Evenimente

Ana-Cristina Popescu

Pentru a ne aminti de scriitorul Mihai Eminescu nu e nevoie de un moment aniversar, e suficient să pătrundem în lumea tainică a codrului şi să încercăm să-i înţelegem freamătul reînviind versurile eminesciene, e de ajuns să privim stelele şi să gustăm o clipă frământările poetului, e ideal să călătorim pe undele mării ducând cu noi dorurile scriitorului, dar, fiindcă ne aflăm la început de an calendaristic, în 15 ianuarie, ziua când s-a ivit pe lume, în urmă cu 166 de ani poetul nepereche al românilor e o bucurie pentru fiecare dintre noi să-l omagiem.

Albastru şi galben în opera scriitorului Mihai Eminescu

Albastrul este cea mai rece dintre culori, în timp ce galbenul este cea mai caldă culoare. În opera scriitorului Mihai Eminescu aceste culori se completează, se atrag. „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă;“ spune scriitorul în poezia „Lacul“ fixând decorul unde ar putea avea loc povestea de iubire, un lac, o apă albastră, simbolul infinitului, al eternităţii, o apă încărcată cu flori de nufăr, oglindă a frumuseţii, a dragostei, a spiritualităţii, a geniului după credinţele antice, iar florile de pe apă sunt galbene, sunt lumină. Lumina, căldura dragostei, îşi găseşte desăvârşirea în infinitul albastru al apei, un element indispensabil vieţii. Se pare că scriitorul pregăteşte elementele cele mai pure pentru o iubire eternă şi unică, apa albastră şi focul nuferilor.
Luna şi stelele, cerul, apele şi florile albastre sunt lumina şi infinitul ce îşi dau mâna în creaţiile eminesciene „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, / […] /Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă,“ „Călin (file din poveste)“ Luna, focul ce pătrunde adâncurile, întunericul, e cea care deschide drumul poveştii de dragoste din poemul „Călin (file din poveste)“. Steaua ce împodobeşte fruntea miresei lui Călin o face unică. Lumina stelei e competată de eternitatea florilor albastre din păr. Din nou albastrul şi galbenul se atrage ca polii opuşi ai unui magnet.
Drumul lui Hyperion spre Demiurg în poemul „Luceafărul“ e un joc al luminii şi albastrului. Orice început îşi are punctul într-un joc, un dor de a face din nimic ceva „Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe.“ Locul unde Hyperion îl întâlneşte pe Demiurg e punctul din care nimicul începe să-şi urmeze dorul şi să dea glas creaţiei „Căci unde-ajunge nu-i hotar / […] / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte.“ Pentru a descoperi acel punct Hyperion a urmat drumul luminii şi albastrului „Porni luceafărul / Creşteau în cer a lui aripe“. Lumina şi-a întins aripile şi a cucerit treptat albastrul cu dorul ei după absolut.
În poemul „Scrisoarea I“ „bătrânul dascăl“ e Demiurgul, e cel care socoate şi înţelege tainele universului, ale eternităţii. El este asociat cu zeul Atlas ce ţinea pe umerii lui cerul, infinitul, în mitologia greacă „Precul Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr / Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.“ Imediat ce scriitorul stinge seara lumânarea, pe cer îşi face prezenţa luna, stăpâna mării, a tot ceea ce este nemărginit, galbenul, apa şi văzduhul. Luna e lumina ce aduce cu ea imaginea bătrânului „dascăl“ uitată într-un colţ, dar absolut neceasară universului, a tot ceea ce mişcă, pământului ce a prins formă şi a devenit energie mângâiat de lumină şi scăldat în albastru.
„Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur, / […] / Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,“ spune scriitorul în „Rugăciunea unui dac“. Văzduhul nu putea să fie înţeles fără ochii deschişi spre tainele luminii. Albastrul poate să fie înţeles, gustat prin lumină, prin ochiul cel galben.
În „Crăiasa din poveşti“ albaştrii ochi adună toate basmele, toate tainele acestei lumi, în timp ce parul cel galben pare să fi deprins tainele lunii „Păru-i galben, / Faţa ei lucesc în lună, / Iar în ochii ei albaştri / Toate basmele s-adună.“
„Floare albastră“ e o chemare a iubitei spre clipa absolutului descoperită prin puterea dragostei. Geniul este sfătuit să se detaşeze de stele, de mare, de piramide şi să-şi plece ochii spre izvorul pădurii. Acolo îl aştepta floarea lui albastră, minunea ce şi-o dorea alături, dar nu a înţeles niciodată cum să o păstreze pentru eternitate. Floarea lui nebună, frumoasă, albstră, s-a pierdut ca o minune dulce de o clipă.
Teiul cu florile lui galbene şi parfumate, albinele ce „aduc colb mărunt de aur“, luna, lumina, stelele, nuferii cei galbeni aleargă după albastru în toată creaţia eminescină, iar albastru răspunde galbenului prin florile albastre, cer sau lacul cel albastru.
Setea de albastru, de absolut, se desăvârşeşte prin galbenul luminii în creaţia eminesciană.

Elevii Şcolii Gimnaziale Nr. 3, Oţelu Roşu, au realizat un moment artistic în 15 ianuarie 2016, ivitându-i pe cei prezenţi să pătrundă cu toţii o clipă în lumea eminesciană, să alunge departe „vânturile, valurile“ ce izbesc omul la fiecare pas, să urce împreună spre steaua care a răsărit cândva vederii fiecăruia şi ne-a lăsat moştenire nestemate literar-artistice, să se lase cuprinşi de farmecul lacului unde odinioară poetul îşi chema iubita sau să încerce să descifreze miracolul „florii albastre“ pătrunzând jocul îndrăgostiţilor, pe urmă să retrăiască anii luminoşi ai copilăriei prin glasul plin de vrajă al pădurii şi să nu uite după cum frumos spune scriitorul Mircea Eliade că „Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.“

A consemnat prof. Ana-Cristina Popescu

Ana-Cristina Popescu
Reorganizare

„N-am fost nici ieri, / Nu sunt nici azi, / Și nu voi fi, / Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte, / Nimic din ce vor crede poate / Cei câțiva cititori de carte – / […] / Sunt un volum ce n-are titlu încă, / Deși există-n mine tipărit – / Volum unic, ce trebuie citit / Rând după rând / Și tot așa, la fel, / De la-nceput și până la sfârșit – / Până se va-nțelege ce daltă de oțel / Va trebui să-mi sape titlu-n stâncă / Atunci când titlul meu va fi găsit!…“ (În loc de prefață, Ion Minulescu)
Scriitorul Ion Minulescu s-a născut la început de an calendaristic, în 6 ianuarie 1881, la București. Nu o să vorbesc despre biografia sau opera acestui mare artist al neamului românesc, pentru că aceste lucruri se pot afla ușor atât din mediul on-line, cât și din cărți, ci o să iau câteva versuri din poeziile lui, o „Acuarelă“ de stropi de cuvinte pierdută într-un oraș în care „plouă de trei ori pe săptămână“ și o să schițez un univers ce a rămas moștenire românilor. După cum însuși a mărturist în poezia În loc de prefață, Ion Minulescu nu a fost al niciunui timp, el este acea poveste ce a primit un titlu cu fiecare secundă picurată peste omenire, el este acel univers luminos din care plouă cu litere de foc, el este „aurul lichid din stup“ (Spovedanie) care așteaptă cititorul să-i împărtășească misterul.
„Nu beau, / Nu cânt / Și nu iubesc! … / Sunt ca un vechi răboj de lemn, / Pe care-ncerc să recitesc / Înfrângerile-n sens invers, / Că-n suflet, fiecare semn / De pe răboj se schimbă-n vers…“ Fiecare om se înlănțuiește în neputințe, înfrângerile sunt la fiecare pas, ele nu te lasă să bei nectarul divin sau să cânți vrăjit de norii iubirii, dar când vei reuși să treci dincolo de aceste piedici mărunte, să iei creionul și să scrijelești pe fila vieții tale, sufletul tău afon până atunci învață să cânte, să iubească, să zboare pe aripi de vers. Pentru a reuși acest lucru trebuie să-ți înțelegi propria ființă, să te vezi singur pe o scenă și toți cei din jurul tău să-i consideri spectatori. Doar atunci vei putea deveni lumină, atât pentru tine, cât și pentru cei din jur. „Privesc pe cei ce trec mereu/ Pe jos, pe sus, pe străzi, prin gări – / Botezuri, nunți și-nmormântări, / Și parcă-n fiecare grup / Obiectul principal sunt Eu.“
Cândva poate am cântat, am iubit, altcândva poate am uitat să mai cântăm, să mai iubim, dar de fiecare dată trebuie să găsim esența cântecului și să legăm nodul dragostei absolute pentru a fi fericiți în propriul nostru univers și să lăsăm în urma noastră parfum etern de pe timpul în care „iubeam / Cântam / Și beam.“
În „Romanța cheii“ scriitorul vorbește despre „Cheia ce mi-ai dat aseară – / Cheia de la poarta verde -“, o cheie ce a pierdut-o. Poarta cea verde ar putea fi imaginea metaforică a primăverii, a porții vieții, a cărei cheie s-a pierdut „Dar ce cheie nu se pierde?“ întrebă scriitorul. Toamna închide ochii a tot ceea ce a fost cândva verde și atunci cum să nu se piardă cheia, ne-am putea întreba noi? Scriitorul a căutat cheia pierdută „Dar pe scară / Era noapte ca și-afară -“ Înainte ca noapte să cadă și „Lumânările de ceară“ să se stingă, fiecare trebuie să ia cheia de la poarta verde a sufletului, să pătrundă în universul lui și să scoată cele mai tainice comori de acolo, ca atunci când te afli „pe cea din urmă treaptă“, înaintea naufragiului „Naufragiul ce m-așteaptă!…“ să fii împăcat cu tine însuți.
Omul este „o-mperechere de straniu / Și comun“ după cum se confesează eul liric în Ecce homo. Când reușești să treci dincolo de partea comună a vieții și să dai glas acelei fărâme stranii, începi să dansezi pentru o eternitate „Eu sunt o armonie de proză / Și de vers / […] / De artă / Și eres -“.
„Nu sunt ce par a fi / Nu sunt / Nimic din ce-aș fi vrut să fiu!“, dar învățând să asculți tot ceea ce mișcă în jur, să taci, să privești, să vorbești, în cele din urmă „să clădești“ (A XI-a poruncă) te resemnezi, te redescoperi și găsești esența vieții tale asemenea scriitorului Ion Minulescu, pe tine „Cel ce sunt!“
Cred că fiecare cititor al poeziilor lui Ion Minulescu a aruncat o privire și-n universul său asemenea marelui artist și a încercat o reorganizare a tot ce a împrăștiat și-abandonat.

Ana-Cristina Popescu

Din iubire pentru glia străbună

Zilele acestea am îndrumat elevii clasei a VII-a spre lectura și studiul unei specii literare facultative, oda, aplicând trăsăturile acesteia pe opera literară „Patria română“ a scriitorului George Coșbuc.
În ultimul timp, copiii, viitorul unei țări, nu mai sunt îndemnați să prețuiască locul din care s-au înălțat, nu mai sunt îndemnați să păstreze cu sfințenie valorile naționale. Timpul pare un râu vijelios care rupe totul în calea lui. Adulții uită să mai trăiască alergând după cele materiale spre a oferi un trai liniștit copiilor, sădindu-le în suflet ideea că totul în viață se rotește în jurul unei singure noțiuni, banul. Copiii îmbrățișează această idee și ajung asemenea păianjenului din fabula „Păianjenul și melcul“ a scriitorului George Coșbuc, păianjen care-și țese pânza în case străine, e slugă în patria celui străin și crede că e bogat.
Melcul, înțeleptul din aceeași fabulă știe să se bucure de căsuța lui mică, să o apere și să o îngrijească. „Poți s-o țeși oriunde-ai vrea! / Tu trăiești în curți străine, / Însă eu am casa mea, / Este mică, văd eu bine, / Dar sunt singur domn în ea.“ Această pildă ne este dată și de domnitorul Mircea cel Bătrân în poemul Scrisoarea a III-a a poetului Mihai Eminescu. El își apără sărăcia și neamul. E mulțumit cu ceea ce are, cu locul lui, patra lui, cu țărișoara sa frumoasă și bogată.
Orele de istorie sunt din ce în ce mai puține în școli. Tinerele vlăstare nu-și mai cunosc strămoșii și importanța noțiunii de patrie, de libertate. „Patria ne-a fost pământul […] / Unde-a vitejit strămoșii.“ Ei sunt ținuți departe de importanța vetrei strămoșești. Sunt îndemnați de acțiunile celor din jur să urmeze drumul păianjenului spre țări străine, si fie robi în patria altora orbiți de argintul trecător.
Prezentul vlăstarilor e patria lor „Patria ne e pământul / […] / Și ea sfântă să ne fie.“ Așa cum își cunosc tatăl și mama trebuie să-și cunoască și patria. E datoria noastră să lăsăm urmașilor un loc sfânt, un loc al lor unde să se simtă liberi și fericiți. „Patria ne-o fi pământul / Unde ne-or trăi nepoții.“
Copilul orfan este asemeni frunzei răpită de pe ramura copacului mamă de vânt. Oscilează de la nord spre sud, de la est spre vest și nu-și găsește rostul, nu are rădăcini, nu poate să afirme că în acel punct e locul lui, e nucleul ce-i oferă protecție, stabilitate, că acel punct e sâmburele existenței sale.
Urmând exemplul înaintașilor, a celor ce au fost cândva un Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara etc. trebuie să „i dăm patriei române / Inima și viața-ntreagă.“ pentru ca cei ce vor fi de același neam cu noi să fie fericiți și împliniți.
Copilul e bine să-și privescă patria ca pe propria-i mamă, să plângă de dorul ei, dacă e plecat departe, să îngenuncheze și el asemenea eroului Dan din poemul „Dan, căpitan de plai“ a scriitorului Vasile Alecsandri la reîntoarcerea pe pământul străbun și să sărute cu dragoste umerii țării sale, pentru că fericirea nu vine din cele materiale, din ceea ce este trecător ca un vânt năpraznic de toamnă, ci din cele spirituale. Fericirea e lumina dragostei, stabilității și libertății, e dreptul de a fi a fiecărei persoane.
În 24 ianuarie 2016 s-au împlinit 157 de ani de la Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, în 1859. În multe zone ale țării a fost marcat evenimentul, dar au fost numeroase colțișoare în care 24 ianuarie a decurs asemenea unei zile banale ce a mai șters o secundă din eternitatea fiecăruia. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă, până în 1866, a pus bazele României moderne, iar Unirea Principatelor Române a fost primul pas spre Marea Unire din 1918.
Când nepăsarea va fi scuturată de pe ochii fiecărui român vor răsări flori și pe stâncile sterpe, iar libertatea, fericirea, demnitatea națională vor lumina în ființa fiecărui vlăstar al țării.