Cronică de carte

Cenaclul Asociației Constantin Brâncuși, Timișoara, 26.05.2018

 Antuza Valentina Dârlea

 Despre romanul „Conflicte“, autor Ana-Cristina Popescu

 Pe tot parcursul romanului scriitoarea oferă cititorilor o serie de conflicte.

Romanul este structurat pe 13 capitole, 13, număr fatidic,  capitole în care prezintă viața reală a unor personaje.

Personajul principal, Dariana Mincu, este urmată de alte personaje principale precum Ion Văran, dar și foarte multe personaje secundare și episodice.

Primul capitol, Redefinire, cere meditația cititorului. Dariana are un vis ce se repetă timp de o lună, noapte de noapte. Operarea cu simboluri îi dă prilej romancierei să ilustreze multiplele conflicte pe care viața le oferă omului, stânca, anotimpurile pe care unii oameni nu ajung să le treacă în totalitate, pietrele, piscul vertical, prăpastia, teama Darianei de a se prăbuși, teama de moarte, iarba, iluziile, scânteile, cristalul, flacăra vieții, cuvântul ce-l poate înălța și îl poate ucide pe om, teama de cerc. Viața omului este o continuă alergare în cerc.

Apare în roman imaginea unui bătrân ce cară un căruț cu vechituri ce veghează asupra satului. Alte simboluri întâlnite în roman sunt bunătatea, blândețea, smereniea, răbdarea.

Autoarea folosește dualitatea bunătate-răutate, dărnicie-egoism, corectitudine-bârfă, prietenie-dușmănie, modestie-lauda de sine, în relațiile Darianei cu unii colegi, iar în relațiile cu părinții întâlnim simplitatea Darianei – extravaganța părințiilor.

În roman apar unele conflicte precum conflictul între copil și părinte, între un elev și Dariana, conflictul între tinerețe și bătrânețe, un conflict de natură religioasă, între iubire și rațiune. În finalul romanului rațiunea învinge.

Deosebite sunt dialogurile dintre Dariana și Ion, dintre Dariana și bătrâna ce simbolizează înțelepciunea.

Apar date de monografie, dovada faptului că este un roman realist.

Descrierile sunt încărcate de lirism, casa bătrânei, portretele personajelor.

Nu sunt de ignorat nici regretele, Dariana a regretat după o prietenie greșită, însă a avut nevoie de această maturitate. Ovidiu e mâna salvatoare a Darianei ce o ajută să escaladeze și ultima bucată de stâncă.

Sfaturi din roman „Nu poți să tăiești în umbra unui om, ci trebuie să fii tu însuți“ spune autoarea. Să lași loc de bună ziua și să-ți respecți cuvântul dat.

 

Maria Secula

 

Despre „Cristal“ autor Ana-Cristina Popescu

 

„Printre pietre“, o Ars poetica a autoarei. Sunt caracteristicile Șeherezadei, ale înțeleptului. Se poate remarca citind această proză scurtă din volumul „Cristal“ profunzimea cercetării, autoarea e surprinsă vorbind cu pietrele, intrând în profunzimea ființei lor, căci pietrele se definesc prin durabilitate. Întâlnim dorința de a trece în spațiul veșniciei care nu se face oricum în viziunea autoarei.

Legătura cu locul, suferința că în ultima vreme orele de istorie s-au împuținat și copiii nu sunt îndemnați să-și iubească locul. Legătura cu pământul e extraordinară în exemplul păianjenului din carte sau a melcului ce e stăpân în cochilia lui.

În volumul „Cristal“ se cere să cunoaștem sunetul mut al deșertăciunii lumești, să ascultăm muzica lumii, pe urmă să ardem, să fim flacără. Autoarea nu s-a temut de ardere, de sângerare și rezultatul e cel pe care îl vedem astăzi prin volumul Cristal.

Monica Condean

 

Despre „Cristal“ autor Ana-Cristina Popescu

 

Am considerat „Cristal“ o floare de mină prin forme pe care autoarea ne invită să le cunoaștem, unele au rol protectiv „Eu sunt răspunzător de floarea mea“, „Bătrânii“, „Captivi în cerc“, unele au rol energizant „Zâmbete“, altele curativ „Lovit de fulger“, altele de ocrotitor didactic „Focul ca simbol“.

Aceste eseuri de cercetare sunt demne de apreciat.

Tematica eseurilor e bogată, zguduitoare. Fiecare eseu are o concluzie la final, cauza acestuia, tema eseului, maxima acestuia.

Toate eseurile au caracter moralizator.

 

Silvia Hârceagă

 

Despre „Reuniune“ autor Ana-Cristina Popescu

 

 

Este următorul volum de teatru după „Paradigme“, „În colivie“ și „Sinusoide“.

Trei dintre piesele din carte au fost puse în scenă cu elevii.

Volumul cuprinde 26 de piese de teatru scurt dintre care cinci sunt monodrame.

Personajele pieselor de teatru sunt rar numite. Ele sunt numite x, y, înțeleptul, pentru a da senzația că oricine se poate identifica cu ele.

Decorurile sunt simple, comune cu acești actori mici.

Despre acțiune, acțiunea este simplă, dar dinamică, vioaie, pentru că personajele cântă, se joacă, se ceartă, căci autoarea se adresează copiilor.

Tema pieselor este inspirată din jocurile copiilor, dorințele lor, dar tematica pieselor se adresează mai mult adulților care trebuie să vegheze asupra educației copiilor de aceea autoarea creează viicile ca să fie corectate prin opusul lor, virtuțiile.

Învățătura este cea care aduce bucurie. Toate viciile pot să fie biruite prin învățătură, ascultare, dragoste.

Pentru a-i feri de tot felul de necazuri, autoarea folosește multe citate din biblie, viețiile sfinților, din basme în care binele învinge răul.

Monologurile prezintă viața unor personaje.

Se face într-un monolog un elogiu limbii române care astăzi este pocită cu tot felul de englezisme. Autoarea trage un semnal de alarmă, că împotriva limbi române se duce un război perfid.

Monodrama „Paradigme“ este un elogiu adus artelor.

O altă monodramă cu multe conotații fliosofice este „Orbul“. Această monodramă este monodrama regăsirii de sine.

„Împăcare“ este o poveste tristă a unui copil abandonat într-un centru de copii care la maturitate este abandonat din nou într-o lume străină.

Monodrama „În colivie“ surprinde libertatea pe care o câștigi, pe urmă te temi de ea, nu știi ce să faci cu ea.

Cartea este un îndreptar pentru educația copiilor.

Cronică

Prof. Emilia Rizeanu Timișoara

 Despre volumul „Umbre“, autor Ana-Cristina Popescu

CRISTINA acrostih

 „Undeva într-un vârf de stâncă

e soarele meu, e pictat printre litere și cuvinte

e pictat cu slove de foc printre umbre”…

UMBRE – e titlul cărții ei și tema acestui  volum. Mitul umbrei  despre aceasta putem vorbi aici.

Deschiderea spre perceperea umbrei este lesne de observat în diverse culturi încă din timpuri străvechi.

Dar mai ales, ea reprezintă întâlnirea dintre subiectivitatea fiecăruia, contextul cultural, social, istoric. Este încarcată de semnificații metafizice profunde.

În multe dintre acestea, precum în cea egipteană, elenă sau românească acest fapt s-a datorat asocierii cu sufletul, umbra  fiind considerată ca o materializare, o exteriorizare a acestuia.

„Umbrele  în jurul meu

Se-opreau să-mi asculte…cuvântul

Acolo era sufletul meu

îmi zambea a fericire, a împlinire,

Era la un pas de-a cuceri veșnicia”.

În limbajul miticopoetic umbra este privită ca o reflectare a imaginii omului. În culturile arhaice umbra era interpretată ca dublul persoanei, ca întruchipare a sufletului despărțit de trup.

„Umbrelor le este interzis

să-și lege fiinta de nodul material

al bulgărelui de pământ”.

Voi reveni asupra umbrei, căci este mult de spus, dar mai relev o tema  tratată, care sugerează tot,

intr-un fel, dualitate, și anume MITUL ANDROGINULUI. Deși s-ar putea ca toți să-l cunoasteți, total sau parțial, o să vi-l redau totusi, ca „povestioară” este frumos, ca filozofie are multe conotații.

La început trăiau pe pământ ființe androgine, de formă sferică, compuse din doi bărbați, două femei sau o femeie și un bărbat lipiți spate in spate. Puterea lor era nemarginită. Zeii, temându-se de această putere, au hotărat să îi desparta. Jumătățile astfel separate au început să moară de tristețe și de dor. Văzând că rămân fără supuși, zeii au căutat o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. În acest scop a fost creat Eros, pentru a semăna iubirea în lume.

De atunci, cele doua jumătăți se caută una pe alta toată viața, iar dacă se regăsesc, formează ființa perfectă de odinioară.

Mitul androginului, al ființei perfecte, complete, precum și ideea de  unitate a contrariilor este probabil la fel de vechi precum omenirea.

Unitatea simbolizează o stare de grație, în timp ce separarea simbolizează căderea. Dar odată separați, ființele rezultate mureau de tristețe. Astfel ca zeii, dorind să îi salveze, îl fac pe Eros, care creează iubirea. De atunci, ființele omenești, jumătăți ale ființei originare, își cauta cealaltă pereche. Când și dacă o găsesc, ajung iarăși să cunoască starea de fericire și de beatitudine din timpurile vechi. Androginul, acea ființă sferică, semnifică autosuficiența, armonia, perfecțiunea unui cerc închis. Omul a pierdut această stare de grație și este blestemat să trăiasca într-o lume și într-un trup incomplet, insuficient, imperfect, este blestemat sa gândeasca în termeni de diferențe, de opuși și nu de coincidență, unitate. Însă ideea de unitate a contrariilor, de atracție a opușilor bântuie colțurile cele mai ascunse ale minții și sufletului sau.

„Mi-am cautat jumătatea

Și mi-a răspuns umbra..

Umbra a-nceput să mă-nsoțeasca pretutindeni

ca o ființă îndrăgostită…

Să fie umbra Androginul?

Atunci …s-a desprins năucită

Și a continuat tăcută

S-alerge după  jumătatea sa.

Deci ne-ntoarcem la umbre: Asocierea umbrei cu viața, este comună multor culturi,  dacă trupul dispare umbra poate transcede și poate deveni independentă.

„Am  ales drumul umbrei,

Eu, o secundă

între pământ și cer,

Fericirea mea o umbră rătăcită”

Sufletul va rămâne liber să vibreze

între firele de iarbă”

 

Am am ales libertatea

Sărac de bogățiile lumești

Dar liber

Sufletul va rămâne liber să vibreze”.

În cultura româneasca, acest tip de asociere a umbrei cu sufletul, a dat naștere unei profesiuni neobișnuite, ai cărei practicanți erau denumiți : „vânzatori de umbre”. Aceștia se ocupau cu măsurarea pe ascuns a umbrei oamenilor, pe care mai apoi o vindeau zidarilor ca „jertfa pentru zidire”.

Umbra este asociată și unor principii contrare : al binelui și al răului.

O teorie îndrăzneață e cea  prin care hominizii au realizat imaginile rupestre  prin proiecția pe pereții cavernelor a umbrelor unor figurine, și conturarea lor. Deopotrivă acceptată și blamată, teoria amintită oferă umbrei momentul în care mitul și realitatea istorică au același sens. Cercetarea umbrei, observarea, perceperea și interpretarea acesteia se dovedește a fi un traseu subiectiv, particular și personal.

La Cristina Popescu apare umbra care e  imaterialul car se leagă de material, sufletul desprins de trup:

„Umbrelor le  este interzis

Să-și lege ființa de modul material

al bulgarelui de pământ”

Obosită de  jocul fără rost

al umbrelor dezlănțuite

am ridicat privirea spre stele

și razele lor au luminat florile” – uitați și ce imagine artistică ideală!

Umbra- un termen care la prima vedere indică ceva simplu, banal. Dar în realitate poate ascunde un întreg univers. În umbră noi ascundem tot ceea ce nu vrem să se vadă în lumină dar am vrea să dispară în întuneric. Este ceea ce noi conștientizăm că există dar nu vrem să acceptăm. Iar neacceptarea unui lucru lasă un spațiu gol.

La Platon umbrele reprezintă universul de referință al oamenilor legați, și prin confundarea lor cu realitatea ele reprezintă iluzii – ele nu au o existență de sine stătătoare, ci sunt condiționate atât de lumină, cât și de obiecte.  Cristina spune ca ele au „energii nedefinite”.

„Un joc de-a umbrele-n văzduh

E viața fiecărei ființe”.

Umbrele transcend spre absolut, imaterial, contrar eului nostru material: Zidul

„Umbrele au construit un zid

Între mine și eternitate

Am încercat să deschid  un portal

Spre   Pomul  Vieții

Și mi-am lăsat eul să alerge

Dincolo de tot ceea ce este îngăduit”.

Ar mai fi multe de spus, dar vă las pe  Dv să descoperiți această poezie profundă a poetei noastre.