Eseu

Alexa Gavril Bâle
Amintiri despre pâine

Mai nou mâncăm fără să preţuim mâncarea, fără să fim atenţi şi să ne bucurăm de gustul ei, mâncăm pentru a putea munci, pentru a putea alerga, cât mai sprinteni după vântul amăgitor al câştigului de bani . De cât mai mulţi bani.
Nu mai muncim pentru „a câştiga o pâine“, fie ea mai albă, ori mai neagră, ci muncim pentru bani, pentru a câştiga cât mai mulţi bani.
În contextul consumerismului pâinea a fost exilată din scopul muncii, rămânându-i doar o importanţă colaterală.
Dar şi pâinea ne ignoră, nu se mai bucură papilele gustative, nu mai are gust sănătos de pâine şi nici mirosul care, acum câteva decenii te făcea să-ţi lase gura apă.
Făcută din cât mai puţină făină, cu cât mai mulţi agenţi de afânare, de potenţatori de gust şi culoare, la cea neagră, de conservanţi, aditivi, E-uri de tot felul, s-a transformat dintr-un susţinător al vieţii într-un potenţial agent de îmbolnăvire.
Prin sate îndepărtate mai sunt femei, ţărănci bătrâne care mai frământă pâine şi o coc pe vatra fierbinte a cuptorului.
Nu pot să uit de gustul divin a pâinii ieşite pe porţile fabricilor de pâine ale regimului comunist.
Pâinea, care în ultimii ani se dădea pe cartelă, era foarte bună. Puţină şi bună. Consistentă. Autentică.
Când veneau maşinile cu pâine, nişte dube, la magazinele dintre blocuri, ori de la porţile întreprinderilor mirosul de pâine caldă rămânea în urmă, umplând străzile.
Cumpărai pâine proaspătă şi până ajungeai acasă mâncai de pe jumătate, coaja, atât era de gustoasă.
Se mânca îndeobşte pâinea semi. Rotundă, coaptă pe vatră, de două kilograme. Doar de sărbători, de Crăciun şi de Paşti se cumpăra pâine albă. Şi aceasta coaptă pe vatră. Cu miezul pufos, dulce. Şase lei cincizeci pâinea semi.
Nu pot să uit gustul pâinii negre din armată. În pauza de la ora unsprăzece, pe terenul de instrucţie ni se aducea suplimentul de hrană constând într-o bucată de salam sau brânză telemea şi pâine neagră.
Una, demărimea unei mingi de hanbal, împărţită în patru. La patru militari. Gust dumnezeiesc . Dulce şi hrănitoare. Dătătoare de optimism.
Pe la sfârşitul anilor şaptezeci a fost belşug de pâine. Ogoarele româniei, bine lucrate şi irigate dădeau grâu din belşug.
Sătenii cumpărau cu coşurile pâine neagră de la magazinele săteşti ale cooperativelor de consum. Îngrăşau cu păine tăuraşi şi porci.
Elev fiind, în acei ani, la liceu, seara după ce elevii luau masa la cantină, în urma lor, se strângeau grămezi de pâine pe care le împrăşteasera pe jos, pe sub mese. Se băteau cu felii de pâine ca şi cu bulgări de zăpada.
Risipa aceea copilărească, incoştientă aveam să o plătim câţiva ani mai târziu. În a doua parte a anilor optzeci pâinea se dădea numai pe cartelă. Şi nu se găsea decât cu mare greutate.
Bunicul din partea mamei mi-a povestit că în război a văzut un convoi de prizonieri flămânzi, chipurile lor supte, cenuşii nu exprimau nimic afară de foame, o foame profundă ce le rodea până şi sufletele.
La o haltă soldaţii, din solidaritate le-au aruncat bucăţi de pâine. Pâinea neagră, soldăţească de război.
Bieţii prizonieri se năpusteau asupra pâinii ce cădea, ici şi colo, în bucăţi de mărimea unui pumn. Fiecare bucată era prinsă de mai multe mâinii şi sfărâmată. “Pâne, pâne , ne dă pâne….„gemeau prizonierii cărora vederea pâinii le dăduse puteri nebănite.
Pâinea nu ajungea nici într-o mână, se fărâma în bucăţi mici ce cădeau amestecându-se cu praful drumului.
Dacă vreun amărât reuşea să apuce singur o bucată cei din jur săreau pe el şi-i răsuceau mâna. Pâinea din pumn se fărâma, fărâme ce nu hrăneau decât colbul drumului.
Astfel că la plecare prizonerii au fost tot atât de flămânzi ca la sosire. Foamea îi transformase-n sălbăticiuni fără raţiune. Un convoi cenuşiu istovit, amăgit se urni către nicăieri ca o apă tulbure, cleioasă.
Cu gustul adevărat al pâinii n-au întâlnit cu totul întâmplator într-o seară de la miljocul lui octombrie.
Doamne ce binecuvântare poate fi pâinea ieşită din mâinile unei ţărănci pricepute şi coaptă-n cuptor, pe vatra fierbinte.
Seară, ziua se lăsa, încet cucerită de întunericul nopţii. Eram într-un sat, Negreia, de la poale de munte. Flămând, toată ziua nu mâncasem nimic, afară de struguri şi pere.
Dintr-o poartă albastră o femeie îmi face semn să opresc. Mă întrebă ceve despre o vacă. După ce o lămuresc dau să pornesc maşina, dar îmi face semn să mai aştept puţin.
Mi-a adus o pomană proaspătă şi mi-a întins-o. Am luat-o şi am rupt-o în două, aburul cald mi-a gâdilat nările. Jumătate i-am dat-o înapoi: “ nu ajunge atât , nu are rost să o uit prin maşină să se uşte„.
Pomana este o pâine de marimea a doi pumnii zdraveni de barbat, facută din aluat înpletit şi coaptă pe vatra fierbinte a cuptorului. Se face cu ocazia sărbătorilor mari : Crăciun şi Paşte, precum şi la înmormântari unde se dă de sufletul mortului.
Are un gust deosebit, dulce, matern şi este foarte săţioasă.
Pe drum, mâncam pomană , după multă vreme, era ceva timp de când nu mă întâlnisem cu gustul adevărat de păine, şi mi-am amintit cele de mai sus.
Binecuvântat este gustul pâinii adevărate.

Ionel Cionchin

PÂINEA

Produsele de panificaţie au fost folosite de credinţele arhaice: pâinea, colacii, anafora, azimă1 ş.a.
Lat. PANIS „PÂINE“, în istroromână «pare» (pare negra, pare åba) / bănăţ. «păne» (păne niagră, păne albă), armen. pan, cimmerian pain ‘farine’, este sinonim cu rom. PITA, cuvânt arhaic, sanscr. pitu „mâncare, hrană, aliment“, existent în hitită, zend pitu ‘nourriture’, pătruns până în Egiptul antic, dar existent în arom. pito, alb. pite, gr.v. pittakion, pateomai, gr.n. pyta, pitta ‘gateau, tourte’, blg. srb., ung. Pita.
În creştinism, Frângerea pâinii / Sfânta Liturghie2 / Euharistia este ritualul central al cultului cu o dublă semnificaţie: împărtăşirea cu elemente euharistice, reprezentând Sfânta Taină, precum şi celebrarea morţii şi învierii lui Iisus. Iisus la «Cina cea de Taină» a sărbătorit Paştile în ziua potrivită: «În ziua dintâi a praznicului Azimilor, ucenicii au venit la Iisus şi i-au zis: „Unde vreţi să-Ţi pregătim să mănânci Paştele”. El le-a răspuns: „Duceţi-vă la cetate la cutare om, şi spuneţi-i Învăţătorul zice Vremea Mea este aproape; voi face Paştele cu ucenicii Mei în casa ta. Ucenicii au făcut cum le poruncise Iisus, şi au pregătit Paştele. Seara Iisusa i-a aşezat la masă pe cei doisprezece ucenici ai săi… Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântata a dat-o oamenilor, zicând: ”Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”. Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, li i-a dat, zicând: „Be-ţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângelele pământului celui nou, care se varsă peste mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi din nou în Împărăţia Tatălui Meu. După ce au cântat cântarea, au ieşit în muntele Măslinilor»3.
În Noul Testament sunt trei texte încare se face referire la «FRÂNGEREA PÂINII»:
«Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni…Toţi împreună erau nelipsiţi dela templu în fiecare zi, frângeau pâinea în case, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă» (Fapte, 2, 42-46).
«Pe când mâncau, Iisus a luat o pâine; şi după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu“. Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el. Şi le-a zis: “Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi. Adevărat vă spun că, de acum încolo , nu voi mai bea din rodul viţei, până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu”. După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit în muntele Măslinilor»4.
«Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat şi anume că: Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi după ce a mulţămit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi a zis: “Luaţi, mâncaţi acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Tot astfel, după cină, a luat paharul, şi a zis: “Acest pahar este legământul cel nou în sânele Meu: să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, oridecâte ori veţi lua din el”. Pentru că, oridecâteori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până ce veni El. De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului»5.
Liturghia euharistică se focalizează pe patru momente: luarea darurilor de pâine şi vin, bine-cuvântarea sau mulţumirea, frângerea şi darea, adică: ofertoriul, anafora, frângerea şi cuminecarea.
Alte elemente în slujirea liturghiei: sărutarea păcii, ectenii şi rugăciuni pentru popor, rugăciuni pregătitoare, cuminecării, rugăciuni şi imuri de mulţumire, binecuvântarea de la sfârşit.
ANAFURA (var. naforă, nafură), (BIS.) (reg.) părticică, mr. anafură, megl. nafără, ngr. Şναφορά (neol.) ‘relatare’, este «pâinea sfinţită / bucăţele de prescură6 care se împarte credincioşilor după terminarea slujbei». Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului specifica: «Anafura aceasta este pâine sfinţită, este prescura produsă la Proscomidie, din care se scoate partea din mijloc (Sfântul Agneţ), care se jertfeşte şi se face Trupul Domnului. Deci, în locul acelui Dar mare al înfricoşatei Cuminecături, de vreme ce nu sunt toţi vrednici a se împărtăşi cu el, li se dă această anafură, care, după cuviinţă, se numeşte anti-doron, adică în loc de dar, pentru că dai darul hărăzirii lui Dumnezeu. Aceasta pâine este sfinţită fiind însemnată cu copia şi primind sfinte cuvinte; nu este însă împărtăşirea Trupului lui Hristos, căci acelea sunt Tainele, iar aceasta numai dătătoare de sfinţire şi dăruitoare de dumnezeiescul Dar, care se dă cu cuvintele cele de la Proscomidie».
Din anul 2012, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât:
1. Rânduiala practicată trebuie să fie aceea a înălţării în chipul crucii a pâinii respective înaintea Sfintelor Taine abia sfinţite fără atingerea de Sfintele Vase (de altfel un gest neconfirmat de sursele vechi liturgice);
2. Formula de binecuvântare este: „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, binecuvintează, Doamne, pâinea aceasta, anafura sfinţilor tăi”. Se evită astfel discuţiile din jurul formulei: „în locul Sfintelor Tale Taine”, care crea impresia că anafura are aceeaşi valoare cu Sfintele Daruri şi „Binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi…”, care nu face referire la Maica Domnului, mai cu seamă că anafura în ritul ortodox o reprezintă pe Maica Domnului.7
PRESCURA este pâinea în formă de cruce, din aluat dospit, folosită în ritualuri religioase. Se foloseşte la botez, la nuntă, la înmormântare şi la Paşti. «Făina de grâu curat şi apa limpede şi dospitura bună nu le amestecă şi nu are dreptul să le frământe decât o femeie curată trupeşte şi sufleteşte, de preferinţă bătrână văduvă şi o viaţă perfect cinstită. Şi după ce aluatul este preparat şi coca este răsucită ca un colac frumos, înainte de a o pune în cuptor, această frământătură trebuie să devină prescură». Are imprimat literele sfinte: IS, HS, NI, KA.
COLACUL (mr., megl. culac, istr. colac, gr. *ϰόλλαξ în loc de ϰολλιξ, tc. kolak, alb. kuljatš (faţă de kaljač) este turta împletită în formă de cunună sau ghirlandă. Colacii se împart la praznice, se dau de pomană pentru odihna sufletului celui mort, colacul mare se dă preotului şi dascălului; colacii lăturalnici pomană de 17 colaci, dintre care unul se presupune pentru Domnul, altul pentrru Fecioara Maria, 10 pentru mort şi 5 liturghioare sau în formă de 8 încrucişate; colacii de la uşa cuptorului, grup de 11 colaci ce se împart calzi; colacul de Crăciun.
Unul din cele mai complexe şi semnificative rituri ce ţine de Cultul Solar a fost hora la traci. Originea horei menţiona istoricul Nicolae Iorga se află în kolabrismos-ul, pe scurt, al kolo-ul trac. Tracicului «cola» ‘rotund, roată, cerc’ este scriptic atestat în sintagma «kolavrismos» ‘dansul ostaşilor traci’, participanţi la lupta de la Kunaxa, din anul 401 a.Chr., menţionat de Xenofon8 în lucrarea Anabasis. Sintagma «kolavrismos» are accepţiunea de ‘horă rapidă’9. Făcând parte din cultul soarelui la traci, «kolabrismos»-ul era un rit complex, ludic, muzical, magic, apotropaic, tropaic, războinic, cathartic şi medical, desfăşurat mai ales în cerc, în hore, imitând mersul Soarelui pe Cer, de la răsărit până la apus. Dansul se desfăşura numai de bărbaţi care purtau toiege simbolizând razele solare, transformate în mascoide de cai solari. De la traci, termenul şi semnificaţiile magico-religioase, au fost moştenite de români şi au fost preluate de neamurile din sud-estul european: «hora» românească, «choreia» greacă, «valla» albaneză, «horo»-ul bulgar, «kolesca» sârbă, «colomeica» poloneză şi «horovodul» rus. La popoarele slave, «colo» este un altoi medieval, neologism mistic, din rădăcina tracă «kolo».
COLIVĂ, colive, s.f., În practicile religioase ortodoxe: grâu dat la piuă sau din arpacaş (orz măcinat dur) amestecat cu zahăr şi cu nuci pisate şi ornat cu bomboane şi zqahăr pudră, care se împarte pentru pomenirea morţilor, la înmormântări şi la la parastase. Cuvântul colivă vine de la gr. «τα ϰόλλυβα» [ta koliva] ‘ofrandă’ adusă de credincioşi la biserică spre sfinţire, în cinstea sfântului, în ziua onomastică a cuiva sau pentru uşurarea sufletelor celor răposaţi, de păcate şi scoaterea lor din osânda veşnică. Coliva este elementul principal, absolut necesar pentru pomenirea morţilor, creştinul aducând la biserică şi o sticlă de vin pentru a fi sfinţite.
În practica Bisericii coliva a fost introdusă după minunea Sfântului Teodor Tiron, săvârşită la 50 de ani după moartea sfântului, în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363) care, dorind să-i batjocorească pe creştini, a dat ordin guvernatorului din Constantinopol să stropească produsele din pieţile de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână din Postul Mare. Sfântul Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (30-370), i-a poruncit acestuiasă-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grrâu fiert cu miere (colivă). Pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397), sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Teodor a fost rânduită în calendar în prima sâmbătă a Postului Mare, când se face pomenirea morţilor şi pomenirea Sfântului Teodor Tiron.
Coliva este expresia materială a credinţei în Înviere pentru că este realizată dîn boabe de grâu, iar Mântuitorul a fost cel care s-a folosit de exemplul bobului de grâu pentru a prevesti Învierea Lui din morţi: «Iisus le-a zis: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul Omului. Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de gru, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică Dacă îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti”».
În liturgicul Bisericii noastre, pâinea, grâul şi coliva joacă un rol extrem de important, definitoriu al identităţii noastre ortodoxe. În jurul acestor elemente a gravitat şi gravitează înţelegerea practică a adevăratei teologii. Ele sunt exemplul cel mai concret al celor mai curate şi sincere năzuinţe spre mântuire.

Note:

1.Azimă, azime, var. azmă, pâine de aluat nedopsit, mr. adzâmă, megl. azim, gr. αζιμος, ven. azmă, calabr. azimo, port. Asmo.
2.Cuvântul liturghie are accepţiunea de ‘lucrare publică’; cuvântul cuminecare (lat. communicari) îşi are originea în scrierile Apostolului Pavel, însă desemnează cu precădere actul «tainei», decât slujba în sine, deşi nu în mod exclusiv.
3.Matei, 26, 17-20 şi 26-30.
4.Marcu, 14, 33-26.
5.1, Corintieni, 14, 23-27
6.Prescură: 1. hostie, pâine sfinţită pentru sacrificiul euharistic; 2. pâinişoară pentru pomană, mr. piscură, din gr. προσφορά ‘ofrand’, preluat şi de sl. Proskura
7.Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 603-604.
8.Xenofon (427-355 a.Chr.), elev şi admirator al lui Socrate, a fost soldat-mercenar, participant la lupta de la Kunaxa. A fost autorul lucrărilor: Anabasis Kyrou, narând despre mercenarii greci şi traci care se luptau să ajungă de la Porţile Babilonului la Pontul Euxin / Marea Neagră; Hellenica, o continuare a lucrării lui Tucidide despre istoria grecilor; Amintiri despre Socrate şi Ciropedia, nuvelă istorică despre Cyrus al II-lea cel Mare; Oeconomicus, dialog despre agricultură şi gospodărie, precum şi alte lucrări.
9.Ionel Cionchin, Hora înfruntă mileniile, în «NOI TRACII», Roma, an XXI, nr. 211, mai 1992, p. 21.
10.Ioan, 12, 23-26.

Ana-Cristina Popescu
OAMENI ŞI FRUNZE

De ce frunze?
Frunzele sunt atât de complexe. Au atât de multe de spus. Imediat ce primăvara mângâie sufletul naturii, frunzele deschid ochii. Privesc locul în care s-au ivit, stau lipite prin tecă de ramura vieţii şi încep să-şi scrie povestea.
Sunt atât de multe poveşti, câte frunze.
Pe cât sunt de firave, pe atâta măreţie poartă în fiinţa lor.
Fiecare om se poate regăsi într-o frunză. Se poate uita în jur la copacul vieţii şi afirma după un studiu îndelungat: „Acesta e frunza mea.“ Imediat ce şi-a descoperit frunza fiinţei sale îşi poate găsi culcuşul pe limbul ce i se deschide ca o planetă uriaşă, o planetă a vieţii lui, o planetă de-o vară, o vară bogată în lumină şi lacrimi de rouă.
După cum este omul, aşa este şi frunza lui. Unii caută în adâncul fiecărei nervuri seva eternităţii, se lasă cuprinşi de ea şi comunică prin peţiol cu Absolutul. Alţii mai leneşi se lasă purtaţi de vânt în toate părţile, pe urmă arşi de soare şi bătuţi de ploi nu-şi mai găsesc calea, nu înţeleg chemarea sevei către arbore şi se pierd în deşertăciunea unui bob de albastru.
De ce oameni?
Sunt atât de delicaţi şi ascund atâta mister. Se ivesc ca frunzele pe ram. Privesc în zare după colţul vieţii şi atunci când consideră că i-a descoperit lumina aleargă spre el o vară, se-mpiedică-n soare, în lacrimi şi vânt, se usucă de dorul eternităţii văruidu-şi casa sufletului cu otrăvurile toamnei ca mai apoi să se agaţe cu disperare de ultima scâteie prin care poate comunica cu ramura veşnică pentru a învinge clipa întunericului.
Oameni şi frunze, licurici de-o clipă ce încearcă să rupă plasa întunericului pentru a găsi răsăritul eternităţii.
Omul îşi calculează aria frunzei sale, îşi identifică mulţimea punctelor din care fiecare nervură îşi întinde linia, pe urmă se divizează în mai multe pătrate pe care le înmulţeşte cu suprafaţa finită a unui semn. Într-un final încearcă să-şi umple fiecare pătrat cu nectar şi ambrozie, dar niciodată nu reuşeşte să-şi adape sufletul pe deplin, dovadă toamna ce-i muşcă asimetrica fiinţă şi vălul alb ce-i acoperă ochii pentru totdeauna.
Sunt atâţia oameni şi frunze. Cu toţii se lasă purtaţi de braţele vântului acestei vieţi şi vor să ajungă acolo unde lumina sărută ochii întunericului, iar verdele şi-a înălţat tron pe albastrul crinului.

Lasă un răspuns