Poezie

Ana Ghiaur
Convorbiri

Am întrebat râul:
“În ce limbă clipoceşti?”
“Dacă mă auzi, în limba ta.”
Am întrebat iarba:
“ În ce limbă creşti?”
“Dacă mă vezi, în limba ta.”
Am întrebat florile:
“ În ce limbă infloriţi?”
“Dacă ne simţi mirosul, în limba ta.”
Am întrebat păsările:
„În ce limbă ciripiţi?”
„Dacă ne-nţelegi, în limba ta.”
Am întrebat stelele:
“În ce limbă străluciţi?”
“Dacă ne priveşti, în limba ta.”
M-au întrebat peştii:
“În ce limbă te-ai născut?”
“În limba strămoşilor mei.”
M-au întrebat pădurile:
“ În ce limbă ai crescut?”
“În limba părinţilor mei.”
M-au întrebat munţii:
“În ce limbă ne vorbeşti?”
“În limba voastră,
Cea în care m-am născut
Şi am crescut,
În care văd, aud şi simt,
Cea în care curgeţi, vă’nălţaţi,
Înfloriţi şi străluciţi,
Limba celui ce vorbeşte
Româneşte.”

Printre ruine la Sarmiszegetusza

În ochiul de apă al fântânii
Se oglindeşte luna, vestală încărcată de ani.
În liniştea nopţii se-aud călăreţii,
Bătând la poarta cea mare-a cetăţii.
Vuieşte amfiteatrul de larma mulţimii,
Stârnită de strigăte de luptă.
Animale slobozite-n arenă se năpustesc
Asupra celor ce-nfruntă moartea
Cu ochii larg deschişi.
În aerul înroşit de mirosul de sânge
Se-aud clopotele templelor
Închinate zeilor păgâni.
Se-ngână cu ele clinchet de sticlă
Topită-n cuptoare.
În gura fântânii, pe piatră, o fată
Îşi potoleşte setea dintr-un urcior.
Printre coloanele templelor
Răsună chiote de bucurie.
Învingătorii îşi împart comorile imperiului,
Păstrate cu grijă în camerele de tezaur.
Pe soclu, statuia împăratului se clatină,
La gândul că, peste sute de ani,
Cei născuţi din jertfele celor căzuţi
Vor păşi printre ruinele palatelor,
Peste pietrele reci, tăcute, ale fostei cetăţi,
Capitală vremelnică de provincie,
Vor mângâia resturile coloanelor
Rămase nesfărâmate,
Descifrând frânturile de inscripţii
Săpate în piatra fântânii,
Cu gândul la cei îngropaţi sub ziduri,
Îngropate şi ele de timp,
Mărturie a trecerii străbune
Prin pământul pe care calc acum,
Prin iarba mângâiată de razele soarelui la apus.
Cu ochii umeziţi de roua depusă pe pietrele mute,
Păşesc cu grijă printre ruine,
Cu sufletul vibrând de secretele
Îngropate sub ele.
Mă trezesc sprijinită de gura fântânii,
Cu ochii la culorile vii ale florilor de câmp,
Suflete răsărite în fiecare dimineaţă
Printre ruine.

Ioan Vasile Indricău

L I M B A R O M Â N Ă

Limba Română trebuie respirată
cu fiecare bătaie a inimii.
Bucuraţi-vă toţi, cei de aici
sau de oriunde,
de aerul înalt
al frumuseţii Limbii Române.

Limba Română aţi sorbit-o
cu primul supt de la pieptul mamei,
EA vă este în sânge şi o aveţi
veşnic în izvoare şi în apele Dunării.
Bucuraţi-vă Români
de limpedele Limbii Române.

Limba Română se cere întinsă
pe felii din spice galbene de grâu,
Anafură în sfinţite Altare.
Bucuraţi-vă toţi, cei de aici
sau de oriunde,
de gustul Limbii Române.

Limba Română trebuie păstrată
în voi necontenit.
EA nu se vinde şi n-are preţ.
Români,
de aici şi de oriunde în lume,
respiraţi, sorbiţi şi împărtăşiţi-vă
din Sfânta Limbă Română.

Sântem români

Strămoşi avurăm pe Traian
şi Decebal, un brav oştean,
români sântem şi ne mândrim
cu limba dulce ce-o vorbim.

De ne-a fost greu sau mai uşor,
avem un grai şi un popor
ce ştie a spune „îmi e dor…”
sântem un neam nepieritor !

Simţim din plin c-avem putere,
cuvintele ne sânt de miere
cât timp ne ştim pe lume-aduşi
de Eminescu şi Brâncuşi …
Lucia Elena Popa

S t e a g e n e r o a s ă

Valsând pe valurile vieţii
îţi tai cărare-ntre popoare,
tu, Dunăre, fluviu semeţ,
tu, maiestate sclipitoare.

Se zbat în noi apele tale
sculptând destinele cu valuri,
aşezi istoria-n legende
şi creşti speranţe lângă maluri.

În juru-ţi se-mpletesc culturi,
Credinţe prinse-n armonie,
pe unde-a fost lăcaş de zei,
timpul respiră măreţie.

Viaţa, dragostea si dorul
petrec în ritmul apei tale,
te-nscrii mereu in zarea lor,
naşti cugetări în marea-ţi cale.

Te-ngână cântece pe unde
cu-aleanuri de îndrăgostiţi,
te roagă dorul să le porţi,
iar ei visează fericiţi.

Tu curgi la vale hotarât,
poem al dorului de casă,
ci noi, aleşii dunăreni,
te preamărim, stea generoasă.
Maria Ieva

Din constelaţii

Suntem la fel, nimic nu s-a schimbat,
Tot mâini de vânt, cuvinte de lumină,
Dar gândurile azi se mai abat
La poarta nopţilor cu lună plină.

Se văd în noi mocnind păreri de rău
Şi-ngenunchem rugându-ne în beznă,
Mi-am fost adesea singur un călău
Cu lanţul răsucit pe după gleznă.

Din constelaţii auzim venind
La întrupare suflete celeste
Şi lacrimile le-adunam zâmbind
Visând o lume care nu mai este…

Suntem la fel şi totuşi ne-am schimbat,
Cu ochii goi, cu mâinile de ceară,
Ne întrebăm: de ce ne-am întrupat
Dac-am ştiut că viaţa o să doară?

Cuvântul din lumină

Tu ţi-ai zidit cuvântul din lumină,
Sau ţi-ai zidit lumina în cuvânt?
Cât altă moarte aşteptai să vină,
Să te aducă înger pe pământ?

În haosul tăcerii nemiloase
Avea singurătatea păr bălai
Şi-n ochii ei, sub genele întoarse,
Se oglindeau grădinile din rai.

S-a înnoptat demult în Bucovina
Şi buciumul pe dealuri a tăcut,
Iar Cătălina îşi cunoaşte vina,
O poartă vie-n pieptul ei de lut.

Tot fără soţ sunt plopii de acasă
Şi codrul legănă acelaşi dor,
Ne-nstrăinam de noi, dar nu ne pasă,
În veşnicie clipele nu mor.

Cât altă moarte aşteptai să vină,
Să te aducă înger pe pământ?
Tu ai zidit cuvântul din lumină,
Şi ai zidit lumina în cuvânt.

Am aşteptat

Am aşteptat ca macii să-nflorească
Căci am crezut c-am să-nfloresc şi eu,
Dar s-a lăsat tăcerea îngerească
Şi mi-a vorbit în şoaptă Dumnezeu.

De primul vis, de prima sărutare,
Cu glasul mamei mi-a vorbit duios,
Mi-a povestit de lacrima ce doare
Şi de suspinul omului frumos.

De gândul care sta să încolţească,
De zbuciumul ce îl simţeam venind,
El a trimis cocorii să-mi vorbească
Şi mi-a adus în suflet un colind.

De zâmbetul copacilor în floare
M-a povestit în treacăt un vecin
Şi, tot aşa, din pură întâmplare,
Am cunoscut şi clipele de chin.

Când s-a lăsat tăcerea pământească
Şi mi-a vorbit în şoaptă Dumnezeu,
Am aşteptat ca merii să rodească
În primăvara sufletului meu.

Întreabă-mi cuvântul

Întreabă-mi cuvântul ce dor l-a născut,
Ce mână stingheră l-a scris într-o seară,
Când pâlpâia luna pe frunza de lut
Şi se juca vântul c-un spic de secară.

Întreabă-mi cuvântul ce dor m-a durut,
Ce lavă fierbinte mi-a curs printre pleoape,
Când ploaia de vară-mi fura un sărut
Şi stropi de iubire cădeau peste ape.

Întreabă-mi cuvântul ce dor s-a pierdut,
Ce zâmbete stinse şi visuri deşarte
Îşi cheamă tăcerea spre-un alt început,
Spre-o altă iubire să-mpartă o moarte.

Mă vei cunoaşte

Mă vei cunoaşte poate într-un răstimp galactic
Sub clipa ce se-abate din drumul veşniciei,
Purtat de-acelaşi vis, de-acelaşi dor sălbatic,
Cu sevele ce urcă foşnind în rodul viei.

Când amurgiri de vise încep a se desprinde
Şi viaţa în lumină apune să se nască,
Mă vei cunoaşte poate când cerul iar s-aprinde
Şi clipele vor plânge uitarea omenească.

Când steaua va renaşte din apă, foc, ţărână
Şi zborul nemuririi iubirea îl învaţă,
Când soarele şi luna vor merge mână-n mână,
Ne vom cunoaşte, poate, o zi, un an, o viaţă…

Romeo Ioan Roşiianu

Scrisoare despre pâinea de pe masa bunicii

IUBITO te-am rugat numai să-mi faci un loc călduţ în liniştea ta albă şi-n inima ta
plină de dor speranţa mea a plecat de o viaţă spre tine dar zorii târzii nu au prins încă de veste
la marginea lumii pustii trupul meu sta de planton cu lupii tineri ai sângelui meu
mărşăluieşte neliniştea Iubito mă trag de mânecă spaimele copilăriei
închid ochii şi-n hăul crescut între vremi creşte cât întunericul lumina
de atâta privire fierbe-n mine spaima de moarte şi-n pasul meu rătăcit către tine creşte uitarea
stă la dospit azima cerului printre norii de ploaie desculţi se ascute seara Iubito
amintirea bunicii frământând pâinea e cea mai caldă trăire a mea de când în colţul ochiului a reînflorit lacrima.

(Mai ştii când în parcul pustiu păsări de vorbe s-au hrănit cu tăcerile noastre?)

Aşa a fost Iubito când azima bunicii şi-a mamei creştea sub prosopul ţesut
când aprindeam cu dragoste focul în soba cu plită
când vreascuri de viaţă şi timp se-ascundeau în cenuşa din vatră
ce gust avea Iubito pâinea aceea de ţest avea coaja mai rumenă ca emoţia-n priviri
aşa mă doboară amintirile Iubito când mănânc de unul singur în bucătăria cu vedere la viaţă
adun frimiturile în palmele umede şi pe pervazul înserării le dău păsărilor cerului
mierla şi graurii care mi-au mâncat strugurii nu au mai venit parcă de o nouă veşnicie
mi-e dor de privirile lor calde pe geam de tăcerea noastră Iubito şi de pâinea bunicii
mi-e dor de sora mea de fraţii mei şi de jocuri pe care-am uitat să le mai joc.

(Mai ştii că-n dimineaţa aceea ţi-am cerut să mergi pe vârfuri să nu-mi trezeşti reveria la viaţă?)

Aşa a fost Iubito am rupt din pâinea caldă şi-am mestecat ce-a mai rămas din viaţa avută
e greu aerul fără conturul tău despicând liniştea e grea liniştea netulburată de trecerea ta
aşa stau cuvintele înşirate-n poemul ce încă n-am scris
aşteptând binecuvântarea ta ca sufletele îngreunate în tinda bisericii joase
aşa a fost Iubito şi când bunica mi-a zis că Dumnezeu se hrăneşte cu firimituri şi că nouă ne dă toată pâinea
n-am crezut Iubito dar n-am ştiut niciodată ce face ea cu firimiturile noastre
nici eu nu ştiu ce faci tu cu clipele mele rămase Iubito acum cu trupul tău cu simţirile tale ce faci
dar ştiu că-n marginea cerului bunica mea coace pâinea lui Dumnezeu pentru sfinţi.

Valentin Busuioc

O taină

la cea dintâi înmormântare
am plâns şi pentru prima oară
deoarece atunci când am întrebat unde pleacă bădia
toţi mi-au arătat cu privirea spre cer
iar eu credeam că-s minţit
văzând asta
mama a luat din colivă un bob de grâu
iar când mi l-a pus în palmă
am strâns pumnul fără să vreau
şi mintenaş mi-am adus aminte
cum toamna le îngropam
şi grâului nu-i făcea rău pământul
ba mai straşnic îl înălţa
pe urmă era din nou acoperit
de data asta cu un strat de zăpadă
precum pânza sicriului
iar vara când stăteam pe spate în lan
grâul mi se părea înalt înalt
întrucât printre spicele sale
norii albi abia mai treceau
şi atuncea doar scămoşaţi
însă numai când a plecat şi tata
am înţeles această taină
dar atunci nu am mai plâns
de vreme ce nici câinele
cel care l-a iubit cel mai mult
nu a făcut-o
mai mult
noaptea
taman când ni se arăta în vis
că tatei i se cerceta sufletul
pentru prima oară
câinele a rupt lanţul
a ieşit din ogradă
şi până în zori i-a vegheat mormântul urlând
însă dimineaţa
auzindu-mă cum îl strigam disperat prin grădină
s-a întors acasă alergând fericit
de a stârnit tot colbul pe uliţă
a sărit poarta
m-a trântit în iarbă şi m-a lins pe faţă
că nicio lacrimă nu mi-a lăsat
dar nici eu lui
iar după felul în care m-a privit atunci
mi-am dat seama că şi el a înţeles
fiindcă ochii noştri erau la fel de umezi
de trişti
căci în ei noi îl vedeam pe tata
cum se îndepărta tot mai mult
până ce în valea plângerii
a început să coboare
încetişor încetişor
aidoma lacrimilor noastre
în coala asta de scris.

O aripă de cocor

o aripă de cocor m-am visat,
aripa stângă mai exact
venise iarna deja
iar eu nu mă mai lăsam dusă
închisă la culoare eram
şi chiar dacă surata mea albă se camufla mai uşor
mie măcar îmi era cald
căci soarele mă alinta
din zori până-n seară
şi aşa a fost până când de undeva de departe
primul cârd a plecat către noi
atunci
dimpreună cu penele şi sângele meu închegat
alicele
multe şi căldicele
au fost lăsate să cadă
iar zăpezii în care s-au stins
atâta i-a mai trebuit
de vreme ce la umbra cocorului alb
ea de zile întregi se ruga
pentru o moarte uşoară.