Religie

Ion Turnea
„Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără mine nu puteţi face nimic.“ (Ioan 15, 5)

„EU SUNT VIŢA, VOI SUNTEŢI MLĂDIŢELE“ (Ioan 15, 5)

Omul fără prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui este nimic. Din nimic nu se pot naşte fapte veşnice, ci nisip împrăştiat de vântul deşertăciunii.
Bunul Dumnezeu este Creatorul nostru. El ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui. Prin urmare El este viţa roditoare de viaţă, iar noi cei creaţi de El suntem mlădiţele. Dacă ne învrednicim a aduce roade, ne vom bucura împreună cu Tatăl nostru ceresc de viaţă veşnică, iar dacă faptele noastre ne vor osândi, vom fi mlădiţe uscate şi sterpe, vom fi tăiate şi despărţite de adevărata viţă, de viaţa veşnică şi aruncate în foc: „Dacă cineva nu rămâne întru Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.“ (Ioan 15, 6.)
Sfânta Scriptură este cartea cea mai grăitoare a respectării Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul Sfintei Scripturi ne îndrumă spre bunătate, depărtarea de tot răul, spre răbdare, blândeţe, milostenie, pace, ascultare, responsabilitate şi mai presus de toate iertare şi iubire. Doar cel care se înveşmântează în iubire şi iertare devine mlădiţă roditoare, cu roade dulci, nectar divin al veşniciei.
Primul exemplu de iertare şi iubire îl primim de la Bunul Dumnezeu care ne-a mai dat o şansă la viaţa veşnică prin Fiul Său Iisus Hristos. El nu doar că ne-a iertat, dar în iubirea lui adevărată ne poartă mereu de grijă, ne fereşte de suferinţe, ne îndrumă paşii să nu ne lovim la un degeţel asemenea copiilor şi să plângem, însă noi fugim de grija lui plină de iubire şi lumină, îi întoarcem spatele prin faptele noastre rele şi ne rănim singuri, iar lacrima divină mai umple un ocean după fiecare suflet pierdut în spatele propriei imagini.
Dacă luăm un tablou sau o poezie lirică şi îi percepem profunzimea din umbra culorilor sau cuvântului în cazul poeziei îi descoperim adevărata taină. Tot aşa este şi cu omul. Dacă îl cunoaştem în ceea ce este dincolo de imaginea chipului vom descoperi adevărata lui valoare. Fiecare om are o calitate. Că unul are un talant şi altul doi, este ceva firesc. Grav este dacă acel om nu şi-a descoperit talantul şi se lasă purtat pe aripile deşertăciunii până în clipa sfârşitului şi se va face mlădiţă neroditoare.
Pentru ca omul, aproapele de lângă noi, să nu devină mlădiţă neroditoare este necesar ca fiecare să se cerceteze pe sine şi să ajute pe cel de lângă el.
Fiecare are o misiune la locul de muncă. Noi facem totul pentru oameni şi ne ajutăm implicit şi pe noi. Poate vă veţi întreba cum se poate acest lucru. E foarte simplu. Nu doar preoţii, profesorii, medicii, avocaţii etc. ce lucrează direct cu oamenii le aduc acestora un serviciu, ci fiecare indiferent de locul de muncă. Dacă un cauciuc ne este făcut corespunzător, acesta explodează, iar omul îşi pierde sau primejduieşte viaţa, dacă o piesă indiferent cât de măruntă este aceasta nu este făcută cu responsabilitate dărâmă toată creaţia şi poate afecta viaţa sau sănătatea omului în posesia căruia ajunge.
Când muncim este bine să nu ne gândim doar la noi. E bine să nu ne gândim că ceea ce facem este doar pentru binele nostru şi al familiei noastre, ci şi în folosul aproapelui şi astfel să devenim mlădiţe roditoare şi demne de viaţa cea veşnică.
Să ne imaginăm că la un medic vine un om bolnav, însă medicul nu îşi face timp pentru acesta prins în multe alte griji lumeşti, nu-i ia nici măcar o tensiune şi îi spune vino mâine, dar omul nu mai rezistă până mâine, prea multe ore fără ajutor îi devin fatale sau la fel de bine ne putem imagina că la un preot vine un om bolnav sufleteşte iar acesta nu-şi face timp pentru el rănindu-l şi mai mult sufleteşte prin nepăsarea şi indiferenţa lui, iar omul ce a venit la acesta până a doua zi când poate îşi făcea timp pentru el este chemat spre cele veşnice aşa împovărat cum era sau să ne-am putea imagina că orice angajat, din orice domeniu, refuză să comunice cu aproapele să-i dea informaţile necesare pentru a-şi duce şi acesta la deplinătate talantul şi să ne întrebăm merităm oare noi care nu facem fapte vrednice merităm să ne mai numim mlădiţe roditoare?
Cel care refuză să întindă o mână aproapelui ar trebui să se gândească că în locul celui pe care a refuzat să-l sprijine, celui pe care l-a rănit, ar putea să fie el sau un membru al familiei sale, copilul său, mama sau tatăl său, partenerul de viaţă.
Dacă ar gândi aşa nu ar mai refuza să întindă o mână de ajutor aproapelui, ba mai mult decât atât nu ar mai face rău aproapelui, căci unii pentru a-şi atinge scopurile neortodoxe nu doar că tratează aproapele cu indiferenţă, ci îl rănesc sau se folosesc de bunătatea acestuia, mai mult de atât merg până acolo încât îi face rău pentru ca prin răul săvârşit să se poate ridica ei.
Aceşti oameni ce fac rău aproapelui pentru a-şi atinge idealurile deşarte nu pot să fie niciodată fericiţi. Ei nu pot să doarmă noaptea liniştiţi sufleteşte, nici să se bucure de frumuseţea unui răsărit de soare sau de zborul păsării în văzduh. Conştiinţa lor le aminteşte pe tot parcursul vieţii, când la rândul lor vor întâmpina greutăţi, că merită tot ceea ce li se întâmplă, deoarece la rându-le au săvârşit răul.
Nimic pe lumea asta nu rămâne nerăsplătit, nici faptele bune, nici cele rele. „suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care îl va face aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească.“ (Deuteronom 19, 21) „Eu însă vă zic vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt.“ (Matei 5, 39), iar pentru ca faptele să fie vrednice şi cugetul trebuie să fie curat, „Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos este să piară unul din mădularele tale decât tot trupul tău să fie aruncat în ghenă.“ (Matei 5, 29)
Pentru ca fiecare să devenim mlădiţe roditoare trebuie să urmăm drumul virtuţilor, ajutând pe cel ce ne este aproape, aşa cum Bunul Dumnezeu ne ajută pe noi, căci de nu vom săvârşi acest lucru, cugetul nostru se va întuneca, înţelepciunea îşi va pierde ochii şi focul iadului ne va pândi. „Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec.“ (Ioan 12, 40)
Semenul nostru trebuie călăuzit din fragedă pruncie. Dacă privim în jurul nostru ne putem da seama că majoritatea tinerilor nu au avut o îndrumare corespunzătoare, fapt pentru care au căzut pradă diferitelor vicii precum alcoolul, drogurile, tutunul, jocurile de noroc, desfrâul, invidia, clevetirea.
Pentru a fugi de greutăţile, de responsabilităţile vieţii, tineri obijnuiţi până în acel moment să primească totul gratuit sau tineri dominaţi de viciul mândriei de a săvârşi lucruri ieşite din tipar, însă nu bune, folositoare, ci rele, se îneacă în alcool sau îşi ucid trupul şi mintea cu drogurile.
Toate aceste încercări ale tinerilor de a fugi de responsabilităţi sau de a arăta că ei nu se tem de nimic, nici măcar de otrăvuri precum drogurile, alcoolul, tutunul duc la pierderea lor ca cetăţeni responsabili a acestei ţări. Pe urmă sănătatea lor este pusă în pericol. Adesea îşi pun în pericol propria viaţă, căci alcoolul, drogurile, tutunul distrug întâi cugetul, mai apoi inima, ficatul, plămânii etc. Iar cel mai dureros lucru este că îşi vor pierde sufletul devenind mlădiţe fără rod, vrednice de focul iadului.
Aproapele trebuie ajutat la fiecare pas, pentru ca să nu se poticnească de fiecare pietricică ce o se iveşte în cale. Dacă vom reuşi acest lucru ne putem numi fiii lui Dumnezeu, mlădiţe ale Viţei şi ne vom ferici atât pe acest pământ, cât şi în veşnicie.

Romulus Frîncu

Hristos, Pâinea cea vie

Minunea înmulţirii pâinilor se repetă la fiecare sfântă Liturghie, Hristos fiind cu noi oferindu-ne din pâinea bucuriei.1
Cele cinci pâini cu care Hristos a hrănit mulţimile de oameni au devenit simbolul pâinilor (prescurilor) aduse la biserică pentru Proscomidie, adică pentru pregătirea Sfintei Liturghii, dar şi simbol al celor cinci pâini pe care preotul le binecuvântează împreună cu grâul, untdelemnul şi vinul la slujba numită „Litie”, care se săvârşeşte în cadrul Vecerniei Mari, pentru a cere lui Dumnezeu să înmulţească roadele pământului.
Prescurile pe care le aducem ca dar la biserică devin bucurie pentru toţi oamenii care se hrănesc din darurile lui Dumnezeu. Rostul acestui mic dar de recunoştinţă sau mulţumire adus la biserică este să ne înveţe cât de mult valorează darul vieţii şi mulţimea darurilor pe care Dumnezeu ni le dăruieşte când recolta este bogată, când roadele pământului devin îmbelşugate. În acest sens, trebuie să-i aducem lui Dumnezeu daruri din darurile Sale, însă cultivate de noi, să-i mulţumim pentru ele şi să cerem să le înmulţească.2 Astfel, Sfânta Liturghie nu începe cu prescurile, ci încă de la arat şi semănat, semănând grâul cel mai frumos.3
Darul adus de oameni la biserică primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu şi devine binecuvântare nu doar pentru cei ce aduc darurile, ci şi pentru toţi cei care cer de la Hristos ajutorul Lui.
Există, desigur, şi un înţeles duhovnicesc mai tainic, şi anume înmulţirea pâinilor de către Mântuitorul Iisus Hristos ne trimite la Taina Sfintei Euharistii. În Liturghia ortodoxă, la puţin timp după sfinţirea Darurilor euharistice (a pâinii şi vinului), preotul ridică Agneţul (trupul Mântuitorului) şi zice: „Se frânge şi Se împarte (dăruieşte) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge şi nu Se desparte (divide), Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu Se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” (Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur). Deşi ne împărtăşim doar cu o părticică din Trupul lui Hristos, primim totuşi pe Hristos întreg. Cu alte cuvinte, Hristos nu Se divide ca Persoană când Se dăruieşte mulţimii credincioşilor. În fiecare părticică din Sfântul Său Trup este prezent, prin harul Duhului Sfânt, Hristos întreg. Acest adevăr îl arată chiar Sfânta Evanghelie după Ioan, când Hristos Domnul spune: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6, 56).
În timpul Sfintei Liturghii ortodoxe, după sfinţirea Darurilor, ceea ce a rămas din prescurile aduse de credincioşi pentru pregătirea Sfintei Euharistii se binecuvântează şi apoi se împarte tuturor, atât celor ce s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului, cât şi celorlalţi ortodocşi participanţi la Sfânta Liturghie dacă au postit înainte de Liturghie. Şi pâinea aceasta binecuvântată, numită „anaforă”, ne aduce aminte de minunea înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti pe care Mântuitorul a săvârşit-o potrivit Evangheliei, pentru a ne îndemna să fim darnici şi să cultivăm comuniunea şi ospitalitatea, ca răspuns al nostru la iubirea milostivă a lui Dumnezeu.
Aşa a făcut Iisus atunci când a binecuvântat cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi îndată acest dar mic s-a înmulţit în mod minunat, încât din el s-au hrănit mii de oameni. Prin aceasta vedem că fiecare dar pe care îl aducem la biserică, oricât de mic sau de puţin ar fi el, când se binecuvântează de către Hristos devine o bucurie pentru mulţi oameni.
Această minune conţine în ea şi un aspect deosebit de semnificativ pentru viaţa noastră, şi anume cum trebuie să folosim darurile binecuvântate de Dumnezeu. După ce s-au săturat mulţimile, rămăşiţele de hrană, adică firimiturile, au fost adunate în 12 coşuri. Pâinea care prisoseşte nu trebuie aruncată sau împrăştiată şi neglijată, ci trebuie adunată, păstrată şi folosită în mod deplin sau chibzuit, fără risipă. Astfel, Evanghelia ne învaţă să fim economi şi cuviincioşi, să preţuim darurile lui Dumnezeu chiar şi atunci când avem belşug.4 Lui Dumnezeu, care ne dă toate din preaplinul dragostei Sale, nu-I place să fim risipitori cu cele sfinte. De aici şi atenţia sporită care se cere slujitorilor dar şi credincioşilor în relaţie cu cele sfinte.5
Înmulţirea pâinilor simbolizează fără îndoială binefacerile pe care Hristos-Dumnezeu le răspândeşte continuu asupra lumii prin Sfânta Sa Biserică. Hristos ne spune: „Eu sunt pâinea vieţii.” ,,Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 6, 48-56).
Cele cinci pâini, simbolul celor cinci prescuri, şi cei doi peşti, simbolul vieţii, apei şi vinului, necesare Sfintei Euharistii, hrănesc şi satură spiritual omenirea de două mii de ani şi o vor hrăni şi sătura până-n veacul vecilor.

BIBLIOGRAFIE:
Pr. Vasile Beni, MEDITAŢIE LA DUMINICA A 8-A DUPĂ RUSALII, http://www.rasunetul.ro/meditatie-la-duminica-8-dupa-rusalii-2015-inmultirea-painilor-mt1414-22
Rânduieli canonice privind Sfânta Liturghie, Canonul 32 Trulan https://teologiesibiu.files.wordpress.com/2010/01/completare-drept.pdf
† PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ,, Înmulţirea pâinilor şi a peştilor” – Evanghelia Duminicii a VIII-a după Rusalii (Matei 14, 14-22), http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-8-dupa-rusalii/inmultirea-painilor-a-pestilor-145958.html
Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, ,,Izvorul de viaţă veşnică”, Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor)
Note:
1.Pr.Vasile Beni, MEDITAŢIE LA DUMINICA A 8-A DUPĂ RUSALII, http://www.rasunetul.ro/meditatie-la-duminica-8-dupa-rusalii-2015-inmultirea-painilor-mt1414-22
2. † PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ,, Înmulţirea pâinilor şi a peştilor” – Evanghelia Duminicii a VIII-a după Rusalii (Matei 14, 14-22), http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-8-dupa-rusalii/inmultirea-painilor-a-pestilor-145958.html
3.Rânduieli canonice privind Sfânta Liturghie, Canonul 32 Trulan https://teologiesibiu.files.wordpress.com/2010/01/completare-drept.pdf
4. Ibidem, † PF Daniel
5.Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, ,,Izvorul de viaţă veşnică”, Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor)