii ce aleargă după albastru.
„Viaţa-i o lacrimă în scurgerea ei spre mântuire.“ Dacă-i înţelegem esenţa şi nu o vedem ca pe o floare frumoasă ce „se scutură repede“, o minune de „o secundă“, ca pe o femeie ce imită florile şi în momentul următor se ofileşte, îşi pierde farmecul, ne depărtăm de tot ce este deşertăciune şi urcăm spre cele înalte după cum face şi scriitorul în poemele sale.
Dacă moartea reuşeşte să parodieze veşnicia înseamnă că nu există, este doar o trecere spre desăvârşire „e sâmbătă şi nimeni nu crede moartea-i vestită / când Lazăr vorbeşte-n Betania lui despre-nvierea trăită.“
Romeo Ioan Roşiianu a descoperit „Icoana din suflet“, acel ochi lăuntric care „scurtează întunericul cată o umbră / de despachetat mintea“ şi se detaşează de secunda deşertăciunii dând glas luminii cuvântului „lumina creşte-n întuneric“ cunoscând dragostea, divinul, viaţa şi moartea ce-l poartă spre înălţimi „Pe vârful muntelui e vie senzaţia / că eşti mai aproape de cer.“
Odată atins vârful muntelui, scriitorul adună trăirile sale într-o cetate zidită din cărămizi de cuvinte, modelate din litere şi sunete, devenind un arhitect al cuvintelor, realizând o adevărată „Arhitectura poemului“.

Doina Drăgan

Prof. Doina Drăgan, despre
Ana-Cristina Popescu şi lumea adevărurilor

Oameni şi Frunze este o carte de publicistică cu 37 de titluri, apărută anul acesta la Editura Sfântul Ierarh Nicolae, din Brăila, în care autoarea exprimă în fiecare dintre ele altceva: frumuseţe, iubire, bunătate, tristeţe, dorinţă, cuget, gândire profundă, cronici literare ale autoarei despre alte cărţi sau reviste, natură-artă şi viaţă, sau – citez titlul articolului – Cât mai valorează o carte; sau poezie, poezie în grai bănăţean, obiceiuri şi tradiţii etc…
Participând de curând la Festivalul-concurs internaţional de creaţie literar-artistică şi educativ-ştiinţifică şi religioasă în cadrul Societăţii Culturale „Patrimoniu“, Timişoara, ediţia a XII-a, în data de 14 septembrie, autoarea Ana-Cristina Popescu a obţinut PREMIUL I – DOSOFTEI. Felicitări!
După cum notează şi autoarea în „Argument”, eseurile din acest volum au fost publicate iniţial în ziare, reviste sau antologii, desigur captând atenţia cititorilor.
Pe autoare o pot caracteriza ca fiind un fin observator ce se interesează tot mai mult de fenomenele culturale şi sociale, şi pe care le interpretează după profunda-i gândire proprie. Fiecare articol are o formă logică în interpretarea fenomenelor pe care le-a dezbătut cu intuiţie profundă.
Tânăra din Caransebeş pătrunde foarte uşor în lumea adevărurilor, pe care ni le împărtăşeşte cu talent pedagogic remarcabil, acordând foarte mult interes culturii.
Ana-Cristina Popescu este o personalitate puternică în domeniul cultural, este o fiinţă sensibilă la tot ce se petrece în jurul ei, în jurul elevilor din clasele la care predă, fie ei liceeni sau elevi de gimnaziu.
În anumite eseuri foloseşte citate ale autorilor înaintaşi români şi străini, bine culese şi potrivite acelui material. Apreciez fiecare eseu, dar îmi permit să citez câteva doar.
„Dublul, dedublare, unitatea sinelui” – lucrare amplă, unde a folosit multă bibliografie; Dublul fantastic; Dublul fantastic şi strategii… Jocul şi strategii ale seducţiei etc.
Din fiecare eseu poţi trage o concluzie, o învăţătură.
Apreciez enorm eseul „Cartea, o poartă deschisă spre înţelepciune“, în care fiecare cuvânt este literă de aur. Acest articol ar trebui citit de toţi elevii, liceenii, studenţii, adolescenţii, de către toţi oamenii, în special în zilele noastre. Voi cita primele două rânduri ale articolului autoarei: „Cartea este cel mai de preţ lucru pe lumea aceasta. Viaţa cea adevărată o găseşti în filele îngălbenite de vreme ale cărţii”.
Mi-a plăcut cum a intitulat pagina 97: „Despre mine“, loc din care aflăm date biografice ale autoarei – activitate cultural-literară, experienţă profesională, educaţie şi formare, aptitudini şi competenţe profesionale, sociale şi tehnice.
În încheiere, voi spune că apreciez enorm eseul „Timişoara – un veşnic răsărit de soare“, care a fost scris atunci când eu am rugat-o să-mi trimită câteva rânduri despre acest oraş, să le semneze, textul fiindu-mi necesar pentru o lucrare a Ligii Scriitorilor – Filiala Timişoara Banat. Mi-a plăcut enorm comparaţia „Timişoara = un veşnic răsărit de soare“. Mi-a plăcut conţinutul eseului – oraşul studenţiei autoarei – şi cum a scris despre ce a însemnat Timişoara pentru Ana-Cristina. Felicitări!

Ana Zlibuţ

PREFAŢĂ la volumul „Gustul pâinii“, autor Ana-Cristina Popescu

Apariţia antologiei „Gustul pâinii“, autor Ana-Cristina Popescu s-a concretizat în urma întâlnirii literare a Ligii Scriitorilor Filiala Timişoara Banat din octombrie 2015, unde s-a discutat despre noul proiect „Tastes of Danube. Bread, Wine and Herbs“/ „Gusturile Dunării. Pâine, Vin şi Plante”, iniţiat de Carmen Stadelhofer, preşedinte Danube-Networkers for Europe (DANET) e.V.
Decizia autoarei de a realiza această carte, a fost luată cu promptitudine la încheierea întâlnirii literare, urmând ca elevii dânsei să contribuie la realizarea proiectului cu creaţiile lor literare. Ulterior, Ana-Cristina Popescu a inclus şi realizările literare, referitoare la subiectul gustul pâinii, ale scriitorilor şi profesorilor din diferite zone ale ţării.
Proiectul „Gusturile Dunării. Pâine, Vin şi Plante” urmează proiectului „The Wanted Danube“/„ Dunarea dorită“, care a fost recompensat cu doua premii europene: „European Citizens Prize 2015“ acordat de Parlamentul European şi Premiul „Europa-Lilie (Lily of Europe) 2015“ la categoria „Best Citizen’s Commitment“ acordat de Europa-Union Germany şi care a avut 6000 de participanţi din 8 ţari dunărene.
Proiectul „Gusturile Dunarii. Pâine, Vin şi Plante“ este un proiect pentru toate generaţiile, etniile, mediile sociale şi educaţionale, ce include şcoli, instituţii de educaţie, cultură, sociale, de mediu, etc.
Îi mulţumesc autoarei Ana-Cristina Popescu pentru munca depusă şi implicarea ei în acest proiect, care reprezintă şi prietenie şi responsabilitate pentru un viitor paşnic în regiunea Dunării.

ADRIAN CRÂNGANU

PREFAŢĂ

ANTOLOGIA „MICUŢII SCRIITORI DIN BANATUL MONTAN“

ANA ŞI COPACUL

Cred că puţină lume ştie care este considerată cea mai mare invenţie din istoria omenirii. Eu însumi am aflat răspunsul abia în urmă cu vreo trei sau patru ani şi, spre ruşinea mea, trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă la el. Aş fi zis microprocesorul, internetul, bomba atomică, telefonul, curentul electric, praful de puşcă, primul aparat de zbor, ba chiar roata mi-a trecut o clipă prin cap că ar putea fi, dar în niciun caz SCRIEREA. Apoi, aşa cum se întâmplă cu o problemă căreia îi ştii deja răspunsul, mi-a fost uşor să găsesc calea pe care să ajung la el. Ba chiar totul mi s-a părut atât de simplu, că mi-a fost şi ciudă că nu am ghicit din prima.
Nimic din ceea ce suntem şi avem azi nu ar fi existat fără invenţia asta atât de banală, azi, încât am ajuns să nici n-o mai băgăm măcar în seamă. E acolo, în noi, ca şi respiraţia, ca şi bătăile inimii, ca şi visele. E cea mai importantă invenţie a omului fiindcă ea ne arată nu doar de unde venim, ci şi încotro ne îndreptăm, ne spune cine am fost şi cine vom fi. Am asemănat-o mereu cu un fluviu pe undele căruia au ajuns până la noi istoria, cultura, ştiinţa, cunoştinţele şi toată înţelepciunea popoarelor de-a lungul vremii, tot ce-am ştiut la un moment-dat şi n-am vrut să se uite, să se piardă.
Ana-Cristina Popescu cred că o vede, însă, ca pe un copac. Cu părerea asta, transformată aproape imediat în convingere, am rămas după ce i-am citit „Colajul”, sau „Culegerea de creaţie literară”, cum îi mai spune ea volumului. Un copac ale cărui fructe sunt cuvintele, care, când dau în pârg, se transformă în cărţi. Iar Ana-Cristina Popescu, profesoara Ana-Cristina Popescu, în munca ei de apostolat, cheamă elevii să ude rădăcinile acestui pom.
A început în 2009, cu „Îndrăgostiţi de poezie”. Povesteşte, apoi, cum multe dintre creaţiile elevilor au rămas pe dinafara coperţilor, iar ea le-a promis o nouă carte, şi s-a ţinut de cuvânt, publicând în 2014, „Colajul”. Cum, însă, am înţeles că şi acum a rămas cu câteva datorii şi, în plus, a mai adunat de pe la elevi şi alte texte pe care hârtia le merită, s-a hotărât să mai scoată o carte. Una scrisă nu de mintea, ci de sufletul ei, cu mânuţele sau mâinile elevilor pe care-i îndeamnă, îi încurajează şi-i sprijină să nu lase stiloul dintre degete sau, după caz, să nu-şi ia mâinile de pe tastatura calculatorului. Nu contează, oricum e bine, atâta timp cât tinerii scriu.
Şi scriu bine. Ia fiţi atenţi! „Cu puţin timp în urmă am făcut cunoştinţă cu o lume complicată. Populaţia era diversă. Oameni-roboţi, oameni cu cap de maimuţă, oameni cu mâini de lemn, oameni cu picioare de elefant roiau peste tot. În lumea aceea, toate clădirile erau făcute doar din sticlă şi marmură transparentă. Anotimpul acelei lumi era vara…”. Sau, la altă pagină: „Odată, un copac stătea în grădină şi se gândea de ce nu are şi el picioare ca să poată să alerge prin văzduhul senin. Aceasta era singura lui dorinţă, dar ea nu se împlinea. Într-o zi, îşi ridică degetele spre cer şi îi spuse acestuia: «De ce nu mă iei la tine, căci aici nu este bine?». Cerul îi răspunse: «Aş vrea, dar nici eu nu pot!»”. Sau: „Într-o dimineaţă târzie, Dorel Buda s-a întâlnit cu Creangă Ion. Acesta era foarte ameţit, fiindcă a băut zeamă de prună toată noaptea cu Tintili. Pe lângă ei a trecut şi Tarzan, cu cocia plină de lemne. Căcărează alerga pe lângă cocie. În alt colţ al satului, Comot îi povestea lui Rety de nepoata lui. La câţiva metri, Moflea stătea pe bancă cu Boerinii. Aceştia urmăreau cu privirea pe Smântâni şi Dojeni, care treceau pe uliţă”. Suficient? Cred că da.
Şi mai cred că efortul Anei-Cristina Popescu a meritat făcut, chiar şi dacă s-ar mărgini la textele de mai înainte. Dar mai sunt şi altele, pe care eu le-am citit şi de aceea am zis ce-am zis. Şi, nu ştiu dacă aţi observat, la un moment-dat, pe la început, am spus că SCRIEREA ne arată nu doar de unde venim, ci şi încotro ne îndreptăm. Am făcut-o cu gândul la aceşti copii şi la alţii aidoma lor, care au sădit speranţa în sufletul meu. Mai rămâne doar ca Ana-Cristina Popescu să-i cheme să ude acea sămânţă, aşa cum udă rădăcinile acelui copac miraculos care creşte în curtea şcolii la care predă. Şi sunt sigur că o va face. Ceva îmi spune că stropitorile sunt deja pregătite.

Mariana Strungă
SIBILĂ PURTÂND FĂCLIA DRAGOSTEI DE VIAŢĂ
LOGOS ET LUX IN TENEBRIS LUCET

Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii, al dragostei şi al înţelepciunii (Timotei, 1, 2)
Speranţa nu depinde numai de ceea ce ne face lumea, ci de ceea ce facem noi în lume, ca reacţie la marea iubire a lui Dumnezeu. (Nicolae Iorga).
Toţi oamenii mari au fost mai întâi copii, dar puţini îşi mai aduc aminte. (Antoine de Saint-Exupéry)
Omenirea datorează copilului tot ce îi poate oferi mai bun. (Declaraţia Drepturilor Copilului, O.N.U., 1959).
Cel mai mare respect se datorează copilului, pentru că e o fiinţ spirituală într-un corp pământean (Juvenal).
Copiii au nevoie mai mult de modele decât de criterii ( J. Joubet).
Scopul oricărei forme de înţelepciune este iubirea, iubirea, de-a pururi iubirea. (Sai Baba).
***
Lucia Elena Popa este fiica preotului Simion şi a preotesei Ana. Este profesoară de limba şi literatura română.
A publicat trei volume: La marginea tainei, Ed. Eurostampa,2011, cu un cuvânt înainte semnat de regretatul poet Aurel Turcuş, având dedicaţia iubiţilor mei copii Dan şi Camelia, Chemarea divină, Ed. Eurostampa, 2013, cu un cuvânt înainte al preotului Ionel Popescu şi o prefaţă de Valentina Bobină Vucovan şi Un timp înmiresmat, Ed. Eurostampa, 2014, cu un cuvânt al autoarei In loc de prefaţă, purtând dedicaţia minunatei mele nepoate Deea Daria, podoaba sufletului meu…
Primele două volume conţin o lirică de meditaţie, confesivă, originală, o poezie a trecerii timpului, a anotimpurilor, sau o poezie a egourilor, a descoperirii de sine: Eul meu adevărat / Era aburit / Pierdut sub euri-umbre. (poezia Timp în abur).
Impresionantă e şi poezia măştilor: probez diferite măşti / până când cea potrivită / mi se va lipi de faţă / ca o visare împlinită (poezia La marginea tainei).
Acest volum poartă sigla iubirii: ca un torent / viaţa din iubire ţâşneşte. Tot din iubire sunt zămislite şi poemele-dedicaţii precum: Portret, dedicat fiicei sale Camelia, Tr anscendent, dedicat fiului su Dan, Mâinile tale, mamă, dedicat mamei sale, Ana, Casa Domnului, dedicat tatălui său Simion. Cucernice preot şi tată,/ Acordă-mi de sus mângâiere / Şi binecuvântează-mă-n gând.
Cel de-al doilea volum, Chemarea divină, dedicat părinţilor Domniei Sale, reflectă paradigma frumosului divin, sintagma implicând în mod logic.
BINELE – ADEVĂRUL — FRUMOSUL
conform modeluilui teandric, ce presupune conlucrarea intimă între Dumnezeu şi om.
Poezia acestui volum e de natură iniţiatică, surprinzând nevoia, setea de absolut, nevoie subiectiv-omenească, drumul anevoios către credinţă / religie, expresia tragismului determinat de dezechilibrul lumii omeneşti, refacerea traseului prin CREAŢIE LA CREATOR, aspiraţia părţii la întreg, respectiv refacerea întregului.
Din perspectivă teandrică, poezia religioasă şi cea mistică au în comun revelaţia.
La creatorul de poezie religioasă, revelaţia este naturală, declanşată de imaginaţia artistică (trăirea se împlineşte prin cuvinte, imagini, rugăciune.
La mistici, revelaţia este supranaturală, divină, specifică marilor sfinţi şi călugări.
Legătura cu cel de-al treilea volum, Un timp înmiresmat se face prin intermediul cuvintelor, pe care poeta le simte ca veritabile energii:
Cuvintele
Ca un Icar
Işi iau încetişor zborul,
Se înalţă până la lumină,
O pornesc, ii dau avânt,
O vindecă,
O îngăduie,
Apoi, potolite,
Se nuntesc,
Împărăţesc,
Şi în focul bătăilor ei
Se topesc.
(Poezia Reverberaţie)
Cuvintele sunt implorate, descântate, invocate de poetă, cu scopul înluminării (incantaţie magică):
Voi, cuvinterlor,
Dalbelor, sfintelor,
Din roiuri ieşind,
La faţă sclipind,
Miraje-mpletind,
Răsfăţatelor,
Înmiresmatelor,
În dor încolţind,
Coroană purtând,
Plămadă de vis,
Din stele descins,
Vinovatelor,
Răzvrătitelor,
Ninse, aprinse,
Cuminţite, miruite,
Pe aripi mă ţineţi,
De braţe mă susţineţi,
Primiţi-mă!
Mistuiţi-mă!
(poezia Voi, cuvintelor)
O altă temă importantă a volumului este nostalgia după paradisul pierdut al copilăriei (acea Arcadie care, marchează întreaga viaţă a fiinţei umane):
Mai vreau să prind copilăria
De după timp,
Dar rămân mereu cu mâna întinsă…
Am pierdut Pasărea Paradisului.
Poeta construieşte universuri de gânduri pri cuvinte, imagini expresii purtând nostalgia Paradisului pierdut.
Glisarea de la cădere la înălţare conturează profilul spiritual al poetei, care, în fiecare moment de viaţă al Domniei Sale se împărtăşeşte cu harul, cu sacrul (Divinul), cu Dumnezeul tuturor văzuterlor şi nevzutelor.
Cel de-al treilea volum al Domniei Sale Un timp înmiresmat, apărut la Editura Eurostampa, 2014, este dedicat minunatei sale nepoate Dee Daria, podoaba sufletului meu, dar miraculos menit să-mi aducă în suflet um freamăt de simţiri, cum spune poeta, dar şi tuturor copiilor şi virtualilor săi cititori..
Volumul are două cicluri:
Adoraţie (cu poezii dedicate nepoatei sale);
Universul uimirilor, cu poezii care prezintă, pe înţelesul tuturor copiilor, lumea înconjurătoare, purtând sigla iubirii şi duioşiei.
Dacă în primele două volume scopul poetei este de a se cunoaşte pe sine însăşi, Gnothi seauton, nosce te ipsum, din ora astrală a copilăriei pe care vrea s-o simtă permanent în suflet s poată spune precum Goethe: Opreşte-te, clipă, eşti aşa de frumoasă!.
Cartea cuprinde 51 de poezii, susţinute de 44 de imagini (ilustraţii), realizate de fiica Domniei Sale, Camelia Brâncovan, care semnează şi una din poeziile volumului, Viteaz Fărăfrică.
Poeta urmăreşte evoluţia Deei Daria Imperialis: boboc între boboci, crisalidă descântată, scânteioară-nrourată, chip bucălat, înfrumuseţat de mângâieri, o scânteie-n univers, o mică minune mare, dar şi primul zâmbet, râsul, alăptatul, ce-i destinează zânele şi ursesc ursitoarele, dragostea tatălui, botezul încreştinarea), gânguritul, primele cuvinte, uimirile, jucăriile contactul cu mediul înconjurător, dar şi trăirea participativ-activă, de la graniţa copilăriei, unde eu ţi-am sărutat anii (poezia Jocul cu anii).
Cel de-al doilea ciclu are drept motiv versurile: din pământ se scoate aur / dar copiii sunt tezaur.
Rând pe rând sunt evocate în miniaturi inefabile de versuri: fluturele, buburuza, gândcelul, omida îndrăzneaţă, grădina (de flori şi de legume), cu toate minunăţiile ei, jucăriile (cuburile, păpuşa, maimuiţica, pisica), natura, anotimpurile, fenomenele naturii (ploaia, vântul), păsăretul (vrăbiuţa, rândunica, pasărea rănită, cocoşul), animalerle (pisoiul, căţelul, ieduţul, iepuraşul), locurile de joacă (toboganul), sărbătorile (Moş Crăciun), deci lumea oglindită-n sufletul de copilaş (poezia O lume mirifică), dar şi înţelepţirea copilului, în urma impactuui cu mediul înconjurător.
Unele poezii cuprind sentinţe şi sunt veritabile definiţii lirice. Altele se apropie mai mult de fabul. Autoarea realizează portrete în versuri de un mare rafinament artistic. Prin stil şi abordare estetică,Lucia Elena Popa este o poetă originală, sensiibilă, vibrând la geneza vieţii, la tot ceea ce este frumos pe pământ şi unic, mai ales prin secvenţa de viaţă aleas ca temă.
Volumul este o veritabilă bijuterie, un ghid terapeutic pentru adulţi, părinţi, bunici, dar şi o delectare pentru copiii de toate vârstele, care vor simţi mai profund şi responsabil viaţa, cu toate luminile şi umbrele ei.
Volume dedicate copilor, în versuri sau proză, au mai scris şi lansat în cadrul cenaclului Asociaţiei Culturale Constantin Brâncuşi şi alţi scriitori precum: Mariana Sperlea, Constantin Sperlea, Mihai Ţopa, Eugenia Hermina Filimon, Valentina Bobină Vucovan, Monica Maria Condan, Antuza Valentina Dârlea (care are pregătite pentru tipar două volume de versuri pentru copii).
Despre volumul său, Lucia Elena Popa ne-a mărturisit că realizarea lui a fost şi este o mare bucurie, o emanaţie de iubire, din preaplinul sufletului su.
Volumul este circumscris sub zodia luminii şi sub imperiul bucuriei şi al dragostei de viaţă, fiind menit a traversa spaţiul şi timpul.

Andruşa R. Vătuiu

Am ajuns în Rai !

În vara anului 2015, profesorul universitar dr. Florentin Smarandache ne-a surprins cu o nouă carte „Am ajuns în Rai !”- un fotoreportaj instantaneu din Polinezia Franceză. Autor, co-autor, editor, co-editor a peste 140 de cărţi şi peste 175 lucrări ştiinţifice, matematician renumit, a părăsit pentru o perioadă lumea numerelor, a paradoxului şi a neutrosofiei , pentru a pătrunde într-o lume mirifică, un arhipelag pierdut undeva în Pacific, unde natura explodează prin imagini ieşite din comun, unde ritmul de viaţă parcă este altul decât cel cotidian iar oamenii îşi dezvăluie toată prietenia şi dragostea de care sunt în stare.
Titlul „Am ajuns în Rai !” este mai mult decât sugestiv, iar autorul ştie, cu o precizie matematică să ne prezinte printr-o suită de fotografii şi un text adecvat, imagini de neuitat. Omul de şiinţă din el, l-a împins spre cercetarea şi analizarea tuturor aspectelor întâlnite, pornind de la fauna şi flora bogată din zonă, la datele istorice, geografice, sociale şi culturale, neuitând tradiţia locală, arta culinară şi chiar un studiu lingvistic, reuşind să ne prezinte o lucrare complexă, bine documentată şi explicată, care impresionează profund mentalul cititorului.
Relatarea începe cu data de 03.07.2015, când Florentin Smarandache ne descrie cum şi-a ales ţinta excursiei. „ Când am câte-un necaz mare în viaţa mea, ies într-o excursie exotică, mare, să-l contrabalansez… Acum Tahiti ! Visez să scriu un super-jurnal şi să public o super-carte.”
Cartea derulează aventura din Tahiti printr-un text secvenţial ce înregistrează informaţii aparent simple, prin limbajul nesofisticat al autorului, dar exacte şi documentate până la detaliu, informaţii care trădează înclinaţia lui Florentin Smarandache spre lucrurile ordonate printr-o precizie matematică. Găsim un text uşor de citit, care te instigă la căutare continuă cu o curiozitate investigatoare neobosită, ce transformă cititorul într-un partener de călătorie al autorului, la fel de curios în a afla date despre Polinezia Franceză. Textul este completat cu imagini fotografice deosebite care lărgesc orizontul cunoaşterii şi te determină pe tine, cititor, să vizualizezi această lume mirifică , printr-o imagine complexă. Textul sugestiv, completat de imagini la fel de sugestive se contopesc mental într-o imagine virtuală cuprinzătoare. Nu pot să nu compar tehnica de creaţie a autorului în această formă, cu tehnica rulării imaginilor cinematografice de pe banda de celuloid. Aşa cum banda de celuloid conţine o înşiruire de imagini statice care privite separat nu spun mare lucru, dar atunci când banda aceasta de celuloid se deplasează cu o viteză de 16 cadre pe secundă, ne aruncă prin lentilele obiectivului o lume în continuă mişcare, păcălind ochiul uman care nu mai reuşeşte să vadă secvenţele, el vizualizând doar efervescenţa mişcării. Aşa şi cartea lui Florentin Smarandache , deşi este prezentată printr-un text secvenţial completat cu un colaj de imagini fotografice statice, induce în memoria noastră imagini virtuale mişătoare. Nu ştiu dacă autorul s-a gândit să realizeze aceste secvenţe într-o cadenţă care să ne inducă aceste imagini complexe sau curiozitatea noastră se armonizează cu cadenţa lucrării. Indiferent că vorbim de tehnica autorului sau de capacitatea combinatorie a mentalului uman, cert este că rezultatul este fantastic.
Am primit cartea on line, descoperind-o pe e-mail, undeva în jurul orei 24,00. M-a captat aşa de tare că am uitat de somn, deşi a doua zi aveam un program aglomerat şi nu am părăsit calculatorul până nu am citit şi ultima pagină. Am felicitat autorul, împărtăşindu-i câteva dintre primele impresii. Cu cât păundeam mai profund în conţinutul lucrării, mintea mea compunea secvenţele expuse într-o imagine complexă, care îmi păcălea neuronii dându-mi chiar unele senzaţii olfactive sau auditive.
Nu m-ar mira ca într-un viitor apropiat, matematicianul Florentin Smarandache să ne prezinte şi o formulă matematică ce va închega în ea eventuale legi de compoziţie literară, care manifestându-se într-o structură anume să genereze trăiri psihologice virtuale.
Să ne întoarcem la conţinutul lucrării care demonstrează abilitatea autorului de a surprinde sub formă de flashuri, cele mai semnificative informaţii.
După ce ne explică cum s-a „antrenat” în Parcul Memorial Saucedo din Gallup, bronzându-se câte o jumătate de oră pe zi şi aplicând terapia chineză prin umblatul desculţ prin pietriş a pornit brusc spre călătoria mult visată. Spune :” Fericirea este în tine. Nu contează unde mergi sau nu mergi, câţi duşmani sau prieteni ai, dacă eşti bogat sau sărac, în ce poziţie socială te afli sau nu te afli…Fericirea este în tine. Caut-o şi-ai s-o găseşti.”
Părăsim deşertul new-mexican din Gallup şi însoţim autorul spre Albuquerque , de unde îl aşteaptă o cursă aeriană în cadrul căreia va schimba trei avioane.
În sfârşit, la 31.07.2015 la orele 5,30 a aterizat cu Air France pe Aeroportul Fa’a’ă din Pape’ete. La scara avionului călătorii erau aşteptaţi de femei cu flori în păr şi costume tradiţionale, rochii albastre cu înflorituri albe, plus cântăreţi care interpretau melodii la instrumentele locale : kamaka- un fel de cobză, toere şi chitară.
Ajunsese în „Rai” aşa cum s-a gândit să-şi intituleze cartea.
În capitolul al doilea, autorul ne călăuzeşte pe insula Moorea din arhipelagul polinezian. Moorea este supranumită şi Grădina din Eden. Date istorice, geografice şi sociale completează imaginea înregistrată la primul contact vizual. Suntem plimbaţi printre importante obiective sociale şi culturale dar şi prin pieţe şi restaurante, unde aflăm date despre diferite fructe şi modul de preparare al sucurilor exotice, precum şi preţul lor sau al berei locale (Hinano). În Moorea şi Mel Gibson a turnat un film.
În sfârşit, ajungem în Tahiti „Insula lui Gauguin”. Aflăm despre Contele Bougainville, comandantul fregatei La Boudeuse, care a efectuat prima expediţie franceză în jurul lumii, în 1768. După o mulţime de date istorice şi geografice, aflăm că în La Pape’ete, capitala Tahiti-ului există o stradă Paul Gauguin, în amintirea celebrului pictor şi sculptor care supărat, dezamăgit de viaţa tumultoasă pariziană, s-a retras în afara lumii zbuciumate pe-o insulă …şi a creat genial- cucerindu-şi faima mondială. Avea să trăiască restul vieţii ca un pictor controversat. Tablourile sale cu femei tahitiene erau considerate urâte, mult mai târziu au fost recunoscute mondial. A murit la 8 mai 1903. Un muzeu şi un liceu îi poartă numele.
Florentin Smarandache ne plimbă prin Muzeul perlelor. Aflăm de cea mai mare perlă neagră din Tahiti creată de scoica Pinctada margaritifera, care trăieşe 15-30 de ani şi cântăreşte până la 5 kg. Nu lipsesc datele şi despre alte vieţuitoare marine.
Ajungem în arhipelagul Tuamotu, supranumit „Poarta Paradisului”. „Este cel mai mare arhipelag polinezian, cu lagune întinse şi numeroşi atoli, cu insule coraliere, ape cristaline şi vestitele perle negre, unice în lume. Atolii, inele de pământ, înăuntru apă, iar afară tot apă, îmi păreau nişe jocuri ale naturii.”
O serie de date biologice ale faunei oceanice alături de informaţii despre activitatea vulcanică , ne sporesc atenţia în continuare. Datele sociale şi istorice ale zonei, completează imaginea de ansamblu. Florentin Smarandache scrie; „Polinezia e Franţa, dar…diferită !”
Autorul îl descoperă şi pe Henri Matisse, celebrul pictor francez, care a pictat în 1930 mai multe tablouri , în timpul debarcării sala la Pape’ete. În librăria din Place de la Catedrala Notre Dame, autorul a găsit numeroase cărţi ale unor autori francezi cunoscuţi, care trecuseră pe aici. A vizitat Farul de la Pointe Venus, Grădinile de Apă Vaipahi, plantaţiile de bumbac, Templul Chinez, insuliţa Motu Mute, plaja Aorai Tihihai cu nisip negru.
Intrând în viaţa culturală, a fost prezentat şi la televiziune pe canalul Polinesie 1 la telejurnalul de seară.
Şi, ca orice român, Florentin Smarandache nu putea să nu observe circulând pe străzi maşini construite în România. „Ia uite, domnule, maşini Dacia Duster se vând şi-n Tahiti şi peste tot în lume ! Renault a cumpărat uzinele Dacia. Unele au logo Renault, altele au logo Dacia. Cică se vând bine în Franţa, în Tahiti…”
Iar ca orice literat, autorul nu a scăpat ocazia de a studia şi Guide de conversation tahitien/de poche, stârnindu-i curiozitatea şi lexicul (cuvintele cu mai multe vocale decât consoane). A reţinut o serie de curiozităţi lingvistice şi unele sociale. Notează ca memorabile următoarele:
– Nu se practică ciubucul.
– Dacă ţi se oferă daruri să nu refuzi.
– Este indicat să faci daruri la rândul tău.
– Nu este politicos să interoghezi pe cineva despre originea sa.
– Tonul (vocii) face muzica.
– Înainte de a acţiona, observă şi cugetă.
Ultimul capitol se referă la organizarea statală, monedă, personalităţi politice şi administrative contemporane, culte religioase şi unele cugetări de sfârşit de călătorie.
Exuberanţa simţită la începutul cărţii este estompată în final, de regretul despărţirii de acest „Rai”. Florentin Smarandache încheie aşa : ”Îndrăgostiţii, romanticii sunt seduşi de atmosfera acestor locuri care-ţi taie respiraţia de plăcere. Fericiţi cu duhul cei care trăiesc aici !” Sub ultima poză, ca o sinteză a celor ilustrate, autorul notează: „Insulele acestea tropicale, pline de plante exotice şi flori cu mii de culori şi mirosuri îmbătătoare sunt, parcă, raiul pe pământ !”
Autorul a realizat un frumos fotoreportaj instantaneu din Polinezia Franceză, care îţi încântă nu numai ochiul dar şi celelalte simţuri, care îţi ţine trează atenţia pe tot cuprinsul lucrării, dar care te îndeamnă şi la o anumită reflecţie.
Am citit cartea cu o reală plăcere şi o recomand la rândul meu , tuturor cititorilor.

Antuza-Valentina Dârlea

Romanul . „Rătăciri“ apărut la Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014,
autoare Ana-Cristina Popescu.

Volumul „Rătăciri“ inserează douăzeci de capitole de la pagina 3 la pagina 148 în care prozatoarea (romanciera) derulează viaţa Edwinei Ştefănescu, eroina principală a romanului, cu toate trăirile sufleteşti ale acesteia, de la naştere până în ultima clipă a vieţii sale.
Edwina a fost aşteptată cu multă dragoste atât de părinţi, cât şi de bunici să apară pe lume, cu alte cuvinte, un copil dorit, care se va dovedi încă de mic dornic de a cunoaşte (inteligentă), pune întrebări, gândeşte matur pentru vârsta ei, dobândeşte astfel un vocabular elevat pe care puţini copii îl au.
În acelaşi an în care s-a născut Edwina „lumina vieţii şi-a picurat botezul“ peste încă un sâmbure dornic „să prindă rădăcini în viaţă“, Pavel, un copil găsit în scorbura unui nuc bătrân şi adopta de familia Stanca, aceasta căutându-i zadarnic părinţii care l-au zămislit.
Nu întâmplător Pavel va fi „un veşnic neînţeles“, un singuratic, nu-i place să se joace cu alţi copii, nu comunică, nu socializează cu ei, iubea natura „lumea vieţii lui;“ de la 6 ani îi place să muncească.
Pavel se va împrieteni cu Edwina pe care o vedea altfel decât pe ceilalţi copii; cu ea va socializa uşor, învăţând multe lucruri de la ea, dar şi Edwina învaţă multe lucruri de la Pavel despre natură:
„Eu nu ştiu să citesc decât natura“, spune Pavel. Dovedeşte aptitudini în desen, în modelaj şi-i recunoaşte Edwinei „Prietenia ta mă va inspira în desenele mele“, iar Edwina spune despre Pavel că „este o fiinţă deosebită.“ „El este cel mai bun şi cel mai adevărat prieten. Băiatul de lângă mine este un micuţ geniu.“
Cei doi se vor îndrăgi reciproc, din aceasta izvorând mai apoi o mare iubire, pentru Edwina fiind totul, absolutul.
Şi Pavel o iubeşte şi recunoaşte acest lucru mătuşii sale, Ilinca Savu: „Mereu am iubit-o. Pe nimeni nu aş mai putea iubi aşa cum o iubesc pe ea“, dar simte că nu se poate ridica la nivelul Edwinei, fată premiantă în toţi anii de şcoală şi care se pregăteşte pentru facultate, iar el, nu doreşte să-i fie piedică, să renunţe la studii pentru el, cum ar fi fost în stare Edwina.
La rându-i, dwina îl încurajează permanent să picteze, îi ppromite să-i aranjeze o expoziţie la Caransebeş cu tablourile pictate, promisiune pe care şi-o va onora.
Fiecare va porni pe propriul drum în viaţă, piedici în calea iubirii lor fiind de tot felul. De-a lungul anilor se vor întâlni întâmplător (ca vechi prieteni din copilărie) iar, la un moment dat, şirul întâlnirilor se va întrerupe pentru mulţi ani (zeci) dar „Singurul care nu acceptă deprtarea este sufletul lor.“
În cele din urmă glasul iubirii – care e mai puternic decât toate – timpul şi cei doi îşi vor uni destinele, căsătorindu-se.
Nori negri se abat însă asupra tinerilor proaspăt căsătoriţi. Pavel suferă de un acut blocaj de rinichi, este internat în spital şi în urma analizelor se constată necesitatea efectuării unui transplant de rinichi. Edwina hotărăşte fără să stea pe gânduri a-şi dona soţului său un rinichi, dar, supusă operaţiei, medicii constată că Edwina se născuse cu un singur rinichi.
Edwina hotărăşte să meargă mai departe, să-şi sacrifice viaţa pentru marea ei iubire, Pavel, pe care „l-a aşteptat credincioasă şi răbdătoare“ mulţi ani rătăcind pe cărările vieţii. „De acestă dată îi va dărui lui Pavel ceva al ei ca să trăiască prin el“ şi nimic n-o poate opri.
Transplantul are loc, Edwina salvând viaţa lui Pavel prin sacrificiul propriei ei vieţi.
„Edwina a părăsit această lume salvând viaţa soţului ei, Pavel Stanca a început să se refacă după transplant. La început nu a dorit să accepte moartea soţiei lui, pe urmă a înţeles că ea i-a dăruit propria-i viaţă şi astfel se simţea dator celei ce l-a divinizat a-şi continua existenţa pământească.“
Interesant cum romanciera povesteşte tot zbuciumul sufletesc al Edwinei, realitatea care se reflectă în multele vise nocturne ale eroinei, vise care, ştim estompează realitatea trăită, te plimbă pe unde nici nu gândeşti treaz fiind, aşa cum Edwina rătăceşte prin mai multe universuri în cele cinci capitole rezervate viselor ei şi reprezentând o treime din paginile romanului, aproximativ cincizeci de pagini „vise“.
Interesant de aprofundat aceste capitole peste care nu poţi trece fără a le considera un prilej de reflecţie asupra vieţii omului, asupra sufletului personal, punându-ne şi noi întrebări, poate cele ale Edwinei, poate şi altele la care să găsim sau poate nu răspunsuri sau să ajungem la soluţia pe care romanciera o dă la sfârştul capitolului al XVI-lea (în ordine, al V-lea – ultimul – capitol cu visele) şi care sună aşa:
„Realitatea a făcut-o să înţeleagă că rătăcirile ei nocturne nu duc nicăieri. Mai mult decât atât, îi sorbeau fiinţa. Trebuia să se detaşeze ??? Nu mai putea lăsa trecutul să-i înlănţuiscă prezentul şi să-i zădărnicească viitorul.
O să păşească înainte.“
Ultimul capitol – al XX – lea – al romanului ne-a prilejuit un comentariu pe care dorim să vi-l prezentăm:
1. Legile ţării noastre – şi credem că nu numai ale ţării noastre – nu acceptă sacrificiul suprem prin donarea singurului organ existent în trupul donatorului, doar dacă acesta se află în „moarte clinică“.
2. Fiind vorba de un roman care vrea să menţioneze spiritul de sacrificiu în numele unei mari iubiri – hârtia suportă! (dacă nu se răscoleşte şi ea);
3. Se cunosc cazuri reale când unii blonavi au aşteptat luni la rând să găsescă un donator compatibil cu propriul corp ca să-i salveze şi au fost salvaţi.
4. Medicina de astăzi, medicii valoroşi fac imposibilul şi reuşesc să ţină în viaţă bolnavul până când donarea salvatoare apare.
5. Scriitoarea nu spune în roman dacă personajul Pavel a ştiut că Edwina îşi va dona singurul rinichi cu care se născuse, sacrificându-şi astfel viaţa şi atunci:
a) dacă nu ştia decât post-factum, Pavel este absolvit de ceea ce s-ar chema egoism, chiar cruzime;
b) dacă ştia (noi credem că nu, dar pentru comentariul nostru, să presupunem), indiferent că a fost dorinţa Edwinei, nu era de acceptat acest lucru; medicii mai puteau, cu ştiinţa lor, să-l ţină în viaţă până la apariţia salvatorului;
6) Şi, o atât de mare şi aşteptată iubire era minunat să aibă un THE END fericit (ca în basme):
a) pentru ce doi, că meritau!
b) pentru măiestria medicilor!
c) pentru noi (de ce nu?) cititorii!
7. Şi încă ceva: cum poate Pavel să se împace cu gândul, cu a sa conştiinţă că Edwina s-a sacrificat pe ea însăşi ca el să trăiască (pentru că lui, oricum, îi place singurătatea!? – nu este o motivare morală, etică)
Dar mijloacele literare sunt mijloace literare şi de apreciat (cu brio!) posibilităţiile extraordinare de exprimare ale autoarei: o gândire mare, profunzime, la care se adaugă vasta cultură a doamnei Ana-Cristina Popescu începând cu formarea filologică a domniei sale, apoi (se simte citindu-i scrierile) cunoştinţe temeinice din filozofie, mitologie, toelogie, psihologie şi alte domenii.
Romanul este încărcat de o serie de simboluri (numerice, culori, ş.a.) pe care dicţionarele de simbolistică sa chiar judecăţile noastre ne vor ajuta să le descifrăm; apoi metaforele de o mare sensibilitate (nu mai e loc acum să exemplificăm, dar citiţi şi veţi constata cu siguranţă.)
De asemenea, în roman, autoarea a inserat câteva elemente de monografie, având în vedere că nimic nu se desfăşoară decât în timp şi în spaţiu, în comunităţile umane.
Pe scurt despre:
1. micul sătuc Ohaba Bistra, astăzi cartier al oraşului Oţelu Roşu;
2. alte localităţi, cadrul geografic al acestora şi locuitorii: Caransebeş, Oţelu Roşu, Cheglevici, Beba Veche, Cherestur, Variaş (Dănciuleşti) – Varia – corb (în limba maghiară), fiind asociat (simbolic) cu moartea, cu războiul.
3. scurt istoric al Banatului: stăpânit o vreme de turci, de Imperiul Austriac, de Austro-Ungaria.
4. descrierea unei gospodării din Ohaba Bistra
5. obiceiuri de sărbătorile Crăciunului, focul din Ajunul Crăciunului, piţărăii, Colindele.
6. obiceiuri de înmormântare (p. 125 – 126)
Dacă ar fi să clasificăm romanul acesta, noi am spune că este un roman modern de factură psihologică şi cu o mare încărcătură simbolistică, iar autoarea, o tânără romancieră cu o reală forţă literară, de care cu siguranţă se va vorbi şi în alte medii scriitoriceşti. Multe, Multe felicitări!

Iosif Kovacs

CONFLUENŢE ÎNTRE FANTASTIC ŞI REAL

Singurul spaţiu, singurul loc din această lume, în care omul este autorizat să viseze, să construiască şi să dărâme, este spaţiul interior. Niciunde altundeva, omul nu dispune de această imensă libertate. Într-un asemenea loc, Daniel Luca ne invită să pătrundem prin intermediul volumului său de literatură fantastică, intitulat simplu: „ Marcela”.
Începutul firului narativ este subtil mascat de realitatea specifică societăţii româneşti post-decembriste. Nimic nu pare să releve fantasticul; dimpotrivă, cotidianul cu iz cenuşiu este omniprezent, chiar saturând la un moment dat reprezentarea mentală a cititorului cu imaginile bine-cunoscute ale peisagisticii autohtone, pigmentate cu obiceiuri tipic balcanice.
În cadrul unei aventuri descrise la persoana I, Alain, cetăţean francez, locuitor al oraşului Montpellier, îşi părăseşte colţul de lume la invitaţia prietenului său, Marius, în ideea de a vizita pentru prima oară un alt colţ de lume, dintr-o Românie cunoscută de el doar din relatări… „ Între tradiţie şi modernitate ”, aşa sună invitaţia prietenului, invitaţie catalogată în forul interior al lui Alain drept „ Un veritabil slogan publicitar […]”, verdictul dealtfel tipic omului rezervat în faţa unei propuneri cu iz de inedit.
Fără a-şi uita misiunea propusă, aceea de a ne releva fantasticul în prezent, autorul rămâne tributar calităţii de observator social, insistând să reamintească cititorului frânturi de manifestare, eternizate prin tipicul existenţial al spaţiului românesc: întârzierea plecării din auto-gară, călători întinşi să doarmă pe podeaua autocarului (după ce mulţi se descălţau mai întâi), şosele pline de gropi, sau crucile (turnate uneori din beton) celor morţi în acccidentele rutiere „ […] altfel de pericole pentru trafic”.
Intrarea pe viitorul teren al evenimentelor, este simplă, fără vreun ceremonial aparte şi fără a trăda nimic din cele ce vor urma. Nodul gordian al liniarităţii, este însă tăiat brusc în momentul în care Alain se îndrăgosteşte la prima vedere de Marcela, o oarecare fată de ţară: „ Îi păstrez mâna într-a mea, nu-mi vine să-i dau drumul. Există, fără dubii, o legătură între noi… ”. Tema iubirii îşi face loc brusc în cadrul evenimentelor: miza volumului, sau doar un pretext pentru cele ce vor urma?
Cert este faptul că, evenimentele capătă o turnură dramatică, printr-un nefericit concurs de împrejurări, ce constituie actul premergător al întâlnirii cu fantasticul. O tânără nevinovată devine victimă ce, prin însăşi nevinovăţia ei, îşi cere dreptul la răzbunare. Este un alt aspect prin care autorul face o referire tranşantă la nemiloasa realitate: în faţa pierderii vieţii, fără nici o vină decât aceea de „ a exista ”, iertarea rămâne doar un biet slogan pacifist, inocenţa cerându-şi cuvenitul drept la justiţie; mijloacele râmân doar amănunte!
Banalul cotidian dispare: pedepsirea vinovaţilor, tulburarea sufletească a lui Alain, implicarea lui Marius. „ Celălalt tărâm ” începe să prindă contur, devenind din ce în ce mai evident: prezenţele halucinatorii ale Marcelei în camera lui Alain, zborul în plan astral a celor doi îndrăgostiţi, sau pădurea ascunsă în pădure.
Momentul de maximă intensitate este atins prin pătrunderea lumii materiale într-un alt spaţiu, nu atât imaterial cât a unei materii transformate. O lume aflată mai presus de legile fizice, un tărâm cu propriile-i reguli, unde remarcăm un supranatural descris în termenii analitici ai concretului. Un tărâm „ deranjat ” de îndrăzneala celor doi protagonişti, asociaţi în binecunoscuta diadă aventurieră de tipul erou-ghid şi care, reacţionează în faţa acestei îndrăzneli printr-o serie de oprelişti transpuse în încercări etapizate: „ -Vei merge întruna până când vei rupe trei perechi de pantofi de fier. „. Urmând binecunoscuta topică a aventurii, autorul concepe o confruntare la limita puterii omeneşti, la capătul căreia, urmează examenul final: cel al echilibrării balanţei dintre bine şi rău: „ Foc şi gheaţă. Război şi pace. ”, la care se adaugă un alt examen, desfăşurat la nivel de încercare supremă: cel al prieteniei necondiţionate: „ – Prietenul meu, dragul meu prieten, cât de mult mi-ai lipsit!!! ”. O prietenie care, făcând abstracţie de la riscul pierderii propriei vieţi, intervine în salvarea a ceea ce mai rămâne în urma confruntării. Căci un mesaj subtil strecurat de autor, este acela că, indiferent de cauza pentru care se dă lupta, interacţiunea cu „ lumea de dincolo ” nu rămâne niciodată fără consecinţe. Iar consecinţele nu se lasă aşteptate.
Reîntors în spaţiul de baştină, eroul devine imaginea omului profund tulburat, dezechilibrat şi zdruncinat sufleteşte: „ […] un bărbat tânăr, în floarea vârstei, zdrenţăros, trist, în genunchi, care priveşte în jos, fără a rosti vreo vorbă. ”
Un sfârşit creionat atipic: autorul scuteşte cititorul de şablonul finalului fericit, redevenind observatorul social, care continuă să treacă prin filtrul său analitic lumea reală din perspectiva zonei gri: o scenă socială încărcată de un dramtism debarasat de orice urmă de violenţă, dar încărcată de o tristeţe apăsătoare, vie şi… atât de cotidiană.
Pentru a descoperi fantasticul, nu avem nevoie de alte timpuri sau alte lumi. „ Aici şi acum ” poate reprezenta o spaţio-temporalitate de o nesecată fertilitate a creaţiei şi a trăirii ,, altei lumi ”. Daniel Luca ne oferă o astfel de dovadă prin romanul său în cuprinsul căruia, reuşeşte să împletească cu succes două lumi, creeând astfel o poveste fascinantă despre iubire şi prietenie, reunite într-o confluenţă a realului cu fantasticului.

LUCIA ELENA POPA

Ana Caia – L A B I R I N T D E U I M I R I

Cu volumul Labirint de uimiri, apărut la editura Eurostampa, Ana Caia îşi sporeşte zestrea poetică, acesta fiind al patrulea volum de versuri al poetei. Cartea beneficiază de o grafică remarcabilă, aparţinând pictorului şi poetului Emil Florin Grama
Inspirat ales, titlul cărţii îi face pe cititori părtaşi la aventura cunoaşterii într-o lume reinventată prin poezie. Metafora prevestitoare pe care se construieşte, Labirint(ul) de uimiri propune îndreptarea căutărilor ochiului (vezi cap. 1 Dincolo de mirajul pupilei ), dar şi ale sufletului (vezi cap.2 Polifonia sinelui) către profunzimile ,,mirabilei” realităţi, cum precizează autoarea în nota introductivă; altfel spus, către intrarea în ,,labirintul” frământărilor existenţiale. Poeziile incluse în volum (70 de piese cu titluri incitante) par izvorâte din această nevoie imperioasă a artistului – poet de a sonda ,,datum-urile” lumii ca să le aşeze în ,,Paradisul pierdut şi regăsit” al artei, după ce le-a încărcat de vibraţie lirică, le-a hărăzit cu funcţii estetice revelatoare. Urmărit pe parcursul întregului demers liric, raportul dintre artist şi creaţie, dintre poet şi idealul său înalt de a se lăsa pătruns de tensiunile existenţei umane şi de a le transpune în plan artistic, se ţese pe însăşi arhitectura versurilor, căci, spune autoarea, ,,Aproape toţi poeţii mor/ De inimă prea grea”, ei ,,Decantează în clepsidra din vene/ Noian – bucuriile şi tristeţile semenilor” (Traseu invers). Putem imagina şi un labirint al cuvintelor ce pulsează permanent pe traseul gândurilor creatorului, ,,îşi dau mâna…intră-n vâltoarea / Nebunului dans/ De picioare şi aripi/ Mereu schimbătoare,/ Mereu rotitoare…” (Rotiri).
,,Labirintul de uimiri” se configurează în reflecţii despre viaţa văzută ca încrengătură de realităţi felurite, în alb şi negru. Omul îşi poate căuta aici latura spirituală ascunsă în continua zbatere între ceea ce e trecător şi ceea ce este peren, ceea ce este amăgire şi ceea ce este împlinire în plan sufletesc. Revine şi în acest volum raportul dintre trup şi suflet, dintre intelect şi simţire (inimă-ca sediu al simţirii), urmărit în volumele anterioare. Poeta susţine deschiderea zărilor spre înfăptuirea ,,armoniei sufletului cu cerul”, pentru alinarea suferinţelor omeneşti, ca-ntr-o purificare, izbăvire de patimi, de rătăciri. E o adevărată escaladare a unor ,,şosele aglomerate”; ,,Numai cărările sufletului/ Ajung tot mai înguste/ Mai anevoioase…/Urcuşul lor/ Până în piscul Crucii/ Se-ncumetă puţini / Să-l măsoare cu pasul” (Ascensiune anevoioasă). Nu întâmplător această poezie apare la începutul volumului, putând fi percepută ca un avertisment al dificultăţii drumului de parcurs, un puternic acord de orgă introductiv, căci amăgirile îţi ,,dansează nebunatic prin vene” (Amăgire). Elegantul balans de metafore al poeziilor următoare explică necesitatea ,,netezirii” cărărilor, aşa încât ,,Liniştea gliei să se unifice/ Cu pacea de-azur” (Neteziţi cărările) . E de străbătut drum lung, e de luptat cu trecutul, cu ,,Osânda trecerilor neperene” (Osândă ecou), sunt de învins zbaterile trecătoare (Nedumerire ) pentru a aspira la răsturnarea ,,Amforei cu mir albastru” (Peste datina din slove). Să treci printre meandrele vieţii, unde se-mbină binele cu răul, înseamnă să te şi poticneşti, să te şi răneşti, dar important este să păstrezi vie speranţa că vei găsi drumul cel drept, să crezi că şi înfrângerile ,,jinduiesc la revanşa izbânzii” (Libertate), să menţii elanul mersului înainte, gândindu-te la ,,potirul” salvator cu ,,vin ceresc”, ,,stors” din speranţe (Elan). Salvatoare este , desigur, şi iubirea, ea devine ,,scut de pază” în faţa ,,asalturilor urii”, ,,un arc” ce poate doborî ,,toţi mercenarii vremii” (Scut).
,,Uimirile” ce populează orizontul trăirii se dezvăluie şi ca bucurii ale vieţii, ale naturii izvoditoare de frumuseţi hărăzite de forţa divină, îndreptând făptura umană spre ,,Intrarea-n Poveste”. Poarta, însă, e greu de găsit, e nevăzută, situată fiind ,,Dincolo de mirajul pupilei”. Fiinţa, săltată de la pământ, adică ,,desprinsă de tălpi”, trebuie să învingă gravitaţia clipei pentru a se înălţa spre locul unde ,,Se-ntretaie-n splendori/ Incandescentele cânturi de mâine”. (Ascensiune). Considerăm că poezia aceasta programatică sublimează modalitatea prin care se poate pătrunde în ,,labirint” prin înaltul ,,portal” al simţirii ascunse dincolo de privire. Tenacitatea luptei şi păstrarea aspiraţiei spre puritate par soluţii viabile pentru ca individul, aici sinele poetic, să-şi deschidă drum spre înălţimi, învingând amăgirile, efemerul.
Găsim în volumul Labirint de uimiri poezii echilibrate ca mărime, relativ scurte, dar cu o mare densitate de imagini, subtilităţi de limbaj ,,în jurul unui infinit semantic” (O.Dorcescu), revelate în exerciţiul folosirii unei arii bogate de simboluri şi metafore. Autoarea urcă pe coordonate stilistice variate, cultivă motive poetice generatoare de trăiri adânci (sângele, masca, timpul, lumina, umbra, pătratul, cercul, punctul etc.). Emoţiile lirice se declanşează eufonic în ,,armonii de orgi” (un alt motiv poetic) revărsate într-un ,,labirint” acustic grav. A te pierde între sonorităţi muzicale devine un mijloc de regăsire a seninătăţii sufleteşti necesare învingerii neliniştii.
Explorând ,,labirintul uimirilor” , cititorul poate învăţa o lecţie de viaţă, poate descifra pe corzi lirice modalitatea de a trăi frumos, de a lupta pentru adevăratele valori ale vieţii. Sinele poetic, polifonic prin vibraţiile sale armonice, nu rămâne tributar tentaţiilor vieţii, suferinţelor sau dezamăgirilor ce-i stau omului în cale, ci se înalţă deasupra lor, se deschide convingător spre a pătrunde ,,uimirile” ochiului şi ale sufletului, ca să transmită, în imagini înnobilate de harul poetic ideea că ,,amăgirile vieţii” pot fi uitate, învăluite în speranţă, că trebuie să privim înainte: ,,Îmi cresc aripi de vis zburător,/ Să mă joc cu fiecare cheie/ A celor patru puncte cardinale,/ Ce deschide labirintul bucuriilor pereche” (Învăluire ).

Daniel Luca
Iosif Kovacs: Trilogia strigatului scris, Editura Eurobit /2015

Zarva tăcerii de fiecare zi

Volumul Trilogia strigătului scris este o punere laolată a două volume de versuri deja publicate în 2011 la Editura Eurostampa (În ideea găsirii şi Sub cer), cărora li se adaugă o a treia parte, nouă (Aceleaşi zile).
Prima parte, chiar dacă atmosfera este sumbră, degajă optimism („Speranţa încrucişării privirilor”).
A doua parte este mai descriptivă, dar nu sunt lăsate deoparte nici tarele societăţii.
Cea de a treia parte preia teme din celelalte două (iubirea, trecerea timpului, oraşul etc.), însă aici, datorită faptului că poetul doreşte să transmită cât mai multe şi cât mai brutal („gândiri de boi”), cade, câteodată, în diluare.
Dacă privim cele trei părţi în ansamblu, putem găsi femeia în două ipostaze: de mamă („Naşti – / Icnet şi puls”) şi iubită („Sub aripa-ţi lină / Respirându-ţi sânii cu parfum”).
Iubirea, mereu pierdută şi regăsită („…te stingi / Într-o lacrimă / Scursă pe pernă!”), merge mână în mână, paradoxal, poate, cu singurătatea („… pleoapa / Neschimbată-a-nsingurării”).
De remarcat este şi pendularea stărilor poetice între credinţă şi necredinţă („Doamne, / Strecoară-mi în suflet / Hrană cerească”).
Nici ororile de la Revoluţia din ’89 nu sunt trecute cu vederea („Cenuşiu ’89 / Cât sânge mai vrei?”), cu atât mai mult cu cât urmările pozitive lipsesc cu desăvârşire („Vedeţi-vă de furăciunea voastră / Lăsaţi-ne ca să trăim firesc”), pierderea vieţilor omeneşti în vâltoarea acelor zile fiind, practic, zadarnică.
Oraşul, aşa cum este el, cu bune şi cu rele, este reflectat în poezia lui Iosif Kovacs („prin oraşul pustiu / Doar glasul tău cântă”) ca un martor tăcut şi inevitabil al vieţuirii omului.
Îndemnul romantic „Carpe diem” („Trăieşte clipa”) este readus în actualitate, cu atât mai mult cu cât zilele se află într-o repetabilitate perpetuă („Şi-aceleaşi zile / se nasc printre bălţi / Din lacrimi de păsări / Ce pier în noroi…” – o ambiguitate căutată aici: cine pier, lacrimile sau păsările?).
Visele şi amintirile, glaciale ori fierbinţi, fac parte inevitabilă din cotidian, cu provocările inerente („Uneori, în vis / Îţi ating nemurirea”).
Iar moartea nu este decât un nou început („trup amorţit de flori”).
Tonul grav este presărat uneori cu ironie şi sarcasm („Îşi plâng alfabetul / Numit ironic şi sec: / Existenţă!”), creând o senzaţie de dezolare şi nimicnicie.
În pofida unor preţiozităţi („Fantastică dorinţă a pornirii abisale”), poezia lui Iosif Kovacs este o provocare, fiind o poezie a căutării, a (re)descoperirii sinelui în tumultul de fiecare zi, un ajutor de nepreţuit pe acest drum constituindu-l banala foaie de hârtie, care strigă în tăcere la fecare înţepătură a peniţei.