Istorie

MELANIA RUSU CARAGIOIU

DESPRE VECHI PRAVILE ÎN COLECŢIILE BIBLIOTECII JUDEŢENE TIMIŞ-TIMIŞOARA (MATERIAL DATÂND DIN PERIOADA 1974-1988, CÂND FUNCŢIONAM CA BIBLIOTECAR LA BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ TIMIŞ, FOND DOCUMENTAR
Sub imperiul multiplelor mijloace de comunicare şi în plină explozie informaţională, lumea cărţilor se arată solemnă, dominând orizontul culturii cu autoritatea mileniilor.
În relaţia sa cu omul, cartea îşi aduce aportul la îmbogăţirea cunoaşterii, la formarea unei gândiri îndrăzneţe, la formarea conştiinţei.
Puţini sunt aceia care se îndreaptă cu pasiune asupra colecţiilor de carte veche, îngălbenită de vreme, preocupările pentru nou făcând cu destulă greutate loc izvarelor de cunoştere.
Bogată, prin colecţiile sale, Biblioteca Judeţeană Timiş îşi îndeplineşte rolul său culturalizator punând în valoare, semnalând în toate domeniile cunoaşterii, mereu, alte cărţi, toate de o incontestabilă valoare educativ-formativă, multe dintre acestea putând face şi obiectul unor cercetări bibliofile. Cărţile sunt de veche legislaţie – adevărate documente – interesează atât prin mesajul lor istoric, social şi cultural, cât şi edificator comparativ. Din vechile legi multe sunt abrogate ca fiind perimate, dar şi multe păstrându-şi un aspect de actualitate.
Aceste cărţi sunt considerate rare prin numărul mic în care s-au păstrat, dar şi prin valoarea lor intrinsecă la care se adaugă apanajul sigiliilor, însemnărilor, circulaţiei, şi multe alte atribute care nu scapă ochiului bibliofil. Cărţile exemplare la care ne referim din B.J.T., sunt distanţate la intervale de aproape un secol, între ele.
În ordine cronologică ele oferă un tablou edificator în ceea ce priveşte legislaţia României.
Îndreptarea legii, Târgovişte, 1654;
Pravila de obşte, Viena, 1788;
Lege rurală, Bucureşti, 1864;
Codul legislaţiei României, Bucureşti, 1909, adnotat de C. Hamangiu.
Ne vom opri numai la Legea Rurală a lui Alexandru Ioan Cuza.
Un exemplu reprezentativ de legiuiri îl prezintă: Lege rurală cu proclamaţiunea Măriei sale Domnitorului a Principatelor-unite-române. Ediţie oficială, Bucureşti, 1864, 38 p + 1 tab.
Cartea a fost parţial restaurată, coperta înlocuită. Filele, dintr-o hârtie mai groasă sunt bine conservate. Pe foaia de titlu este imprimat sigiliul Principatelor unite ale României, cu caractere latine, spre deosebire de textul cărţii tipărit cu caractere chirilice, numerotarea paginilor cu cifre arabe, exceptând primele foi cu numerotaţie din litere chirilice.
Textul începe printr-un cuvânt de salut al domnitorului Alexandru Ioan Cuza: „La toţi cei de faţă şi viitorimii sănătate!“ Urmează „Proclamaţia“: „Sătenilor! „Îndelungata voastră aşteptare, marea făgăduinţă dată vouă de Înaltele puteri ale Europei prin art 46 al Convenţiunei, interesul în asigurarea proprietăţii „fonciare“ şi dorinţa mea cea vie s-au îndeplinit.“ Claca (boierescu) este desfiinţat pentru de a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre în întinderea „otărâtă“ prin legile în fiinţă … în sfârşit aţi ajuns a vedea această zi frumoasă pentru voi, scumpă inimei mele şi mare pentru viitorul României. De astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre, de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi apăratu. Şi acum … după ce am putut săvârşi a asemenea mare faptă, mă întorc către voi sapre a vă da un sfat de la Domnu şi de părinte spr a vă arăta calea pe care trebuie să o urmaţi de voiţi să ajungeţi la adevărata îmbunătăţire a soartei voastre şi a copiilor voştri.“
Claca şi toate celelalte legături silite între voi şi între stăpânii voştrii de moşii sunt desfiinţate prin plata unei drepte despăgubiri. De acum înainte voi nu veţi mai fi cu dânşii în alte legături, decât acelea ce vor izvorî din interesul şi buna primire a unora şi a altora … faceţi dar, ca ele să fie întemeiate pe iubire şi încredere. Mulţi şi foarte mulţi dintre proprietari au dorit îmbunătăţirea soartei voastre. Mulţi dintre ei au lucratu cu toată inima ca să ajungeţi la acestă frumoasă zi pe care astăzi o serbaţi. Părinţii voştrii şi voi aţi văzut de la mulţi stăpâni de moşii ajutor la nevoile şi trebuinţele voastre. Uitaţi dar zilele grele prin care aţi trecut. Uitaţi dar toată ura şi toată vrajba. Fiţi surzi la glasul celora carii v-ar întărîta în contra stăpânilor de moşie şi în legăturile de bună voie ce veţi avea de aci încolo cu proprietarii. (Să) Nu vedeţi în ei decât pe vechii voştri sprijinitori şi pe viitorii voştri amici şi buni vecini. Au nu sunteţi toţi fii ai aceleiaşi ţări? Au pământul României nu este muma care vă hrăneşte pe toţi?
Stîpâni liberi pe braţele şi ogoarele voastre, nu uitaţi mai înainte de toate că sunteţi plugari, că sunteţi muncitori de pământu. Nu părăsiţi acestă frumoasă meserie care face bogăţia ţărei şi dovediţi şi în România ca pretutindenea, că munca liberă produce îndoitu decât munca silită. Departe de trândăvie, sporiţi încă hărnicia voastră şi ogoarele voastre îndoitu, să fie mai bine lucrate, căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră şi moşia copiilor voştrii. Îngrijiţi-vă asemenea de vetrele satelor voastre îndoitu, să fie mai bine lucrate , căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră şi moşia copiilor voştri. Îngrijiţi-vă asemenea de vetrele satelor voastre care de astăzi devin comune neatârnate şi lăcaşuri statornice ale vostre, din care nimeni nu vă mai poate izgoni. Siliţi-vă deci a le îmbunătăţii şi al înfrumuseţea, faceţi-vă case bune şi îndestulătoare, înconjuraţi-le cu grădini şi cu pomi roditori. Interesaţi-vă satele cu aşezăminte folositoare vouă şi urmaşilor voştri. Statorniciţi mai alesu şi pretutindenea şcoale, unde copiii voştri să dobândească cunoştinţile trebuitoare pentru a fi buni plugari şi buni cetăţeni. Actul din 2 Maiu v-a datu la toţi drepturi, învăţaţi dar pe copiii voştri a le preţui şi a le bineîntrebuinţa. Şi mai presus de toate fiţi în viitoru, ceia ce aţi fost şi până acum şi chiar în timpurile cele mai rele. Fiţi bărbaţi de pace şi bună rânduială, aveţi încredre în Domnul vostru care vă doreşte tot binele, daţi ca şi până acum pildă supunerei către legile ţerei voastre, la a cărora facere aveşi şi voi de acum a lua parete, şi în toată întâmplarea iubiţi România care de astăzi este dreaptă cu toţi fiii săi.
Şi acum, iubiţilor mei săteni, bucuraţi-vă şi păşiţi la munca de bună voie care înalţă şi îmbogăţeşte … şi seminţia ce veţi arunca pe cea întâia brazdă liberă a ogoarelor voastre. Urmează semnăturile: Alexandru Ioan L.S. Subsemnaţi, Kogălniceanu, N. Creţulescu, General Manu, N. Bălcescu; înregistrat la nr. Lo15 la 14 august, 1864, Bucureşti.
Pe lângă acestă proclamaţie cartea cuprinde legea rurală constituită din şase capitole, pe care le enumerăm oprindu-ne asupra unor elemente care trebuiesc subliniate în cadrul tematecii noastre: Cap I pentru bugetul de proprietate al săteanului clăcaşu, şi pentru răscumpărarea sarcinilor sale către stăpânul moşiei.
Capitolul II despre vatra satului.
Capitolul III despre determinările preţului răscumpărării clăcii şi celorlalte sarcine. Extragem câteva date: „Sătenii vor plăti pentru dobânzi şi amortismentu pre fiecare om înt-un termen de 15 ani, cel mult şi în monedă după cursul visteriei conform alăturatei tabele … (urmează tabela) şi completarea:“ „această plată se va respunde odată şi în aceleaşi termene cu dările fiscale … Tabela amintită este în anexa legii şi cuprinde suma amortismentelor şi dobînzilor …“ având semnătura lui Mihail Kogălniceanu.
Capitolul IV despre casa de despăgubire: „Comitetul … primind de la proprietari titlurile de despăgubire, … le va schimba în obligaţiuni comunale rurale, Maximul obligaţiunii va fi până la despăgubirea fiecare) se face pe serii de obligaţiuni … astfel încât … într-un termen de 15 ani … să se poate stinge.“
Capitolul V despre vânzarea de pământuri de pe moşiile statului.
Capitolul VI dispoziţiuni diverse.
Legea este semnată de Alexandru Ioan Cuza şi preşedintele consiliului de ministru secretar de stat M. Kogălniceanu şi de către ministrul secretar de stat la departamentul justiţiei, C. Creţulescu.
Pentru noi, cei de azi aceste documente demonstrează marele progres înregistrat în decursul unui veac, reactualizează ideea triumfului forţelor democratice şi în agricultură. Prin însăşi proclamaţia sa Alexandru Ioan Cuza sublinează urmările marelui eveniment al împropietăririi ţăranilor din 1864, iar noi intrevedem în acesta multe idei, măsuri şi învăţăminte bune, care au dat roade şi au netezit drumul spre realizările noastre de astăzi. El spune că abia din acel moment ţăranul se poate considera liber, stăpân, stăpân pe braţele sale de muncă. De fapt a trebuit să treacă un veac de frământări ca în agricultura românească să se îndeplinească acest deziderat, cu adevărat, în sensul major. Faptul că domnitorul le reaminteşte ţăranilor că braţelor lor nu sunt sortite numai muncii, dar şi apărării patriei, a patriei care trebuie răsplătită cu o iubire fierbinte. Urmările desfiinţării clăcii trebuiesc folosite pentru prosperitatea neamului. Orice pricină de neînţelegere între ţărani şi vechii proprietari să fie îndepărtată, zice el. În acel moment şi context istoric clasa proprietarilor este privată cu îngăduinţă şi chiar cu oarecare recunoştinţă pentru cei câţiva exponenţi ai săi, progresişti, care au promovat sau au consimţit de bună voie la împropietărirea ţăranilor, şi pe lângă aceasta şi prin faptul că toţi românii sunt fiii ţări-mamă, care îi hrăneşte pe toţi deopotrivă. Străbate îndeamnă de a se lucra intensiv pământul „lucrul nesilit produce îndoit“, mai ales dacă cest lucru este dictat de conştiinţa emancipării lor; mai ales trebuie avută în vedere dorinţa de a transmite şi urmaşilor pământul ca bun şi hărnicia drept tradiţie. Îi îndeamnă pe săteni de a-şi construi case civilizate – îndestulătoare – adică spaţioase, funcţionale, înţelegem noi, împrejmuite cu grădini şi pomi fructiferi. Dintre aşezămintele folositoare îi sfătuieşte să construiască mai ales şcoli, care fac din copiii buni cetăţeni, oameni luminaţi, plugari buni. Democratismul de astăzi, forţa conducătoare a poporului, ne face să înţelegem cât de profunde sunt cuvintele lui Alexandru Ioan Cuza: „supunerea către legile ţării la a căror facere aveţi şi voi de acum a lua parte.“ (Se ştie că atunci dreptul la vot nu era universal.) Am dat citire prefaţei şi unor capitole din carte spre a putea înţelege o lege rurală cu reminiscenţe feudale.
Alexandru Ioan Cuza face apel la patrimoniul românilor, a masei de asupriţi, ştiind că acest popor viteaz în orice condiţii şi-a apărat neamul şi ţara. Le aminteşte că începând de acum ei vor trebui să fie cei care vor apăra-o la nevoie, accentuând acest aspect, istoric fiind cunoscută lipsa de ataşament şi patriotism a boierilor de atâtea ori trădători de ţară.
Este explicabil că domnitorul să ceară înţelegere, îndrumare, iertare pentru moşieri în faţa foştilor ţărani clăcaşi, fiindcă istoria este presărată cu atestări despre condiţiile inumane şi oprimare cumplită în care lucrau ţăranii clăcaşi, trăind şi locuind cu familiile lor în neasemuita lor umilinţă la care au fost împinşi, încât ar fi acceptat s se înjuge pe ei înşişi, pentru a ara ogorul boierului.
Frescă a unor stări de fapte din existenţa zbuciumată a poporului român, aceste cărţi de legi ale secolului 17, respectiv 19 sunt alcătuite de pe poziţii ideologice specifice momentului istoric, cu toate carenţele lor, având în ele acea simţire românească spre cinste şi adevăr, care cu toate oprimările a reuşit să iasă la lumină şi care izvorând din condeiul cronicarului să redea cocretizatoare gândirii sănătoase a poporului nostru, civilizaţia şi spiritualitatea sa care se face prezentă de-a lungul secolelor.
Redactat şi comunicat la Sesiunea de Comunicări ştiinţifice, în perioada 1974-1988 când eram bibliotecar la BJT, Fond Documentar.
ANA GHIAUR

Demnitatea românilor

Se spune despre poporul român că a fost un popor demn, dintotdeauna. Nu a îngenuncheat în faţa nici unui alt popor, niciodată. Cu toate că a fost atacat de multe ori, în decursul vremii, militar, politic, religios, şi-a păstrat demnitatea, chiar dacă a avut de suferit. Atacaţi de romani, strămoşii noştri daci au luptat cu curaj, până la moarte, ca să nu cadă sub jugul cotropitorilor. Însuşi regele Decebal a preferat să-şi ia viaţa, pentru a nu fi nevoit să se plece în faţa lor. Mai târziu, hunii, slavii, tătarii, secuii, turcii, toţi au dat năvală, să cotropească bogata ţărişoară a lui Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, domnitori viteji şi demni, care nu au cedat în faţa hoardelor barbare. Uneori au preferat să moară de foame şi de sete, împreună cu poporul lor, otrăvind apele şi arzând lanurile de grâu, ca să ţină piept mult mai numeroşilor năvălitori. Mircea cel Bătrân nu s-a ploconit în faţa lui Baiazid, chiar dacă acela, în mândria lui fără margini, îl credea un „moşneag”. În schimb „moşneagul” i-a răspuns cu demnitate:
„Un moşneag, da, împărate, dar moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti!”,
după cum spune marele Eminescu în „Scrisoarea a III-a”. Demnitatea românilor, rezistenţa lor în faţa popoarelor care-şi câştigau bunăstarea exploatând munca şi bogăţiile altora, a salvat Europa de multe rele. România a fost întotdeauna străjerul Europei, doar mândria europenilor îi împiedică să recunoască acest lucru. Dacă dacii liberi nu i-ar fi oprit pe romani, poate că ţările baltice ar fi acum latine. La fel cum, dacă Moldova şi Ţara Românească nu ar fi ţinut piept atâţia ani turcilor, poate că în Germania, în Austria, Ungaria sau Danemarca s-ar fi vorbit acum limba turcă.
-2-
Când turcii i-au cerut să treacă la mahomedanism, ca să-i cruţe viaţa, Brâncoveanu a rămas neclintit, refuzând cu demnitate. A văzut capetele celor patru copii ai săi căzând, unul câte unul, iar la vorbele mezinului, care implora mila părintelui său, spunându-i că nu vrea să moară, se zice că a răspuns aşa: „Vrei să te lepezi de credinţa strămoşilor tăi şi să mai trăieşti aici, pe pământ, între păgâni, 50, 80 sau 100 de ani, ori vrei să fi cu mine şi cu fraţii tăi în cer, pentru veşnicie?” După acest răspuns, cu aceeaşi demnitate, băiatul domnitorului şi-a pus singur capul pe butuc. De altfel, părintele Arsenie Boca afirmă că a fost trimis românilor pentru jertfa Brâncovenilor. La Aiud, în închisorile comuniste, atâţia oameni au murit în chinuri, pentru că nu au renunţat la demnitatea lor. Stau mărturie mormanele de morminte comune, sunt pline dealurile Aiudului de ele. La Râpa Robilor, oamenii vin să se roage la sfinţii din Aiud, victimele din puşcăriile comuniste.
În 1949, pe ploaie, o căruţă acoperită cu prelată era urmată de patru inşi în uniformă, care înjurau, scuipând spre căruţă:
„ S-a umplut pământul de apă. O să ne rupem mâinile pentru ăştia.”
„ Ăştia” erau trupurile scheletice, goale şi sluţite-n bătaie, târâte cu capetele sărind din piatră-n piatră şi aruncate, unele peste altele, în groapa comună. Cel mai bătrân dintre soldaţi zice în şoaptă: „ Nu le-am putea pune o cruce?”, dar ceilalţi sar la el: „ Eşti nebun? Atâta ne-ar mai lipsi, să le punem cruce bandiţilor!” Aceştia erau oare urmaşii dacilor sau ai Brâncovenilor? Ori nu erau români, ori se trăgeau din cei ce-or fi rămas din greşeală pe pământ românesc.
Din 1946 până în 1989, la Aiud au fost întemniţaţi mii de oameni, de la ţărani înstăriţi, muncitori şi studenţi, până la preoţi, generali, cărturari, politicieni. Teroarea cea mare a fost între 1949 şi 1953, când sute de căruţe au umplut groapa de gunoi a Aiudului cu morţi. După aceea, nu mai erau schingiuiţi până la ultima suflare, dar erau obligaţi să stea ore în şir în poziţii incomode, că li se strâmbau oasele, ori izolaţi fără mâncare şi apă, promiţânduli-se eliberarea dacă îşi toarnă camarazii sau îl înjură pe Dumnezeu. Mircea Vulcănescu, una din cele mai strălucite minţi interbelice, a murit pe 28 octombrie 1952, la Aiud, salvând viaţa unui student. Erau băgaţi aproape goi într-o cameră de beton. Le îngheţaseră feţele, picioarele le erau amorţite, mintea le era cuprinsă de ceaţă. Când studentul a căzut la pământ, filozoful s-a aşezat pe podea, trăgând corpul îngheţat deasupra. Studentul a supravieţuit, dar Mircea Vulcănescu a murit, lăsând un testament cutremurător: „Să nu ne răzbunaţi!”
-3-
Ce dovadă mai mare de demnitate poate exista decât aceasta, în oricare parte a Europei sau a lumii am căuta?
Pe când eram elevă în clasele primare, străbunicul meu îmi povestea cum a ajuns la 15 ani în prima linie, în timpul primului război mondial, pentru că nu voia să-şi lase caii pe mâna străinilor. A ajutat la aprovizionarea soldaţilor români, care luptau împotriva Austro-Ungariei şi Germaniei, sperând să scoată Transilvania de sub stăpânire străină. Bunicul meu a rămas orfan la doi ani, în timpul aceluiaşi război, mai târziu el însuşi fiind la un pas de moarte, luptând în al doilea război mondial, împotriva Germaniei naziste. Scenele de luptă, pe care mi le povestea, dârzenia ostaşilor, demnitatea cu care suportau foamea, ploaia, durerea, moartea, erau cutremurătoare. De câte ori vorbea despre acele vremuri, avea ochii în lacrimi.
„Eram în prima linie. L-am văzut pe făşâu ieşind din tranşeu cu puşca în mână, pornind la atac. Era puţin în faţa mea. Am auzit gloanţele şuierând. Când m-am uitat după el, am apucat să-l mai văd căzând. Nu ne puteam opri, dacă te opreai, erai mort!” Povestea despre cumnatul lui, Andrei, care a lăsat orfan un alt copil de doi ani.
Deşi înconjuraţi de inamicii turci, bulgari, unguri, austrieci, germani, care-i atacau din toate părţile, lăsaţi fără ajutor şi din partea aliaţilor, fără dotare, fără hrană, românii nu şi-au pierdut demnitatea, luptând până la ultima fărâmă de putere, atât pentru ei, cât şi pentru aliaţii lor, în ambele războaie. Cu bucăţi din teritoriul străbun smulse prin înţelegeri mârşave între „marile puteri”, cu bogăţii uriaşe şi tezaure întregi furate, românii au trăit modest, dar demn, fără să atace sau să-şi insuşească bunuri străine. Desigur, vorbesc de adevăraţii români. Cei care au furat cosonii dacilor, ca să-i vândă străinilor pe nimic, ori care fură din averea poporului, transferând sume uriaşe în conturi străine, sau cei care-şi trădează ţara pentru diverse „avantaje” proprii, nu se pot numi români şi cu atât mai puţin demni.
Văd zilnic câte un bătrân cu mâna întinsă, tremurândă, ori cu câteva fire de flori, îmbiind trecătorii, sperând să obţină o pâine şi-mi amintesc de cei care au murit în 1989, cu atâta demnitate! De ce oare şi-au dat viaţa oamenii aceia? Nu pentru a salva demnitatea românilor, ajunşi cei mai umili între popoarele Europei? Dar „cetăţenii români” care cerşesc în ţările europene, de voie sau de nevoie, a cui demnitate o salvează? Copii şi tineri fără adăpost, cu câte o pungă în mână, din care inhalează diverse substanşe halucinogene, vezi pretutindeni. Cum s-ar putea numi demne mamele care i-au abandonat?
-4-
Sunt în schimb, atâtea mame care trebuie să-şi „abandoneze” copiii în ţară şi să plece la muncă în ţările Europei, ca să poată trăi cu demnitate, pentru că un ajutor de şomaj sau un salariu mizerabil, care le plasează sub pragul sărăciei, nu le poate asigura un trai demn.
În 1996 am fost într-o vizită în Franţa, la invitaţia unor prieteni francezi. La plecare, am aşteptat o zi întreagă, în soare, la graniţa română, pentru că trebuia depistat cineva care voia să scoată clandestin mercur. Spre seară, am trecut în Ungaria. Mai fusesem acolo în primii ani după revoluţie, la piaţă, când toată lumea făcea comerţ cu tot ce avea de vânzare, numai să obţină ceva bani, pentru a supravieţui. Pe atunci, stând în frig în piaţă, dormind noaptea în autocarul îngheţat, nu avusesem timp să văd oraşul. Vedeam acum străzi curate, cum aş fi vrut să fie şi la noi, şosele netede, fără gropi, cu indicatore luminoase la tot pasul, de ziceai că suntem tâmpiţi. Am mers toată noaptea, ca să recuperăm timpul pierdut la graniţă, iar dimineaţa am ajuns în Germania. Nu mai fusesem niciodată aşa departe de ţară. Era dumunică. Ni se făcuse foame şi am oprit într-o parcare, la marginea unui parc. Am fost miraţi de dotările de acolo, de curăţenia şi ordinea care domnea peste tot. Am pus o faţă de masă cusută ţărăneşte şi am pregătit câteva sandwics-uri cu zacuscă şi salată de vinete, aduse de acasă. Nu ne puteam permite să cumpărăm mâncare de acolo. Tocmai oprise un autocar cu nemţi bine îmbrăcaţi, veseli, cu o poftă de viaţă cum nu mai văzusem în ţară de mult, mai ales că aveau vârste mari. Două „doamne” s-au apropiat atât de mult de noi, încât mi-au trezit curiozitatea. M-am uitat să văd ce vor. Nu ştiam prea multă germană, aşa că nu le-am întrebat nimic. M-am gândit că poate le-a atras cusătura artistică de pe faţa de masă, dar am observat că şuşoteau şi priveau insistent spre noi şi spre mâncare. Încercam să găsesc ce motiv avea această atitudine. Se apropiaseră deja la un metru şi ne studiau ca pe o curiozitate. Consideram atitudinea lor nepotrivită, chiar necivilizată. Masa era curată, faţa de masă la fel, aveam şerveţele curate, mâncam civilizat. Singurele motive pe care le-am găsit, plauzibile pentru atitudinea lor, a fost că ori n-au mai văzut români, ori le făceam poftă. Să nu fi auzit de românul Ilie Năstase, de românca Nadia Comăneci, de naistul Gheorghe Zamir, să nu fi citit nimic din Eminescu, să nu fi ascultat nici o operă a lui Enescu sau Porumbescu? Dar poate au auzit măcar de Carol de Hohentzolern sau de regele Mihai al României ori de ce nu, de Ceauşescu al României? Că nu degeaba am ajuns noi să nu avem bani de restaurant, după 50 de ani de „domnie” comunistă, iar ei, nemţii, să poată avea restaurante şi în parcare! Cine a fost mai demn, cel care a tăcut şi a suportat, ori cei care şi-au împărţit între ei România?
-5-
Aşa că am luat un sandwics şi le-am poftit să servească. După graba cu care s-au îndepărtat, mi-am dat seama că nu le era foame. Nici nu prea credeam, dar am vrut să le arăt că românii nu sunt nepoliticoşi. Soţul şofase toată noaptea, pentru că eu nu aveam carnet, aşa că era obosit şi s-a aşezat pe o bancă în parc, în poziţie orizontală. Nu dormea, dar la câteva minute a apărut un poliţist, aşa că ne-am ridicat şi am plecat. Începuse să nu ne mai placă ţara aceea, în care totul era interzis. Am văzut de pe şosea nişte vite şi mi s-a părut că şi ele ştiu exact până unde au voie să pască. Chiar atâta meticulozitate era anormală. Mai ales că pe autostradă nici nu se putea opri, decât în parcări, mi s-a părut că acolo totul funcţiona ca o maşinărie. Părerea a devenit convingere atunci când, negăsind apă şi fetele suferind de sete, am cerut unui cetăţean german un pahar cu apă. Acela, ignorându-ne, a intrat în curte. La numai câţiva kilometri însă, după ce am trecut graniţa franceză, o familie ne-a oferit în prima parcare o sticlă cu apă minerală.
La Paris, am intrat într-un magazin. Vorbeam franceza destul de bine, aşa că la început, vânzătorul nu şi-a dat seama că sunt străină. Îmi plăceau nişte ochelari aflaţi într-o vitrină încuiată. I-am încercat, dar când am auzit preţul, am stat puţin pe gânduri. Aflând că sunt din România, ochelarii au dispărut şi nu am mai fost servită. Deşi mirată, am salutat şi am plecat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Dysneyland, când voiam să cumpărăm un glob de cristal pentru fetiţă. Prietena mea mi-a spus că în Paris sunt mulţi români „ţigani”, care fură, putea fi o explicaţie pentru atitudinea vânzătorilor. Tot la Paris, aşteptând să intru la Luvru, o turistă aflată în spatele meu m-a întrebat de unde sunt, admirând frumuseţea fiicei mele. Era o actriţă din Chicago. Am avut o ezitare, datorită întâmplării din magazin, dar mi-am zis că nu aveam de ce să-i ascund adevărul. Nu putea fi la fel de „redusă” ca un vânzător. Bucuria ei când a aflat că sunt româncă a fost mai mult decât mă aşteptam. Mi-a povestit că în Detroit este o întreagă colectivitate de români şi mi-a mărturisit că ei îi plac mult românii. Cum de sunt românii mai aproape de sufletul americanilor decât de al europenilor, doar România este în Europa, nu în America! Să fie românii din America mai civilizaţi decât cei din ţările europene, sau „ţiganii” români nu au destui bani să ajungă în America?
Tot în Paris, am întâlnit într-o seară un tânăr român care vindea ziare. Era inginer, dar făcea asta ca să nu moară de foame, iar în ţară nu se putea întoarce că nu avea bani. I-am propus să vină cu noi, dar ne-a spus că plecase fără acordul familiei şi-i era ruşine. Am mai întâlnit un român pe drumul spre Dysneyland, un zidar care venea cu bicicleta spre Paris.
-6-
Nu eram siguri de drum şi am întrebat în franceză dacă acela era drumul. Ne-a răspuns româneşte:
„ Nu ştiu, că nu-s de pe-aici.” Ne-am dat seama că numai de distracţii nu avea timp. După cum arătau hainele lui, se vedea că muncea din greu. De multe ori mă-ntreb, oare dacă s-ar munci aşa, nu s-ar câştiga la fel de bine şi în ţară? Poate că nu, dacă sunt atâţia oameni care muncesc cu demnitate, dar nu pot trăi la fel. În Franţa, un profesor este plătit cu 7000 de franci, în Canada cu 5000 de dolari, în Grecia cu 2000 de euro, iar în România eu am 35 de ani vechime şi un salariu de 1800 lei. Când, după plata facturilor şi a ratelor, îmi vor rămâne 300 lei pentru mâncare, mă-ntreb cum vom mai putea privi demni în faţa unui străin care ne va vedea în ţară la noi muritori de foame, pentru că noi în ţara lui nu vom mai ajunge în veci. În Franţa, ce să mai vorbim, de fapt nu vom mai putea merge în nici o ţară europeană, decât pentru a munci ce vor vrea străinii să ne ofere. După cum am auzit de la cei nevoiţi să muncească în străinătate, munci de servitori ai celor plătiţi cu demnitate.
Oficial, suntem primii care am iniţiat acţiunea de restabilire a demnităţii umane. N-ar trebui să începem cu noi? Să nu ne mai vindem ţara pe nimic, am înţeles că deja avem capital străin în întreprinderi şi companii în proporţie de 70 la sută, deci ne-a mai rămas demnitate 30 la sută. Noroc că am apucat să recuperăm Brăţările Dacice şi Insula Şerpilor, altfel ne-ar mânca şerpii! Ei, dac-am fi avut acum Cloşca cu Puii de Aur, altfel ar fi stat lucrurile. S-ar fi auzit de demnitatea românilor nu numai în Europa, ci şi în marea Rusie. Desigur, ar fi fost şi mai bine dacă aveam câte un pui pentru fiecare parlamentar. Nu oricine are dreptul să fie demnitar, dar orice om are dreptul să trăiască demn!
„ Lăsând gluma la o parte, Să judecăm cu dreptate,
Să spunem cu demnitate: Nu furăm frate pe frate,
Haide, măi române, frate, Să ne râdă pe-nfundate
Să ne spălăm de păcate! Europa jumătate!”

Lasă un răspuns