Mircea Botiș
România în preajma realizării
În nemijlocită legătură cu activitatea politică și diplomatică dusă pe diferite planuri de România, în scopul realizării idealului său național, cu lupta purtată de conaționalii din provinciile aflate sub stăpânire străină, un mare număr de români au desfașurat, în diferite țări din Europa, precum și în S.U.A., acțiuni intense și eficace, în cooperare cu sârbii, cehii, polonezii etc, pentru cauza comună: victoria principiului naționalităților și recunoașterea acestui drept, criteriu fundamental în statuarea postbelică a lumii.
Astfel, în Franța, Comitetul franco-român, creat în 1914, a depus, în special, în anii 1917-1918 , o largă și variată activitate care, în 1917, odată cu sosirea unei misiuni universitare, condusă de profesorul Emil Pangrati, a crescut în mod evident, fondându-se o revistă destinată să informeze despre motivele reale ce determinaseră România să intre în război alături de Puterile Antantei. Totodată s-a trecut la o largă și variată activitate care, în 1917, odată cu sosirea delegației române să determine înțelegerea, atât de către oficialități, cât și de opinia publică franceză, situația nou creată României prin pacea încheiată de către Rusia ,la Brest-Litovsk.
Înțelegerea găsită în cercuri largi ale opiniei publice din Franța este demonstrată printre altele și de faptul că prin „Comite de ľaction a I ‘Etranger” au fost organizate mari manifestații de simpatie. Tot atunci, la Palais Bourbon, Stephen Pichon, ministrul de externe, declară că „așa cum nu vom abandona Belgia, Serbia, Polonia, naționalitățile oprimate pentru care luptăm spre a le elibera, împreună cu cele mai mari democrații din lume, așa nu vom abandona nici România, care s–a sacrificat, ca și noi, pentru apărarea dreptului”. Înțelegerea pentru cauza României se manifesta deschis, putându-se afirma că misiunile universitară și parlamentară, Colonia Romana, ca și mulți alți români aflați temporar la Paris, au contribuit din plin la acest succes.
Un rol important în acest sens l-a avut și “Bureau de la Presse roumanie”, unde lucrau oameni ca Mario Roques, profesor de limba română la Sorbona, Ed. Guerin, Sebastian Șerbesco, Drăghicescu, Murgoci, Lapedatu ș.a. În afară de tipărirea a numeroase broșuri, grație acestui birou de presă, s-au putut publica articole despre cauza României în ziare de larg tiraj ca: „Le Temps”, „Le Figaro”, „Les Debats”, „Le Petit Parisien” ș.a. De asemenea, ziarele „La Roumanie” și „La Transylvanie”, au adus o importantă contribuție la acțiunea ce se purta pentru a face cunoscute legitimele drepturi ale României, ca și motivul participării ei la război: dezrobirea teritoriilor subjugate de dubla monarhie și desăvârșirea unității sale naționale și statale.
Odată cu impunerea „păcii” de la București, acțiunile patriotice s-au intensificat, apărând, concomitent, noi inițiative. Astfel, demne de semnalat sunt eforturile depuse în scopul creării unei legiuni românești, care urma să lupte alături de armatele aliate până la victoria finală. În acest scop, românii transilvăneni și bucovineni aflați în Franța, au constituit un comitet de organizare pentru formarea unei legiuni românesti. Concomitent, generalul Dimitrie Iliescu, fostul șef al Statului Major, care după „pacea” de la București își dăduse demisia, a facut la rândul său numeroase demersuri pe lângă forurile franceze de resort, solicitându-le concursul pentru organizarea unei legiuni române. Printre cei solicitați a fost și Albert Thomas, care a primit imediat să facă parte din Comitetul franco-român, ce urma să conducă legiunea. Ideea formării legiunii a cuprins curând masele de români din Franța, Anglia și alte țări, concretizându-se prin nenumărate scrisori de adeziune, adresate Comitetului de organizare, ca cele trimise de inginerul naval C. Ionescu Bușilă, de sublocotenentul Grigorescu, care luptau pe frontul aliat din Algeria, sau scrisoarea căpitanului Mavrichi, aflat la Stockholm ș.a.
Formarea legiunii românesti a stârnit un mare entuziasm și printre francezii care simțeau nevoia să-și manifeste pe această cale simpatia și respectul față de România.
Printre scrisorile primite de generalul Iliescu, în august-septembrie 1918, au fost și cea a locotenentului de Meru, a lui Alfred Charles Lavauzelle, precum și scrisorile locotenenților Chamard, Casanelli, ca și a multor ofițeri și ostași care mai luptaseră în România. De asemenea, în august și septembrie 1918, se putea constata o mare efervescență, o mare mișcare și în taberele de prizonieri transilvăneni de la Bordeaux și La Rochelle, care, după cum atestă, atât mărturiile locotenentului Mario Roques, cât și cele ale colonelului Despres, subscriau cu multă însuflețire la formarea legiunii, dorind din toată inima să lupte în rândurile ei.
Această activitate era susținută și de o amplă campanie publicistică împotriva păcii dictatoriale de la București. Imediat după semnarea ei, senatorul Drăghicescu a publicat în „Le Temps” un articol, arătând că „acest tratat constituia, de fapt, o declarație de război, adresată întregului popor roman”. A urmat apoi protestul tuturor românilor aflați la Paris și anume: Colonia română, prin Comitetul său, Comitetul Românilor din Transilvania și Bucovina, delegații la Congresul Națiunilor oprimate, Misiunea parlamentară, Misiunea universitară, publiciștii și multe alte persoane. S-a demonstrat opiniei publice că tratatul de la București constituia „un odios instrument obținut prin violență, în disprețul celor mai elementare principii de justiție” și că ,,românii aflați în Franța ridică cu mânie vocea lor pentru a vesteji acest act monstruos”. Imediat după publicarea acestui protest, a apărut în „Ľ Homme libre”, organ oficial al guvernului, un articol în care se enumerau marile mutilări produse României de Puterile Centrale, arătându-se că, „Germania a spoliat-o de bogatele sale zăcăminte de petrol și de controlul asupra grâului și al căilor ferate; Ungaria i-a răpit, prin rectificări de frontieră, defileul Alpilor Transilvaniei și Porțile Dunării; Germania și Austro-Ungaria împreună au privat-o de dreptul suveran asupra navigației pe Dunăre și asupra magnificului port Constanța”. Opinia publică franceză, adânc emoționată, și-a manifestat indignarea scriind, fie Comitetului coloniei române, fie altor foruri românești, scrisori pline de puternice sentimente de prietenie.
Guvernul francez de altfel, în ciuda acestei păci separate, continua să verse 500.000 franci lunar pentru prizonierii români, iar în țară soseau știri destinate susținerii moralului celor loviti de soartă.
O activitate de proporții se desfașura tot atunci și în Italia, unde largi cercuri democratice, cultivând glorioasele tradiții politice moștenite de la Mazzini, Cavour și Garibaldi, apreciau în mod deosebit eforturile de organizare ale românilor. Prizonierii primeau de aceea un tratament mai mult decât favorabil, putând să ia inițiativele de organizare pe care le credeau cele mai adecvate pentru scopul urmarit.
Astfel, profesorul Simion Mândrescu, președinte al „Societa Romeni Transylvaniae-Banato-Bucovina”, după ce a vizitat tabăra de la Cittaducale, i-a comunicat primului ministru Orlando, că prizonierii români cer favoarea de a lupta alături de armata italiană, contra inamicului comun. Concomitent, ofițerii din tabăra de la Cittaducale au informat pe Alexandru Lahovary, ministrul României la Roma, că doresc să-și facă datoria de români, față de neam și să lupte alături de armata italiană.
În aceste zile, când la 24 mai se aniversa intrarea Italiei în război, o delegație de români condusă de profesorul S. Mândrescu a înălțat steagul României la monumentul lui Victor Emanuel, constituindu-se tot atunci și un comitet Italian „Pro Romania” . În cadrul acestui Comitet, la 30 mai 1918, Orlando a exprimat profunda admirație a poporului Italian pentru bravura armatei române, ca și ferma credință că România îi va reuni, în curând, sub aceeași conducere, pe toți fiii săi.
Într-o atare atmosferă, s-a constituit, la 18 iunie 1918, la Cittaducale, Comitetul de Acțiune al Românilor din Transilvania, Banat și Bucovina, compus din 16 membri și având ca președinte pe Simion Mândrescu. Obiectivul imediat al acestui comitet era coordonarea activității, strângerea într-un singur corp al celor 18.000 români din Italia, urmând ca mai târziu să se treacă la organizarea tuturor românilor prizonieri din Austro-Ungaria. În expunerea de motive a actului constitutiv se sublinia, în mod deosebit, că după „pacea” de la București, ,,ne revine datoria și dreptul de a continua lupta pentru unitatea națională a tuturor romanilor’’.
La 9 august 1918, primul-ministru Orlando a primit în audiență Comitetul de acțiune al românilor, declarând că,” Italia a privit și privește întotdeauna cu simpatie aspirațiile juste ale surorii sale mai mici România”. Pe noi, a adăugat el, „nimic nu ne desparte și totul ne unește”. Concomitent, opinia publică, prin Comitetele Pro-România, a organizat în multe orașe manifestații, iar presa italiană a consacrat multe articole pentru sustinerea cauzei romanesti.
Consiliul pentru unitatea națională, prezidat de Take Ionescu, care își avea sediul la Paris, considerând că prin înființarea acestei legiuni se produsese un eveniment favorabil luptei pentru realizarea idealului național, a trimis doi delegați – părintele Vasile Lucaciu și profesorul I. Ursu, stabilind astfel contacte permanente, atât cu Comitetul de acțiune, cât și cu Comandantul legiunii.
În acest timp, guvernele Puterilor Aliate și Asociate urmăreau cu interes activitatea românilor de pretutindeni, în serviciul patriei pentru desăvârșirea unității naționale și statale.
Ambasada Statelor Unite de la Roma, de pildă, a adresat încă în iulie 1918 o scrisoare Comitetului de acțiune, declarând că: „Guvemul S.U.A. observă cu simpatie și interes progresul iredentei române în admirabila sa cooperare cu Italia și cu alți cobeligeranți împotriva dușmanului comun”.
Dacă în Franța și Italia, organizarea românilor s-a realizat pe o scară relativ largă, în celălalt mare stat european aliat, Anglia, formele de organizare au fost mult mai restrânse. Astfel, în anul 1917, a luat ființă, la Londra, Societatea Anglo-Română, având ca președinte pe lordul Hugh Cecil, membru al parlamentului. Principalul scop al Societății era acela de a face cunoscută opiniei publice britanice, atât dreptatea cauzei României, cât și importanța acestei cauze pentru pacea și securitatea Europei în general. Se alcătuise ,de asemenea, un Comitet al prizonierilor români, proveniți din armata austro-ungară, al cărui președinte a fost lordul Bessbough; generalul Iliescu a organizat, împreună cu Nicolae Mișu, ministrul României la Londra, un serviciu de presă și de informații, serviciu care era sprijinit în mod special de lordul Derby, ministrul de război. Acesta arăta că, propaganda românească a primit un substanțial sprijin de la Scotus Viator (Robert Seton-Watson) un mare prieten al României. El a încurajat munca Ligii anglo-române, ușurând publicarea în ziare de mare tiraj ca „Times”, a unor articole referitoare la glorioasele bătălii ale armatei române. După semnarea păcii dictatoriale de la București, activitatea românilor din Marea Britanie s-a intensificat, concentrându-se mai ales asupra ideii, că “pacea impusa de puterile Centrale nu izbutise să separe poporul roman de aliații săi”.
Serviciile de propagandă românesti au activat nu numai în țările aliate, ci și în unele țări neutre ca Elveția și Suedia.
Astfel, cu ajutorul guvernului și al Statului Major francez, românii au izbutit să înființeze un serviciu de presă și informații la Berna. A fost trimis acolo, de la Paris, colonelul Ureche, care împreună cu Candiani, atașatul de presă al delegației și cu alți români aflați în Elveția, informau opinia publică îndeosebi în legătură cu grava situație din teritoriile românești ocupate de germani.
Folositor și bine informat a fost și Serviciul de știri, organizat la Stockholm de Consiliul Național Român. Acest serviciu a fost condus de Gh. Derussi, fost ministru la Stockholm, care demisionase imediat după încheierea „păcii” de la București. Biroul de presă și propagandă din Stockholm a activat în special pentru cauza reîntregirii țării, dând știri ample despre situația românilor din Austro-Ungaria, susținând totodată adevărul că „pacea” de la București, impusă prin forță, nu a despărțit România de aliații săi firești.
Un rol important au avut și eforturile consecvente ale românilor, cetățeni americani, depuse în scopul susținerii luptei pentru reîntregirea țării lor de origine. Desigur, delegația din Washington desfășura și ea o intensă activitate aici, fiind susținută de o masă electorală de aproape 200.000 de oameni. Acest mare număr de români putea să exercite o influență mai eficace, atât asupra guvernului, cât și asupra membrilor congresului american. Astfel, românii, organizați în 27 de parohii ortodoxe și posedând cinci ziare, consternați de faptul că, în mesajul din 4 ianuarie 1918 către congres, președintele Wilson nu înțelesese clar problemele vitale ale naționalităților subjugate de Austro-Ungaria, au protestat cu vigoare. De aceea, când la 14 ianuarie 1918, dr. C. Angelescu, ministrul României i-a relatat presedintelui Wilson situația românilor din dubla monarhie că și țelurile de război ale țării sale. Președintele l-a asigurat că, „Statele Unite sunt fericite că pot lupta pentru libertatea popoarelor și că vor susține țara noastră”.
Într-un asemenea climat favorabil, dr. C. Angelescu a vorbit la Asociația presei din Washington, cât și în fața reprezentanților presei din Chicago, despre legitimitatea aspirațiilor naționale ale poporului, despre lupta sa de veacuri, ca și despre modul în care, națiunea română a intrat în război exclusiv pentru a-și elibera conaționalii aflați în țară.
Înțelegerea și simpatia opiniei publice americane s-a manifestat curând. Au apărut numeroase broșuri și afișe, reprezentând România și Belgia, ocupate de armata germană. Apoi, Societățile „Roumanian tee of America” sau „The Roumanian Red Cross Society” au început să strângă fonduri pentru România, sub deviza: „Ajutați România, acest centru al civilizației latine din est”.
Concomitent, românii americani au hotărât ca episcopia ortodoxă din Statele Unite să nu mai subordonată mitropoliei de la Sibiu, ci de cea din București. Preoții au declarat că doresc „să se sustragă din jurisdicția mitropoliei din Sibiu, până când în fruntea acestei mitropolii se va mai afla colaboraționistul Vasile Mangra și până când Transilvania nu va trece sub stăpânire română”. A urmat apoi o mare solemnitate la Youngstown, unde, în fața unei asistențe de mii de români, s-a citit „Hrisovul de închinare și supunere a românilor ortodocși din Statele Unite” care se legau de mitropolia din București. A doua zi, la 12/ 25 februarie, protopopul Ioan Podea a remis președintelui Wilson acest act solemn. Președintele, care încă la 30 ianuarie / 11 februarie 1918, declarase că războiul va continua până când naționalitățile vor căpăta satisfacție deplină, a exprimat întreaga simpatie față de cetățenii americani care luptau pentru unitatea țărilor de origine. În asemenea împrejurări, „pacea” de la București, a produs întristare și indignare. Dr. C. Angelescu i-a expus lui Robert Lansing, secretarul Departamentului de Stat, cauzele care au provocat întreaga situație și au determinat România să semneze o pace atât de oneroasă. Robert Lansing i-a precizat că Statele Unite acordau României întreaga simpatie, asigurând-o în prezent de tot sprijinul lor moral, iar pentru viitor, de un sprijin concret și efectiv.
Între timp, românii din S.U.A. au acționat cu vigoare contra „păcii” de la București, fapt concretizat și prin scrisori și telegrame care exprimau voința lor de luptă pentru desăvârșirea unității naționale. Menționăm, de pildă, scrisoarea românilor din Detroit, cele ale Societăților „Dorul”, „Avram Iancu” și „Unirea” din New York, cea a „Comitetului Central patriotic român” din statul Indiana, precum și cele ale unor români din Chicago și din multe alte localități.
În ceea ce privește personalul diplomatic al delegației române din Washington, de notat că toți și-au dat demisia după semnarea „păcii” de la București, activând apoi intens pentru formarea unei legiuni române. Dr. C. Angelescu era de părere încă în martie 1918, “că existau condiții propice pentru formarea unei atari legiuni și că dacă România va fi obligată să semneze o pace separată, diviziile formate în S.U.A. vor avea o deosebită valoare la conferința păcii”. El arăta ca, românii din Statele Unite, au declarat “că dacă România va fi obligată să semneze o pace separată, ei consideră de datoria lor să se înroleze în armata americană și să formeze divizii române, în scopul de a lupta pentru emanciparea fraților din Austro-Ungaria’’.
În această atmosferă, solii României, Vasile Lucaciu și Vasile Stoica, odată sosiți în Statele-Unite, în scopul formării unei legiuni armate, se găseau în fața unor premise deosebit de favorabile. Acest lucru, era cu atât mai evident, cu cât, așa cum îi scria Stoica lui Drăghicescu de la Paris, „chestiunea dezrobirii depline a națiunilor a pătruns pretutindeni în spiritul poporului american”.
În iulie Vasile Stoica avea să comunice doctorului Angelescu faptul că 182 de organizații și parohii, întrunite la 22 iunie/5 iulie 1918, într-un congres, au hotărât să se unească, creând Liga Națională a Românilor din America și că un mare număr de tineri „vor să meargă voluntari pe front, sub steagurile noastre ardelene”. În august, activitatea pentru formarea legiunii române creștea odată cu voința românilor americani, de a contribui la eliberarea teritoriilor subjugate de Austro-Ungaria.
În atare împrejurări și mai ales, după „pacea” de la București, s-a simțit imperios nevoia constituirii unui Consiliu al Unității Naționale, care să servească și drept for de contact cu Puterile Aliate și Asociate, conducând concomitent și diferitele acțiuni inițiate în scopul realizării idealului național. La începutul lunii octombrie 1918, s-a ajuns la o înțelegere deplină între diferitele grupări românesti din emigrație, hotărându-se constituirea acestui consiliu, la Paris, sub președinția lui Take Ionescu, cunoscut om politic, fidel și înflăcărat prieten al Franței.
În componența Consiliului Unității Naționale au intrat oameni politici atât din Transilvania, cât și din vechea Românie. Astfel au fost aleși vicepreședinți Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. C. Angelescu, Jean Th. Florescu, iar printre cei douăzeci și cinci de membri ai consiliului, cei mai mulți erau transilvăneni, marcându-se astfel și caracterul iredent al noii instituții .
Consiliul reprezenta interesele naționale românești și avea un rol important pe plan extern. Guvernul Italian l-a recunoscut, angajându-se că-i va da întregul său sprijin pentru satisfacerea drepturilor politice și teritoriale ale poporului român. La 29 septembrie/12 octombrie 1918, guvernul francez l-a recunoscut și el, iar ministrul de externe Stephen Pichon declara în scrisoarea sa către Consiliul Unității Naționale, că el îl consideră ca pe interpretul autorizat al aspirațiilor naționale. De asemenea, Pichon a arătat că este sigur de victoria finală și că spera să vadă în curând steagul românesc fluturând din nou în teatrele de război alături de cele ale Aliaților. Încheia, afirmând că Franța și România, vor ieși mai strâns unite din grelele încercări prin care au trecut și trec, cimentându-se astfel tradiționalele simpatii și afinități reciproce. Asigura apoi consiliul că „poate conta pe întregul concurs al acestui guvern”.
Încă din primele zile ale activității sale, Consiliul Unității Naționale și-a dovedit utilitatea, protestând cu fermitate împotriva propunerii de federalizare a imperiului austro-ungar, formulata de împăratul Carol I. Împreună cu Consiliile cehilor, slovacilor, sârbilor și polonezilor, a fost adresată o notă Puterilor Aliate și Asociate, demascând noul subterfugiu al dublei monarhii care, conducându-se după o veche tradiție „căuta prin formule seducătoare să evite marile adevăruri ale gândirii politice” pentru a continua astfel „sistemul său amoral și anacronic de guvernare”.
Denunțând această nouă ipocrizie diplomatică, Consiliul Unității Naționale a Românilor, alături de celelalte consilii naționale cerea să se țină seama de voința poporului, care, prin lupta națională a românilor subjugați, prin participarea României la război, ca și prin țelurile ce ea le urmărise, intrând în acest război, își exprimase categoric voința de a-și desăvârși unitatea națională și statală. Această acțiune, ca și multe altele cu caracter similar, au impus Consiliul Unității Naționale pe arena politică internațională. Acest for a putut astfel servi, în mod real cauzei unității naționale, în momente atât de grele pentru națiunea română.
Note:
1 . Conferințele părintelui Lucaciu, p.65; în „Adevărul”, an XXIX, nr. 10473, din 8 mai 1916.
2. „America” (Cleveland), an XII, nr.56, din 15 iulie 1917
3. „America”, nr.52, din 1 iulie 1917. „În numele românilor conștienți de chemarea și dorințele lor față de neam și țara – scria ziarul – salutăm cu bucurie și cu însuflețire Misiunea română”. Vezi și „Libertatea”, nr. 1, din 2 august 1917; „America”, nr. 56 și 78, din 15 iulie 1917 și 31 august 1917; „Transilvania”, din 30 august 1917; „Tribuna”, din 28 iulie 1917; „Românul”, din 18, 24 și 30 august 1917.
4. V. Stoica, „În America pentru cauza românească”, Tip. Universul, București, 1926; vezi și articolul „Unirea elementului românesc din Statele Unite, înfăptuită”, („America”, nr. 109, din 16 mai 1918).
5. „Libertatea”, nr.5, din 30 august 1917. Vezi și „Transilvania”, nr. 2 din 29 august 1917.
6. „Transilvania” (Youngstown), nr. 3, din 5 septembrie 1917.
7. „America”, nr. 98, din 25 septembrie 1917.
8. „Dimineața”, an XII, nr. 4021 din 15 mai 1915.
9. „America”, nr. 46, din 2 martie 1918.
10. „America”, nr. 54, din 12 martie 1918; nr. 58, din 16 martie 1918 .
11 . „Roumania”, an. I nr. 8, martie 1918, p. 201203; „America”, nr. 54, din 12 martie 1918
12. „Românul”, din 20 noiembrie 1918.
13. Ion Clopoțel, „Revoluția din 1918 și Unirea Ardealului cu România”, Ed. revistei „Societatea de mâine”, Cluj, 1926.