Traditii

Romulus Frîncu

Bradul şi ,,Cântecul Zorilor”

Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. Moartea unui tânăr necăsătorit înaintea manifestării plenare a căsătoriei şi a procreării era privită ca o încălcare a ordinii fireşti din ciclul vieţii, ca o eroare în desfăşurarea firească a vieţii, ce trebuia reparată prin acte rituale. Asfel, înmormântarea unui tânăr care a murit necăsătorit se transforma într-o nuntă postumă.
La înmormântare, pentru morţii nenuntiţi sau nelumiţi – adică pentru cei care au murit necăsătoriţi – se făcea un brad, însemnul căsătoriei. Bradul împodobit ca de nuntă era un substitut al soţului (sau al soţiei) postume. Însă bradul nu avea numai semnificaţia de nuntă postumă. El putea să fie şi înlocuitorul mortului, un substitut care rămânea în lumea celor vii, pe groapă. E un însemn al celui dus de tânăr. E şi un cod cumva. Era de ajuns ca, intrând în cimitir, pe anumite gropi să vezi un brad. Nu aveai nevoie să citeşti nimic şi ştiai că acolo e înmormântat un tânăr.
În comuna Băuţar, nouă feciori trebuiau să plece la pădure, cu un topor, ca să găsească un brad frumos şi rotund. Când găseau un brad pe care voiau să îl taie, fiecare dintre ei dădea o dată cu toporul în copac şi, dacă nu cădea din nouă lovituri, ei alegeau altul. Aduceau acasă numai bradul ce cădea din nouă lovituri. Bradul însuşi moare ca să ajungă să fie substitutul omului mort.
Când era adus în gospodăria mortului, bradul era cărat cu vârful înapoi (spre pădure), aşa cum şi mortul era scos din casă cu picioarele înainte. Când ajungeau cu el acasă, femeile cântau „Cântecul bradului”. El era apoi împodobit cu fructe, batiste, lână, hârtie colorată, turte dulci, panglici, era dus odată cu mortul la cimitir şi se înfigea în mormânt, la cruce.
Înainte de înmormântare, în fiecare dimineaţă, când se crăpa de ziuă, câteva femei bătrâne din sat îi cântau mortului la fereastră, iar apoi în casă, cu faţa spre răsărit, „Cântecul Zorilor”. Conţinutul tematic al acestuia este precreştin, fiind o invocare adresată zorilor, probabil o reminiscenţă a străvechii invocaţii către soare, ca acesta să-şi întârzie „revărsatul” până ce mortul va fi pregătit cu toate cele necesare pentru lumea spre care călătoreşte.
Acest cântec funerar al zorilor este sublimarea poetică a practicilor menite să îl ajute pe om să ajungă pe lumea cealaltă, având rolul de a-l iniţia pe mort pentru lumea de dincolo. Îl strigau pe nume pe mort şi îi dădeau sfaturi despre ce să facă pe tărâmul celălalt. Mortul este însoţit prin cântecul bocitoarelor, pas cu pas, pe drumul către lumea cealaltă, şi sfătuit de aici, din lumea noastră, să nu o ia la stânga, să o ia la dreapta, să nu se sperie de lup, să se împrietenească cu câinele, să treacă apa, şi aşa mai departe.
„Cântecul Zorilor” era răspândit cam în aceleaşi zone ca şi „Cântecul Bradului”, respectiv în partea muntoasă şi deluroasă a Banatului, în Haţeg şi în Ţinutul Pădurenilor, încadrându-se în seria riturilor de despărţire a defunctului de comunitate. Străvechiul motiv al invocaţiei către soare, „Cântecul Zorilor”, se aude azi tot mai rar.
În Băuţar, cântecul suna cam aşa: „Zori, dalbe surori/ De ce n-aţi zorit/ Ş-astă dimineaţă/ Ca ieri dimineaţă?/ Noi am fi zorit/ Num-am zăbovit/ Pân-am despărţit/ Tată de copii/ Cântă un cocoş gai/ Din poartă de Rai/ Haida, dragă, hai/ Îngerii te-aşteaptă/ Să te scrie în cer/ În cerul cu mese-ntinse/ Şi cu făclii aprinse”. Acest cântec nu s-a mai cântat de vreo treizeci de ani, iar în Bucova, oamenii confundă ,,Zorile” cu bocitul pe mormânt.

Vergelatul

Mai demult, viaţa avea o cu totul altă rânduială; tradiţiile erau ţinute cu sfinţenie, fiind transmise din generaţie în generaţie, se respectau vorbele bătrânilor fără pic de împotrivire şi toate bucuriile şi necazurile trebuiau urmate după tradiţie, oricât de neînsemnate ar fi fost. Astfel, de la naştere şi până la moarte, omul trece prin anumite etape care nu au cum să fie sărite şi, pentru fiecare etapă, este un obicei, o tradiţie care se păstrează cu sfinţenie.
Noaptea dintre ani este considerată de tinere momentul prielnic pentru a cere ajutorul divinităţii în aflarea ursitului. Unul dintre cele mai vechi obiceiuri care se petrece în seara de Anul Nou este „Vergelatul”. Un obicei străvechi, care este practicat şi în zilele noastre, la fel ca şi în trecut, pe Valea Bistrei.
Obiceiul mai este cunoscut şi în alte zone, sub numele de „Vergetul”, care se desfă-şoară în noaptea de Anul Nou, la „Sânvăsâi” (la Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, sărbătorit la 1 ianuarie). Este un obicei venit în pregătirea unei nunţi, a vieţii de familie, un fel de ursit, în care cei care îl practică cred fără îndoială.
În ajunul Anului Nou, fetele nemăritate merg la o femeie mai în vârstă, pentru a fi „vergelate”, adică, pentru a li se „povesti” viitorul. Ele se adună într-o casă, acoperă ferestrele, pentru ca ritualul lor să nu poată fi văzut de nimeni şi, împreună cu o femeie bătrână, care are „darul ursitului”, încep „Vergelatul”.
Aici, gazda aşază pe o masă şapte farfurii sub care pune o bucată de pâine, un piaptăn, un pahar, un cărbune, o oglindă, bani şi o farfurie sub care nu aşază nimic. Apoi, fetele părăsesc camera şi sunt chemate, pe rând, să îşi afle soarta, în funcţie de obiectul care se află sub vas. Fetele îşi aleg fiecare câte o farfurie, iar cea care găseşte pâinea se va mărita după un tânăr harnic, cea care găseşte oglinda după un tânăr frumos, cea care găseşte piaptănul după unul colţat, cea care ridică paharul după unul băutor, cea care ridică banii după unul bogat, cea care găseşte cărbunele după unul negricios, iar cea care ridica farfuria goală nu se mărita în anul care urmează.
Fetele sunt duse apoi în grădina femeii cu pricina, legate cu o „brăcire” sau cu un batic la ochi, şi fiecare trebuie să-şi aleagă un par şi să-l lege cu un şnur răsucit, din lână, pregătit anterior. După legarea parilor, fetele se dezleagă la ochi şi li se „arată” viitorul, în funcţie de felul parului. Dacă parul e înalt, la fel e şi tânărul cu care se va mărita fata; dacă e strâmb, înseamnă că acesta e cocoşat; dacă e subţire, tânărul e unul slab; dacă parul e scurt, tânărul e mic de statură etc.
Fetele pot fi „vergelate” şi cu ajutorul boabelor de fasole. Pe o plită încinsă se aşază boabe de fasole, iar dacă boabele se apropie, fetele se vor mărita curând. În cazul în care boabele se depărtează, fetele se vor mărita mai târziu.
Un obicei intuitiv, plăcut, în care se socializează, sărbătorindu-se, astfel, încheierea unui an şi începutul altuia nou, cu multe dorinţe, cu multe gânduri şi cu multe rugi către Dumnezeu ca totul să fie ferit de rele şi de păcate.

Ana-Cristina Popescu

OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE IARNĂ ÎN BANATUL MONTAN

Obiceiurile şi tradiţiile de iarnă în Banatul Montan încep odată cu intrarea în Postul Naşterii Domnului, numit şi Postul Crăciunului, 15 noiembrie şi se finalizează în săptămâna Sfântului Teodor, prima din Posul Paştelui.
Punctele cheie ale obiceiurilor de iarnă sunt Începutul Postului Naşterii Domnului când gospodinele de la ţară spălau odinioară vasele cu nisip ca să nu mai rămână nicio urmă de grăsime şi să se poată pregăti, nu doar spiritual, ci şi prin postul alimentar de marea sărbătoare a Naşterii Domnului; Intrarea Maicii Domnului în biserică, sărbătoare numită popular în Banat şi Vegenia din 21 noiembrie; Ajunul Sărbătorii Sfâtului Ierah Nicolae în 5 decembrie; Sărbătoarea Sfâtului Ierah Nicolae din 6 decembrie; Ignatul când are loc sacrificarea porcului în gospodăriile oamenilor; Ajunul Crăciunului, 24 decembrie; Naşterea Domnului, Crăciunul, 25 decembrie; ajunul Anului Nou, 31 decembrie; Anul Nou, Sfântul Vasile cel Mare, Tăierea împrejur după Trup a Domnului în 1 ianuarie; Boboteaza (Botezul Domnului) din 6 ianuarie, Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul în 7 ianuarie şi Sâmbăta Sfântului Teodor din prima săptămână a Postului Sfintelor Paşti.
Prima mare sărbătoare din Postul Naşterii Domnului este Intrarea Maicii Domnului în biserică din 21 noiembrie, numită conform tradiţiilor şi obiceiurilor Vegenia. La Vegenie, seara, fetele îşi află ursitul în funcţie de obiectul ascuns sub un blid (castron). Cum se lasă seara, ele se adună ca la şezătoare, în casa unei bătrâne ce a pregătit obiectele, pentru ca ele să-şi afle sortitul. Fiecare obiect pregătit este acoperit cu un blid. Fata care alege blidul sub care este ascunsă oglinda înseamnă că va avea parte de un soţ frumos, cea care va alege blidul sub care e ascuns un piaptăn va avea norocul de un soţ dinţos, banii anunţă un soţ bogat, cartea, un intelectual etc.
Ajunul Sărbătorii Sfâtului Ierah Nicolae din 5 decembrie aduce bucurie copiilor ce aşteptă darurile Sfântului Nicolae. Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei este cunoscut ca salvatorul celor săraci, aflaţi în nevoi. Prin darul lui material, dar care a valorat foarte mult spiritual, a salvat viaţa a două tinere, pe care tatăl lor a hotărât să le vândă datorită lipsurilor materiale.
Ajunul Crăciunului aduce cu sine foarte multe obiceiuri şi tradiţii.
În 23 decembrie, seara, piţărăii (copiii) ce au adunat din timp lemne, vreascuri, tulei (coceni) aprind focul. Focul va fi menţinut de piţărăi din seara zilei de 23 decembrie până în zorii Ajunului Naşterii Domnului, în 24 decembrie. Focul din noaptea Ajunului reprezintă în tradiţia populară focul în jurul căruia au stat ciobanii să se încălzească când au fost vestiţi de către îngeri că s-a născut Mesia.
În Ajunul Crăciunului, dimineaţa, copiii ce au vegheat toată noaptea în jurul focului, pornesc din poartă în poartă ca să primească piţărăi (pâini micuţe). În timp ce aleargă de la o poartă (uşă) la alta utilizează strigături specifice evenimentului: „Dă-mi şi mie un piţărău, / Cât de rău, / Să mă duc cu Dumnezeu.“ Primului piţărău i se dă de către gazdă şi câte o bucată de cârnaţ, cârnaţul simbolizând bogăţia casei „Ne daţi ori nu ne daţi, pâine cu cârnaţi.“, dar şi boabe de porumb etc, simboluri ale bogăţiei unei gospodări.
Seara, în Ajunul Crăciunului, se merge cu colindul. „Colinde, colinde / E vremea colindelor.“ (Mihai Eminescu)
Colindele sunt cântece populare ce mărturisesc naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. „Când vine iarna geroasă/ […] / La români în orice casă / Se aud iarăşi colinde.“ (Obiceiuri de Crăciun, Cornelia Turlea-Chifu)
Tradiţionala colindă „O ce veste minunată“ transmite prin versurile ei bucuria naşterii lui Iisus Hristos şi prezintă secvenţe ale naşterii Mântuitorului „ Că la Bethleem Maria, săvârşind călătoria, / În sărac sălaş, lângă-acel oraş, / Naşte pe Mesia.“
Nu doar colinda „O ce veste minunată“, ci toate colindele transmit bucurie, linişte, pace „Astăzi s-a născut Hristos, / Mesia, chip luminos, / Lăudaţi şi cântaţi / Şi vă bucuraţi.“ Atât cele de pe pământ, cât şi cerul se bucură şi slăvesc naşterea Mântuitorului Iisus Hristos „Cerul şi pământul (bis), în cântec răsună, / Îngeri şi oameni (bis) cântă împreună.“
Colinda „Trei crai“ prezintă secvenţa biblică a venirii magilor. Cei „Trei crai de la Răsărit“, călăuziţi de o stea au mers să-l caute pe Iisus ca să se închine Lui şi să-I ofere daruri.
„Trei păstori“ este colinda ce înfăţişează atât păstorii ce au fost anunţaţi de îngeri că s-a născut Mesia, cât şi pe cei trei magi.
Fiecare colindă are o lumină aparte, bucurie şi linişte „Praznic luminos, strălucind frumos …“
Colindele sunt şi un îndemn la bunătate, milostenie, dar sufletesc „Scoală gazdă din pătuţ, florile dalbe / Şi ne dă un colăcuţ.“ Ele şoptesc fiecăruia să fie mai curat sufleteşte „florile dalbe“ spre a se bucura de lumina Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos.
„O brad frumos“ este colinda ce înfăţişează un alt obicei, al împodobirii bradului de Crăciun. Bradul îndeamnă la statornicie, la credinţă „Tu eşti copacul credincios / Ce frunza nu şi-o pierde.“
În Ajunul Naşterii Domnului bucuria colindelor este completată de darurile ce le primesc copiii de la Moş Crăciun.
Pluguşorul este un obicei ce se desfăşoară în ajun de An Nou. Versurile lui sunt urări pentru un an bun şi bogat. Acest obicei cu urări de an roditor este continuat în dimineaţa Anului Nou de Sorcova.
Un alt obicei ce se desfăşoară în ajunul Anului Nou constă în aşezarea sub pernă de către fete a unui fir de busuioc sfinţit pentru a-şi visa ursitul.
De Bobotează se sfinţeşte de către preot apa. În săptămâna dintre Anul Nou şi Bobotează preotul sfinţeşte cu apă şi casele oamenilor. Fiecare om aşteaptă preotul cu o lumânare aprinsă în mână, dovada că fără lumină şi apă nimeni nu se poate purifica, nimeni nu descoperă calea adevărată.
Obiceiurile de iarnă ajung la final în săptămâna Sfântului Teodor, prima din Posul Paştelui. Această săptămână este marcată şi de prezenţa cailor Sfântului Teodor, începând cu marţi seara, timp de şapte zile. Femeile care muncesc în sâmbăta Sfântului Teodor oferă prilej cailor să le atace. Fetele în apa utilizată pentru a se spăla pe cap, în sâmbăta Sfântului Teodor, pun iederă, grăind „Sân. Teoadere, Sân. Teoadere, / Dă cosiţa fetelor / Ca şi coada iepelor.“ Tot în această săptămână, de Sfinţii 40 de mucenici, în curtea casei se face un foc din resturi găsite prin gospodărie, peste care trec toţi din casă ca să fie feriţi de lucruri rele, spunând „Patruzeci de mucenici, / Dau cu boţile în pământ, / Să intre iarna în pământ / Şi să iasă vara afară.“ Cu acel foc gospodina afumă şi prin gospodărie pentru a fi ferită şi gospodăria de tot lucrul rău.
Fără obiceiuri şi tradiţii populare, fiecare dintre noi ar fi mai sărac şi nu ar cunoaşte valorile spirituale ale neamului