Monografie

Ion Turnea

SATUL PEŞTERE, judeţul Caraş Severin – ÎNŢELEPCIUNE ŞI ETERNITATE

Precum cuvântul este o şoaptă dintr-o lume a nemărginirii amintindu-ne că nu suntem singuri şi că dincolo de orice realitate înconjurătoare divinitatea ne copleşeşte vorbindu-ne despre taina veşniciei, tot aşa statul este o rază caldă de înţelepciune şi eternitate. Atâta înţelepciune se aude murmurând din inima plină de iubire a gliei strămoşeşti. Totul este atât de grăitor. Totul este atât de adâncit în misterul înţelepciunii. De la apa care plânge lustruind pietrele murmurând clipe ale eternităţilor ascunse de veacuri, la copacul ce zâmbeşte ochiului veşnicii naturi, până la ţăranul ce adună în suflet florile de aur ale existenţei, totul îţi găieşte despre înţelepciune şi eternitate.
Înţelepciunea ia fiinţă din eternitate, iar satul le cunoaşte în fiinţa sa pe aceste două mari taine prin sufletul său nemuritor, ţăranul.
Ţăranul a gustat eternitatea naturii. El a observat cum anotimpurile nu-şi uită cursul lor firesc. A înţeles că soarele ştie când să lase ochiul plecat în favoarea nopţii. A priceput cum arborii îşi făuresc rădăcini puternice rămânând statornici în credinţa lor gliei străbune. A strâns în suflet jocul vântului, clipa florilor, blândeţea ierbii, dansul gâzelor. Adunând înţelepciune din soare, din primăvară, din rădăcină, din vară, din flori, din ape, din toamnă, de la vânt, de la iarnă şi înţelegând din toate eternitatea omul simplu dar cu o inimă mare şi cuget luminos şi-a organizat propria lui viaţă, viaţă oglindită în icoana satului.
Icoana satului are în cromatica ei toată înţelepciunea adunată de ţăranul român din natura veşnic vie. Astfel au luat fiinţă tradiţii şi obiceiuri. Au prins contur mituri şi legende. Şi-au făurit aripi îmbrăcate în vise şi destine vlăstarii cei mai de seamă a ţării noastre. S-a născut istoria locală având ca temelie rădăcinile puternice făurite de oameni cu suflet, de oameni legaţi de glia strămoşească precum arborii de inima pădurii, de aroma livezilor, precum apa de cursul ei, precum primăvara de dorul ei de a crea viaţă prin muguri şi frunzuluiţe, prin flori şi colţ de iarbă.
Satul este mereu tânăr atunci când vlăstarii îi poartă înţelepciunea mai departe. Atunci când vlăstarii îşi uită rădăcinile şi pleacă la oraş, satul îşi pleacă ochii trişti şi îmbătrâneşte. Dar fie el tânăr, fie bătrân, satul este mereu veşnic, este locul de unde începe eternitatea, este locul de unde începi a descifra înţelepciunea.
În bătaia vântului trestia îşi pleacă fruntea smerită la pământ. Mulţi ar putea spune că trestia bătută de vânt nu se mai ridică niciodată dar cum vântul şi-a încetat reprezentaţia trestia îşi înalţă din nou fruntea biruitoare zâmbind cerului. Şi jocul se repetă mereu până ce rămâne veşnic unită cu pământul sau nu îşi mai desparte vârful de lumina orizontului. Aşa este şi satul. Când vântul nu este prielnic rămâne vitregit de vlăstarii săi dar îşi adună din nou seva şi alţi vlăstari îi duc tradiţia şi înţelepciunea mai departe. Şi mereu se regenerează până ce îşi poate ţine fruntea sus mereu bucurându-se de lumina eternităţii sau în cazuri triste îşi pierde şi ultimul vlăstar şi rămâne plecat la pământ unindu-se cu acesta pentru eternitate. În ambele cazuri satul rămâne mereu acelaşi. În primul caz este plin de viaţă. În cel de al doilea este stins. În ambele cazuri este veşnic şi îmbrăcat în înţelepciune. Despre veşnicia lui în primul caz vorbesc vlăstarii. Despre veşnicia satului în al doilea caz vorbeşte glia străbună, glia plină de înţelepciune ce ascunde în sânu-i oasele sfinte ale copiilor lui de odinioară.
Satul Peştere din mlădiţa verde de odinioară a ajuns să cunoască bătrâneţea pădurilor de stejari presărate pe culmile munţilor. Tinerii şi-au luat zborul spre oraş precum păsările călătoare îşi poartă paşii spre ţări mai călduroase când toamna îmbracă natura. Ei au luat cu ei picături din înţelepciunea satului. Obiceiurile, tradiţile, cultura populară i-a însoţit în
drumul lor.
Cu douăzeci de ani în urmă dacă priveai natura în care îşi scălda chipul localitatea Peştere nu puteai să nu-i observi zâmbetul plin de viaţă. Astăzi natura este înnorată. Copacii mângâiaţi în primăvară de o nouă viaţă sunt trişti şi singuri.
Mulţi nepricepuţi s-ar întreba cum pot arborii să fie trişti? Ei nu înţeleg arborii, pentru că nu au reuşit să pătrundă încă înţelepciunea. Cei care au pătruns adevărata înţelepciune se contopesc cu nemărginirea naturii şi-i înţeleg sufletul. Copacii radiază a viaţă şi fericire când omul îi mângâie privirea, când albinele îi culeg nectarul. Copacii sunt copleşiţi de tristeţe când omul se depărtează de ei, când albinele uită să-i mai viziteze. Cea mai mare durere este răceala omenească. Atunci ei se simt atât de singuri şi atât de înnoraţi.
Am simţit tristeţea şi singurătatea copacilor, a ierbii, a florilor când am păşit de curând în localitatea Peştere. Toată natura localităţii bănăţene îşi doreşte ca omul să-i culeagă din nou înţelepciunea, să se încălzească iarăşi sub soarele plin de pricepere a veşniciei satului.
Aţi trăit vreodată un apus de soare? Aţi simţit vredată un răsărit de soare?
Apusul soarelui este similar satului bătrân ce-şi adună veşnicia din căldura vremurilor trecute. Un nimb scăldat în sânge se usucă într-un ochi de lumină. E atât de strălucitor la început, încât ochii nu pot să-i pătrundă puritatea din pricina focului divin. Mai apoi se retrage, devine tot mai puţin arzător până ce se stinge în văzduh asemenea flăcării unei lumânări mistuită de unda uşoară de aer sau de fitilul mărginit.
Satul bătrân se mistuie în apus şi nu îşi mai găseşte flacăra de odinioară. Plânge ca lacrima norilor ce îmbracă natura în umezeală şi nu mai îşi mai poate găsi focul. Doar din când în când se zăreşte ca o umbră lumina de odinioară ascunsă în colţul uitat al veşniciei din spatele crucilor ce străjuiesc cimitirul însemnând glia sfântă a celor ce au fost cândva
lumină şi continuă să fie în unirea cu veşnicia.
Răsăritul soarelui este sinonim cu speranţa unei vieţi îmbrăcate în lumină. Atâta bucurie cuprinde întreaga natură atunci când ochiul de lumină pare a se naşte în văzduh, din munţi, din câmpie, din mare, din pântece de ape sau pământ.
Flacăra vieţii prinde aripi şi emană atâta energie binefăcătoare, încât totul i se supune ca unei binecuvântări.
Satul tânăr este asemenea răsăritului de soare. El înfloreşte ca bobocul de lumină scăpat din sânul văzduhului.
Mlădiţele luminii, fiii satului, adună tot ceea ce e mai de preţ şi cultivă roadele pentru generaţile următoare aşa cum soarele îşi ţese fiecare rază şi-şi decorează cu migală fiecare scânteie de lumină şi căldură.
Un sat niciodată nu apune după cum nici soarele nu apune decât pentru a ceda locul nopţii, arcuindu-şi în acest timp nimbul de foc pentru un răsărit mult mai luminos. Atunci când omul va înţelege facăra din sufletul satului, flacără ce nu se mistuie nicicând, nici în ochiul celui mai pătrunzător apus, el, satul, îşi va aduna toate energiile luminii lui sufleteşti şi va deveni mai viu decât a fost vreodată, prin prezent, prin trecutul său glorios şi prin viitorul scăldat în laurii eternităţii.
Satul este sufletul ţării atât de tăcut, de modest, de smerit şi cu toate acestea atât de grăitor, de înălţător, de înţelept, de etern. Tăcerea satului ascunde înţelepciune. Glia satului poartă în pântece istorie. Modestia satului a copt cele mai de preţ vlăstare ale ţării. Conştiinţa satului păstează vie credinţa strămoşească, datini, tradiţii şi obiceiuri.
Oriunde te poartă paşii în această clipă de viaţă satul cu tainele lui te va însoţi mereu şi îţi va călăuzi paşii. El îţi va fi mereu un etalon în toate acţiunile tale.
Satul este mereu acel suflet care îţi poartă paşii spre devenirea ta ca om. El îşi va picura mereu în fiinţa ta dorul după glia strămoşească şi îţi va încununa personalitatea cu nectarul înţelepciunii şi eternităţii.
ISTORIA LOCALITĂŢII DE-A LUNGUL TIMPULUI
Orice început este atât de fascinant. El ascunde atâta unicitate, atâta înţelepciune. Nu există fiinţă omenească să nu-şi dorească să descopere noutatea începutului unui lucru, mai ales dacă acel lucru se dovedeşte extrem de folositor. Aflându-i începutul îi descoperi cauzele şi poţi să-l perfecţionezi. O să dau câteva mici exemple. Apariţia tehnologiei moderne, a calculatorului, telefoniei mobile, aparaturii moderne utile în medicină etc. deschide dorinţa fiinţei umane spre cunoaştere, cercetare, dorinţa de a descoperii mai mult, mai util, mai benefic. Descoperirile în domeniul biologiei, chimiei, fizicii au ajutat mult omul de-a lungul timpului iar începutul acestor descoperiri deţine cheia perfecţionării lor. Apariţia cuvântului, a primului alfabet, a tiparului, a ajutat omul în a-şi transmite gândurile, sentimentele, descoperirile în domeniul ştiinţei, istoria, înaintaşilor. Facerea lumii, apariţia a tot ceea ce este viu a preocupat mereu fiinţa umană. Asemenea şi existenţa unui popor, apariţia lui, dispariţia lui de-a lungul veacurilor unde a fost cazul a stârnit mereu curiozitatea învăţaţilor de a cunoaşte diferite civilizaţii şi a culege tot ceea ce este benefic ştiinţei de la fiecare. Nu mai departe de tot ceea ce necesită atenţie este şi originea unei localităţii. Începutul este pentru fiecare o enigmă şi nu există formă de viaţă să nu simtă plăcerea primei descoperiri. Albina e fascinată să descopere universul florilor, grădinarul începător este încântat să decopere miracolul ficărei seminţe ce dă rod, medicul e mulţumit să vină cu noi remedii pentru boli ce nu-şi găsiseră până în acel moment leacul, profesorul e mulţumit a descoperi fiecare mlădiţă şi a-l ajută să crească formându-şi personalitatea, tânărul pătruns de sentimentul dragostei este atât de fericit când persoana dragă îşi deschide şi ea sufletul faţă de el, geograful e încântat a pătrunde fiecare formă de relief, geologul e fascinat a descopeii taina globului terestru, istoricul şi nu doar acesta ci oricare om, este deosebit de mulţumit atunci când află enigmele apariţiei unei aşezări umane.
Satul Peştere, aşezată pe malul drept al râului Timiş, judeţul Caraş Severin, la o depărtare de 20 km spre nord de Caransebeş îşi are originea numelui din configuraţia locului pe care este aşezat. Terenul pe care a fost întemeiat satul este calcaros. Pe acest teren calcaros sunt săpate din vechime şase, şapte peşteri mari din care s-a extras odinioară minereu de fier şi piatră de var, componente prelucrate înainte de căderea regimului comunist în România, anul 1989, la Oţelu Roşu (Ferdinand) şi la Căvăran.
Pe timpul dominaţiei austro-maghiare numele satului a fost Krassobardar, Peşterea Caraşului.
În timp, străinii, oficialităţile vremii, care nu cunoşteau originea numelui satului şi nici istoricul apariţiei acestuia pe un teren calcaros în care au fost săpate mai multe peşteri, au tradus în ungureşte numele satului Peşterea, nu Peştere, pluralul geografic, de la cele şapte peşteri din hotarul comunal.
Încă din secolul al XVI – lea satul Peştere a fost menţionat documentar însă ca propietetea familiei Găman, familie care în acea vreme stăpânea Maciova, Calova, împreună cu alte sate şi moşii.
În lucrarea Krasso varmegye, pagina 105, Pesty Frigyes ne arată că pe la mijlocul secolului al XIX – lea a stăpânit acest sat cu numele Peştere o familie din Vârşeţ,Teodor. Din această familie, Teodor, familie curat românească, a provenit baronul Alexandru Raiadici, locuitor în Carloviţ.
Baronul Radici, la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului al XX – lea apare atestat ca stăpân peste destinele oamenilor din localitatea Peştere. Acesta a avut conacul în imediata apropiere a bisericii din localitate şi a propus administraţiei locale şi bisericeşti dar şi credincioşilor să mute biserica, pe cheltuiala sa, jos, în şoseaua principală pentru ca să-şi lărgească curtea castelului său. Populaţia s-a opus acestei propuneri şi astfel biserica a rămas pe vechea ei poziţie.
După cum am menţionat mai sus este atât de spectaculos să descoperi originea unei aşezări umane, de la descoperirea originii ei la evoluţia acesteia de-a lungul timpului, schimbările suferite pe parcursul diferitelor perioade istorice.
După cum religia are ca scop, de la apariţia lumii, partea spirituală a vieţii, călăuzirea sufletului spre calea luminii veşnice, istoria este ştiinţa care se ocupă cu studiul societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Istoria studiază civilizaţii dispărute, trecutul unui popor, a unei naţii, a unei aşezări omeneşti. Ea descoperă evoluţia acestora de-a lungul vremii, cultura, tradiţiile, obiceiurile, schimbările suferite datorită situaţiilor conjuncturale.
Ca orice aşezare umană şi localitatea Peştere îşi are istoria ei atestată documentar în diferite scrieri precum lucrarea Krasso varmegye, consemnări întocmite în ungureşte, deoarece o bună perioadă de timp după cum s-a putut observa în cele menţionate mai sus a fost sub dominaţie austro-ungară.
În anul 1577 localitatea Peştere a fost atestată documentar pentru prima dată, iar în anii1751 – 1757 s-a menţionat documentar că avea un număr de şaizeci de case. În anul 1992 s-a consemnat că satul avea 298 de locuitori, iar în 2002 un număr de 264 locuitori.
Despre istoricul satului Peştere dar şi al bisericii locului există un document şi în arhiva parohiei Cuvioasa Paraschiva întocmit de preotul Bujor Borlovaş pe care îl ataşez prin imaginile de mai jos.

CADRUL GEOGRAFIC AL LOCALITĂŢII PEŞTERE
Locul în care se află o aşezare omenească a fost ales din cele mai vechi timpuri corespunzător nevoilor omeneşti. În epoca de piatră oamenii şi-au găsit locuinţa în peşteri pentru a sta la adăpost de fiarele sălbatice, pentru a fi feriţi de vicisitudinile vremii. Mai târziu aşezările omeneşti au fost întemeiate pe terenuri fertile având ca scop agricultura, în apropierea unor râuri. Aşezările omeneşti din zonele muntoase, deşi socotite nefavorabile din punct de vedere a cultivării pământului au avut ca scop creşterea animalelor ca de pildă oieritul, permanenţa comuniune a locuitorilor cu natura. Mereu cadrul geografic a unei aşezări omeneşti este o atracţie turistică pentru iubitorii de frumos, de artă, de drumeţii. Fiecare loc îţi îmbogăţeşte sufletul cu specificul lui.
O localitate situată într-un cadru geografic montan este un punct turistic foarte atractiv. Ea impresionează prin măreţia naturii împodobită de coline, livezi, munţi împăduriţi, ape repezi, pârâuri si râuri, locuinţe omeneşti ce păstrează tradiţiile şi obiceiurile din străbuni în arhitecura lor şi săteni cu suflet mare de la care poţi culege înţelepciunea populară.
Satul Peştere din Banatul montan, judeţul Caraş Severin s-a dezvoltat pe prima terasă a râurilor Timiş şi Bistra. Această aşezare omenească zâmbeşte răsfirată pe o colină prin casele ce îmbracă locul asemenea unor flori îmbodobite cu cele mai alese culori şi petale. Indiferent de anotimp, Peştere îşi are parfumul său unic. Primăvara, omătul florilor din îngrijitele livezi ale localităţii îţi catifelează sufletul cu fericirea unui colţ de rai. Vara, prospeţimea naturii vii împodobită de frunzişul verde şi rodul fructelor, legumelor şi cerealelor te înveşmântează în liniştea unei bogate mulţumiri sufleteşti. Toamnă este cea care dă esenţa arămiu – roşcată a unei aşezări montane în timp ce iarna închide ochiul naturii obosite de trudă încărcând-o energetic cu haina-i albă pentru primăvara viitoare.
SUPRAFAŢĂ, AŞEZARE, LOCALITĂŢI ÎNVECINATE
Peştere este un sat situat în partea de nord a judeţului Caraş-Severin, în Culoarul Timişului, la poalele vestice ale munţilor Poiana Ruscă.
Acest sat aparţine teritorial şi administrativ de comuna Constantin Daicoviciu, comună situată în extremitatea nordică a judeţului cu dezvoltare pe axa NE – SV, pe raza de polarizare a Municipiului Caransebeş, al doilea oraş ca mărime al judeţului Caraş Severin. Comuna este compusă din şase sate: Constantin Daicoviciu (Căvaran) – reşedinţa comunei, Zăgujeni, Prisaca, Mâtnicul Mare, Peştere şi Maciova. Această comună are suprafaţa administrativă totală de 13.022 ha, 4.633 ha suprafaţă agricolă iar 8.389 ha include fondul forestier. Comuna Constantin Daicoviciu este strabatută de drumul european E 94 (Bucureşti-Timişoara-Belgrad), precum şi de drumurile judeţene 16 şi 19. Paralel cu drumul european trece şi magistrala feroviară Bucureşti-Timişoara. Suprafaţa totală ocupată de satul Peştere în raport cu suprafaţa comunei Constantin Daicoviciu (Căvaran) este de 169,78 ha, suprafaţa zonală a locuinţelor şi a grădinilor este de 49, 52 %, suprafaţa zonală unit. util. publicului 2,60 %, suprafaţa zonală prod. dep. g.c. 4, 65 %, suprafaţa zonală verde dedicată sportului este de 2, 00 %, suprafaţa circulaţie rutieră 23,16, % iar suprafaţă pentru circulaţia feroviară nu există.
Satul Peştere, o frumoasă aşezare înfiinţată pe o colină, îşi are hotarul peste dealuri cu livezi de pomi fructiferi şi la şes până în hotarul satului Prisaca.
Sinova şi Valea Caprei sunt afluenţi ai râului Timiş ce mărginesc satul, Sinova înspre răsărit (est), iar Valea Caprei spre apus (vest).
Localităţile vecine satului Peştere sunt Prisaca şi Mâtnicul Mare la sud, la răsărit (est) se învecinează cu Maciova, la apus (vest) cu Căvăranul numit ulterior Constantin Daicoviciu după numele istoricului Constantin Daicoviciu iar în partea de nord limita satului Peştere este dată de dealurile piemontane ale Masivului Poiana Ruscăi.
Faţă de Municipiul Caransebeş, satul Peştere, situat pe malul drept al râului Timiş, se află la o distanţă de 20 km.
Spre localitatea Peştere se poate ajunge de pe drumul european E 94, din dreptul localităţii Constantin Daicoviciu, pe un drum împietruit DJ 680. Peştere se află la o distanţă de aproximativ 3 km faţă de comuna Constantin Daicoviciu.
Alte traseuri prin care se poate ajunge în frumoasa localitate montană Peştere se află între Municipiul Caransebeş şi oraşul Oţelu Roşu, prin satele Obreja sau Iaz. Între comuna Obreja şi satul Peştere este o distanţă de aproximativ 8 km iar traseul este următorul: Obreja – Ciuta – Maciova – Peştere. Între satul Iaz ce aparţine teritorial de comuna Obreja şi satul Peştere este o distanţă de aproximativ 7 km iar traseul este următorul: Iaz – Ciuta – Maciova – Peştere. Între localitatea Maciova şi Peştere este o distnţă de aproximativ 2 km.
Satul Peştere este avantajat prin situarea lui într-o zonă mirifică, pe un teren înalt, o colină împodobită de livezi şi de păduri, o colină înmiresmată de apele repezi şi cristaline, o colină străjuită de munţii pe chipul cărora citeşti înţelepciunea eternităţii.

Romulus Frîncu
Din trecutul comunei Băuţar: Satul Bucova, judeţul Caraş Severin
Deşi astăzi este inclus în judeţul Caraş-Severin, satul Bucova nu face parte din Banatul Istoric. Totuşi, influenţele culturale ale Banatului de Munte au fost foarte puternice, aşezarea fiind, de facto, bănăţeană.
Satul Bucova, având înţelesul de „loc cu fagi” sau „făget”, este menţionat sub forma „fluvium vulgo Bokuvavize vocato”, anume Valea Bucovei, cu acelaşi prilej, constituind un crâng al Băuţarului medieval. Ca aşezare propriu-zisă, satul apare consemnat însă abia în anul 1495, „Possessio Bwkowa” figurând, la acea dată, ca moşie cumpărată, în patrimoniul funciar al aceloraşi Cândeşti haţegani.
Prima ştire despre existenţa unei organizări bisericeşti propriu-zise ne parvine însă abia de la finele secolului al XIV-lea. În hotarul satului dispărut Remetea (Rimetea) – termen derivat, pe filieră slavă, din latinescul „eremita” sau din grecescul „έρημίτης”, având înţelesul de „singuratic” –, veche vatră a localităţii Bucova, era consemnat, în acelaşi document din anul 1390, toponimul maghiar „Kethremethehege”, în traducere „Dealul celor doi pustnici” (azi Dealul Floruşu). Din păcate, astăzi nu se cunoaşte nici locaţia exactă, nici durata existenţei acelei sihăstrii. Se bănuie doar că politica antimonahală promovată de Reforma protestantă a provocat, cândva în cursul secolului al XVII-lea, dispariţia sa. Între „claustrele şi mănăstirile” haţegane, menţionate tangenţial într-un act de danie al nobililor Kendeffy, urmaşii maghiarizaţi şi calvinizaţi ai Cândeştilor de Râu de Mori, din 3 aprilie 1579, figurează, posibil, şi acest aşezământ monahal de tip idioritmic.
Dată fiind extensiunea posesiunilor cunoscutei familii ortodoxe hunedorene şi dincolo de „Poarta” Transilvaniei, eventualitatea implicării ctitoriceşti a membrilor acesteia în ridicarea unor lăcaşuri de cult modeste pentru propriii supuşi ar trebui neapărat luată în calcul. Din păcate, alte ştiri „medievale”, privitoare la sat, nu s-au păstrat. Absenţa informaţiilor şi-ar găsi explicaţia în tradiţia locală, potrivit căreia, „în vechime [secolul al XVI-lea – n.n.], a fost aici un sat cu numele Remetea, ai cărui locuitori însă, de groaza turcilor şi a hoţilor, au părăsit acest loc expus la prădăciuni şi s-au aşezat lângă Timişoara, formând satul numit şi azi Remetea. Pentru îngrijirea locului rămas pustiu, proprietarii au pus un gornic cu numele Mihai, de la care se trage familia Gorniconi. Cu timpul, au mai venit şi alte familii de prin satele apropiate, ca Albuleştii din Grădişte [azi Sarmizegetusa, jud. Hunedoara – n.n.], Mestecănenii din Mesteacăn [comuna Răchitova, jud. Hunedoara – n.n.] şi cinci familii chiar din Bulgaria. De la acestea se trag familiile Ioneşti, Vasiloni, Mihăiloni, Giorgioni şi Bugariu. Următorii acestora au alcătuit satul Bucova, numit aşa după o vale cu acel nume.”
Biserica
Parohia Bucova ar fi luat fiinţă, potrivit istoriografiei greco-catolice, la mijlocul secolului al XVIII-lea, însă abia în anul 1790 obştii locale i s-a rânduit un preot permanent. Ca lăcaş de închinăciune a fost folosit un edificiu contemporan din bârne, menţionat doar în tabelele conscripţiei Buccow din 1761-1762. Între 1847 şi 1853 s-a înălţat o altă ctitorie, mai trainică, din piatră. În urma vizitei canonice efectuate în localitate la 20 decembrie 1852, vicarul Ştefan Moldovan nota următoarele detalii: „Poporul, încă de înaintea revoluţiunei, s-au fost apucat ca să redice biserica de zid cu tărie şi turn, proporţionată, şi aceea o au şi isprăvit până sub acoperiş şi turnul l-au redicat până la fereşti şi acum e acoperită cu şindilă şi cerimile sus sunt gata din bârne mare, încăt, la primăvara viitoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va şi fini […]. Hramul bisericei este «Sfântul Dimitrie» şi acesta va rămâne şi la cei nouă. Biserica cei nouă are în lungime 9°, în lăţime 4°. Iar cintirimul ei are de cătră răsărit 20°, de cătră apus 28° şi în lungime 36°. Însă în vechime nu au fost aşa, ci, după combinaţiunea spuselor bătrânilor, s-au aflat cum că terenul Bucovei, în secolul al 15-lea şi al 16-lea, au fost numai loc de păşune, însă, pe rând, s-au făcut lăcaşe fixe, cărora s-au adaos şi familii din Ţara Românească venite, aşa încât, pe la mijlocul secolului trecut, fiind afiliaţi la Zeicani, s-au îndemnat ca să-şi clădească biserica de lemn de faţă şi, pe la 1780, o au ornat cu icoanele de lemn principale, iar parohul ordinar s-au aşezat aici numai la anul 1790”.
La 26 aprilie 1885, protopopul Avel Pop Bociat constata, cu îngrijorare, că „biserica este spaţioasă şi bine împodobită; s-a aşteptat însă mai multă curăţenie externă, căci trăsăturile de paingine, spânzurate pe pareţii afumaţi, atestă nepăsarea curatorului şi indolenţa culpabilă a crâsnicului, cari şi-au primit reprobarea meritată. Podirea bisericei cu scânduri în locul pardoselei cu lespezi neregulate, ţinerea în curăţenia cuvincioasă prin văruire şi depărtare a orice necurăţenie strâns s-a demandat. Acoperişul bisericei este de tot defectuos, aşa încât o ploaie torenţială ar cauza chiar întreruperea oficiului sacru şi depărtarea poporului din casa Domnului, ceea ce ar contribui mult la scăderea şi răcirea simţului religios al poporului, carele, de altmintrea, e prea dispus a jertfi obolul său pentru sfânta biserică. Cemeteriul e neîngrădit şi scormonit de râmători.”
Lăcaşul de cult actual, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, este o construcţie solidă din piatră şi cărămidă, de plan dreptunghiular, cu absida semicirculară a altarului nedecroşată; la acoperiş s-a utilizat tabla. Edificiul, renovat în anii 1971, 1988, 1993, 1999 (adosarea pridvorului închis scund) şi 2004-2006, a fost împodobit, în cadrul ultimului şantier, cu o frumoasă frescă, ostenitor fiind pictorul local Ioan Albulescu. În 1948 lăcaşul a trecut în administrarea Bisericii Ortodoxe Române. Casa parohială veche, din anul 1911, a fost înlocuită cu cea de astăzi în 1960.
Numărul păstoriţilor a fost mereu în creştere. Astfel, în anul 1811, conscripţia vicarului Chiril Ţopa înregistra 73 de familii, însumând 375 „suflete”. În 1842, la „Bukova, parochia antiqua”, cu „ecclesia ad S. Demetrium”, cei 828 de credincioşi erau păstoriţi de „parochus Joannes Bugari”. Un deceniu mai târziu, „poporul Bucovei numără 143 numere de casă şi 170 familii, cu 530 bărbaţi şi 490 femei sau, în sumă, cu 1.020 anime.” La 23 noiembrie 1853, Parohia unită Bucova, aflată în componenţa nou-înfiinţatei Episcopii Greco-Catolice a Lugojului, avea 1.016 enoriaşi, toţi români. În anul 1858, obştea crescuse la 1.083 de persoane. Potrivit „Şematismului” din 1868, cei 1.020 de credincioşi care formau „Parochia” unită Bucova erau deserviţi liturgic de o singură biserică, cu hramul „S. Demetriu”, în care slujea preotul Ioan Albulescu. Registre matricole „existunt ab anno 1824”. În ceea ce priveşte şcoala, cu toate că avea statutul de „provisoria”, în ea învăţau 120 de „scholares”. În anul 1877 au fost înregistraţi 1.336 de enoriaşi. În 1903, numărul greco-catolicilor ajunsese la 1.410, din totalul de 1.451 de locuitori; ortodocşi erau doar 20.
Recensămintele civile din anii 1857, 1880, 1900, 1910 şi 1930 întregesc şi ele tabloul confesional al Bucovei. Între uniţi figurează, de asemenea, ţiganii. Obştea „greco-răsăriteană”, mai numeroasă decât în celelalte două parohii, a rămas minoritară; celelalte culte sunt nereprezentative din punct de vedere numeric.
Bucova 1850 1857 1880 1900 1910 1930
Total populaţie 1.024 1.086 1.368 1.457 1.571 1.526
Români 978 1.083 1.250 1.412 1.409 1.354
Ortodocşi 0 0 8 31 18 102
Greco-catolici 1.024 1.083 1.337 1.379 1.475 1.379
La recensământul din 1941, satul număra 1.500 de persoane, dintre care 1.495 se declaraseră români (între aceştia fiind incluşi şi ţiganii). Raportul confesional, neprecizat, n-a suferit, probabil, modificări majore.
Lista preoţilor din localitate este bogată: Nicolae Ţarină (c.1765-1790), Nicolae Albulescu sen. (1790-1807), Nicolae Albulescu jun. (1807-1855), Ioan Albulescu (1855-1870), George Albulescu (1871-1890), Iustin Ţarină (1890-1900), adm. George Albulescu (1900-1901), Iustin Bora (1901-1930), Vasile Berinde (1930-1950), Dionisie Iavorschi (1950-1954), Macu Cuzmanovici (1954-1957), Trandafir Silvăşan (1957-1990), Petru Turnea (1990-1999), Petru Vanvulescu (1999-2001), Sebastian Horgoş (2001-2003) şi Adrian Socaci (din 2003).
Şcoala
Prima menţiune a şcolii din satul Bucova datează din anul 1795, când frecventau cursurile şcolare trei băieţi şi zece fete, limba de predare fiind limba română. Numele primului învăţător care s-a păstrat este al preotului Ion Albulescu, care a funcţionat între anii 1850 – 1855. I-au urmat Rusalin Albulescu (1858-1861), iar între anii 1861 şi 1913, învăţătorii Ioan Pantea, Ioan Bernat, pr. Iustin Ţarină, Ioan Itul, Dumitru Recean, Remus Aglicer, Augustin Pop Bociat, Valeriu Rusu şi George Bota.
Şcoala din satul Bucova a fost şcoală confesională unită, activitatea acesteia desfăşurându-se sub conducerea preoţilor din localitate.
Din anul 1878 cursurile şcolare s-au desfăşurat într-un edificiu de piatră ridicat pe spesele comunităţii bisericeşti, concomitent sporind şi numărul elevilor care frecventau cursurile şcolare (139 şcolari).
În 1909 s-a deschis, într-o casă închiriată, încă o şcoală, la care au predat Valeriu Rusu şi Candin Gliga. În ambele instituţii de învăţământ au studiat, deopotrivă, elevi uniţi şi ortodocşi.
În anul 1911 s-a deschis o a doua şcoală pentru romi, unde frecventau cursurile un număr de 53 de copii din 191 de copii de vârstă şcolară.
În perioada interbelică a continuat să se acorde o atenţie deosebită învăţământului de la sat. În anul 1924 frecventau cursurile Şcolii primare din satul Bucova un număr de 93 de elevi, repartizaţi în 4 clase, sub conducerea directorului şcolii, Ion Groj.
Numărul copiilor care frecventau cursurile şcolare va creşte simţitor, ajungând la 210 elevi în anul 1932.
Şcoala primară de stat din satul Bucova a funcţionat în edificiul fostei Şcoli primare confesionale (greco-catolice), fiind constituită din 3 săli de clasă, o cancelarie şi locuinţă pentru director. Pe lângă şcoală funcţiona şi o cantină şcolară, dispunând de un fond de 7.000 de lei, în care luau masa 20 de elevi.
În baza Legii învăţământului din anul 1948, care îşi propunea să lichideze analfabetismul, şi şcoala din Bucova a organizat cursuri de alfabetizare.
În anul 1960, Şcoala elementară de 4 ani s-a transformat în Şcoala de 7 ani, cu 74 de elevi înscrişi în ciclul primar şi 27 de elevi înscrişi în prima clasă de gimnaziu.
Din anul 1964, şcoala devine şcoală generală de 8 ani, iar cu data de 01.09.1966 şcoala dispune de un local nou, cu 8 săli de clasă, având o suprafaţă totală de 920,59 m.p., efectivele de elevi fiind în jur de 130.
Să mai spunem că, din 18 decembrie 1908 până în 27 mai 1978, prin Bucova trecea singura cale ferată cu cremalieră din România.

O raritate tehnică feroviară abandonată: calea ferată cu cremalieră Bouţari – Sarmisegetusa

Depresiunea Văii Bistrei, spre Haţeg, între anii 1898 şi 1908 s-a construit calea ferată care lega Caransebeşul de Haţeg, adică, de fapt, uzinele din Reşiţa de cărbunele din Valea Jiului, reducând drumul acestuia cu mai mult de 300 de kilometri.
Construirea căii ferate de la Caransebeş la Subcetate a fost posibilă prin crearea la Cluj, în 1894, a Societăţii Căilor Ferate Locale Caransebeş – Haţeg, condusă de deputatul Pogany, şi cu fonduri colectate de la diferite societăţi, dar şi de la localnici (comitatele Hunedoara şi Caraş-Severin). De altfel, din cei 76 km, cât însuma toată calea ferată construită, 42 km aparţineau Comitatului Hunedoara şi 34 km Comitatului Caraş-Severin.
Construirea propriu-zisă a început în primăvara lui 1905 şi, după trei ani de eforturi, calea ferată Caransebeş – Subcetate a fost deschisă, la două date diferite, în funcţie de terminarea lucrărilor: Caransebeş – Bouţari, la 12 noiembrie 1908, şi Bouţari – Subcetate, la 18 decembrie 1908.
Construcţia a fost realizată de antreprenorii Mandl, Hoffmann & Quittner, costul întregii linii fiind de 7,5 milioane de coroane.
Între 1908 şi 1919, această cale ferată, proprietatea unei societăţi private, a fost exploatată de Căile Ferate Maghiare (MAV).
După Unire, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Trianon şi a legilor române, calea ferată Caransebeş – Subcetate a fost preluată în întregime de administraţia CFR şi, prin cumpărarea acţiunilor, CFR a devenit şi proprietara liniei.
Peisajul înconjurator pe care îl străbate această cale ferată este de o rară frumuseţe: vegetaţie bogată, susur de ape cristaline şi animale mici de pădure nu prea tare speriate de… civilizaţie.
Linia ferată între Bouţari (425 m alt.) şi Zăicani (569 m alt.), prin Porţile de Fier ale
Transilvaniei (692 m alt.), avea o declivitate de 50 mm/m. Pentru a putea fi parcurs de locomotivele cu abur clasice, la această cale ferată s-a adaptat sistemul de
„linie ferată cu cremalieră”, tip Abt. Deoarece raza de curbură maximă în zona cu
cremalieră pe secţia Caransebeş – Subcetate era de 250 m, panta maximă în zona cu cremalieră era de 50 mm/m, iar maximul întâlnit pe căi ferate normale este de 40 mm/m, locomotivele ce urmau să fie introduse trebuiau să îndeplinească două condiţii: ampatament mic şi sistem cu cremalieră.
Acesta a fost punctul forte şi examenul cel mai greu pentru proiectant şi executant. Se cunoştea din experienţa constructorilor feroviari europeni – din Germania, pe linia Blankenburg – Tanne (1885), din Elveţia, pe liniile Furka – Oberalp şi Brienz – Rothorn (1892), din Austria, pe linia Eisenerz – Vordernberg (1891) sau din Ungaria, pe linia Erdököz – Zólyömbrezó (1896) – soluţia de a ajuta la creşterea aderenţei locomotivei prin roţi dinţate, montate în interiorul roţilor obişnuite de locomotivă, care să se „îmbuce” cu o „şină” dinţată, numită cremalieră.
Cremaliera
Invenţia aparţine unui inginer elveţian, Roman Abt, şi a fost lansată în anul 1882, constând în două sau trei lame metalice dinţate, alăturate, montate în axul căii şi ai căror dinţi sunt decalaţi. Fiecărei lame dinţate îi corespunde o roată dinţată a mecanismului locomotivei, astfel încât angrenarea este continuă şi mult mai lină.
Pe aceste linii dotate cu cremalieră s-au utilizat aproape exclusiv locomotive cu aderenţă mixtă, cu două mecanisme motoare distincte, roţile motoare de simplă aderenţă fiind acţionate de un mecanism exterior, iar cele dinţate de unul interior, distinct.
În anul 1908 a fost construită de Wiener Lokomotivfabriks AG, Floridsdorf, o serie de 7 locomotive, special pentru linia Caransebeş – Subcetate.
Pe porţiunea cu cremalieră, viteza comercială a trenurilor de marfă era de 12 km/h, cea a trenurilor de persoane de 8 km/h, iar tonajele trenurilor erau reduse – 150 tf pentru trenurile de marfă şi 50-70 tf pentru trenurile de persoane.
Sistemul adoptat reducea mult din capacitatea de transport a secţiei, ceea ce a determinat pe mai mulţi specialişti feroviari să-1 considere inoportun. Reputatul inginer M. Tudoran a calificat de aceea soluţia adoptată în anul 1908 drept o aberaţie tehnică şi în anul 1941 a propus renunţarea la acest tip de cale ferată, în favoarea unei variante ocolitoare a cumpenei de ape, pentru a se desfiinţa porţiunea cu cremalieră, lucru ce nu a mai fost realizat, deoarece soluţia a fost considerată nerentabilă, în anul 1978 renunţându-se la calea ferată dintre Subcetate şi Bouţari.
În continuare, legătura între Valea Jiului şi Bazinul Banatului s-a realizat pe alte relaţii, mai avantajoase şi mai eficiente.

Simona Petronela Mîţu

Morile de la Rudăria, judeţul Caraş Severin

Eftimie Murgu, o comună situată pe Valea Almăjului din judeţul Caraş Severin, o zonă înconjurată de Munţii Aninei, Munţii Semenic, Munţii Almăjului şi Munţii Locvei, este renumită pentru „cel mai mare complex de mori de apă din sudul Europei: Parcul Mulinologic Rudăria, recent restaurat sub patronajul Muzeului Astra din Sibiu.“ 1Localitatea Eftimie Murgu ce poartă numele revoluţionarului paşoptist Eftimie Murgu, născut în acest loc pitoresc, a purtat cu ceva timp în urmă numele râului pe a cărui mal îşi are vatra, Rudăria. Complexul de mori de apă este cunoscut sub numele de Morile de la Rudăria.
„De pe şoseaua dintre Anina şi DN 6 (E 70), ce taie Valea Almăjului pe direcţia NV-SE, un drum comunal iese la mijloc şi însoţeşte în amonte râul Rudăria, spre sălbăticia Munţilor Almăjului.“2 Drumul spre Rudăria este o splendoare, însă miracolul îşi găseşte deplinătatea în localitate. Morile asemenea unor căsuţe micuţe de lemn ce îşi etalează chipul de-a lungul râului înconjurate de vegetaţie şi acompaniate de râul ce cade zgomotos peste pietre te invită într-o lume plină de magie. În aceste căsuţe localnicii macină cereale (porumb, grâu etc.) utilizând tehninica măturării pe piatra morii, ca acum o sută de ani. Făina obţinută prin această tehnică este mult mai gustoasă decât cea obţinută prin măcinarea cerealelor în morile ce funcţionează cu ajutorul electricităţii.
Localnicii îşi aşteaptă rândul la moară, îşi prind rând, după care macinăcerealele.
Morile de apă au fost folosite încă de pe vremea dacilor. „Obiceiul rudărenilor de a-şi măcina cerealele în construcţii de lemn cu instalaţii speciale pare să dăinuie dinainte de secolul al XX-lea. Astfel, în 1772, în Rudăria sunt consemnate 8 mori. În 1874, aici existau până la 51 de mori, dar din cauza marilor inundaţii din 1827, 1941 şi 1955, dintre acestea s-au mai păstrat doar 22.“3
Fiecare moară are un nume, numele celui ce a construit-o sau un nume considerat potrivit de proprietarul acestuia ca de exemplu Moara de la Tunel, Moara Trăilonea.
Morile de la Rudăria sunt un adevărat muzeu în aer liber ce merită vizitate.
Note:
1.http://www.descopera.ro/descopera-in-romania/9835110-morile-de-apa-de-la-rudaria-locul-unde-se-macina-timpul
2. Http://www.descopera.ro/descopera-in-romania/9835110-morile-de-apa-de-la-rudaria-locul-unde-se-macina-timpul
3. http://www.lapensiuni.ro/ro/extra/morile-de-la-rudaria—o-minune-istorica-170

Lasă un răspuns