Proza

Gabriela Dagmar Preda

Poveştile Anei

Două pâini şi un covrig, vă rog

M-am angajat recent la o brutarie. Mă numesc Anna şi am 20 de ani. Brutăria este un loc foarte plăcut. Trebuie să împart zâmbete şi am înţeles că pâinea ce o vând este cea mai bună din oraş. Brutăria este situată pe strada principală, un loc foarte bun pentru a face profit, însă nu asta m-a atras la acest loc. Mi-a plăcut amabilitatea cu care am fost primită de fiecare dată când am cumpărat pâine şi faptul că produsele de aici sunt proaspăt scoase de la cuptor.
Când a trebuit să îmi caut un loc de muncă, tot ce am reuşit să găsesc a fost brutăria, iar eu cred că Dumnezeu m-a adus aici cu un motiv. Mie îmi plac poveştile de viaţă. Nu mă refer la bârfă, ci la poveştile acelea cu final fericit. De când lucrez aici, clienţii deja mă cunosc şi ştiu la ce să se aştepte. De multe ori mai intrau oameni îmbufnaţi, însă ieşeau din magazin fericiţi.
Şi cum brutăria are clienţi fideli din oraşului, fiecare om care intră schimbă o vorbă două cu mine şi astfel aflu tot felul de poveşti. Uneori, se mai întâmplă să se şi îndrăgostească de mine unii bărbaţi, dar am să povestesc în cele ce urmeaza câteva din aceste poveşti.
Colegii mei de muncă sunt foarte prietenoşi şi m-au ajutat cu acomodarea. Mi-au spus la un moment dat că de când am apărut eu în brutărie, zilele au devenit mai senine şi oamenii vin mai des. Prima poveste pe care o voi spune este a unui tânăr care vine zilnic şi cumpără zilnic două pâini. Nu mi s-a părut ciudat decât atunci când am auzit zvonuri despre el.
Prima dată când a intrat, m-am prezentat:
− Bună, mă numesc Anna. Ce doreşti?
Băiatul s-a prezentat sub numele de Cristi şi s-a uitat în jur. Părea a avea cincisprezece ani şi faţă de majoritatea băieţilor de vârsta lui, el arăta diferit. Nu avea freză cool, sau haine la modă. A cerut un covrig şi două pâini. Părea confuz şi după ce am pus banii în casa de marcat, l-am întrebat:
− Eşti din oraş?
El a răspuns că nu şi după ce m-a salutat, a plecat. Nu am văzut nimic anormal şi am trecut peste acest lucru. În brutărie vin tot felul de oameni şi nu pot să îi reţin pe toţi, însă le zâmbesc tuturor şi îi tratez cu respect.
Următoarele zile, puştiul a revenit în fiecare zi la aceeaşi oră şi mereu lua exact aceleaşi produse: un covrig şi două pâini. M-am bucurat că avem cu un client fidel în plus şi i-am povestit colegei de muncă acest lucru. Ei i s-a părut bizar. Mi-a spus că nici un client fidel nu vine aşa de des la magazin.
− Poate s-a îndrăgostit de tine, a râs colega mea.
− Nici vorbă. Sunt prea mare pentru el.
Nu am luat-o în seamă şi mi-am văzut de lucru. În fiecare zi, la aceeaşi oră, băiatul venea la brutărie şi cumpăra un covrig şi două pâini. Acest obicei regulat m-a făcut curioasă şi am decis să conversez mai mult cu el când vine la brutărie. Însă tot ce am scos de la el a fost despre şcoală şi profesori pe care i-am avut şi eu.
Fiind o fire curioasă, nu m-am dat bătută şi am încercat să mă împrietenesc cu el în scurtele conversaţii, însă nu am aflat nimic. Într-o zi, a venit cu o femeie la brutărie. El s-a uitat la mine speriat şi m-am purtat ca şi cum nu l-aş cunoaşte. M-am prezentat, ca de fiecare dată, şi i-am întrebat:
− Ce doriţi?
Femeia s-a uitat suspicios la produse. Am studiat-o pentru câteva clipe. Era elegantă şi frumoasă. Ceea ce m-a deranjat a fost faptul că se uita la produsele noastre ca şi cum ar fi proaste, deşi tot oraşul ştie că pâinea noastră este cea mai bună. După ce a studiat brutăria, ne-a salutat politicos şi a plecat. De atunci, băiatul nu a mai apărut pentru mult timp la brutărie. Având mulţi clienţi, nu i s-a simţit absenţa zilnică, dar tare aş fi vrut să ştiu ce s-a întâmplat.
M-am axat pe ceilalţi clienţi şi am reuşit să uit de băiatul care cumpăra un covrig şi două pâini, pânâ când a apărut din nou. A intrat în brutărie şi mi-a spus:
− Bună, pot să vorbesc ceva cu tine?
− Desigur, i-am spus.
Neavând nici un client în acel moment, în afară de el, am decis să îl ascult. A început să îmi povesească despre o femeie care stă cu fetiţa ei de 5 ani în spatele blocului de vis-a-vis. Mi-a spus că nu au bani şi locuiesc într-o cocioabă sărăcăcioasă.
− Stau să cerşească în fiecare zi. Nu prea vezi oameni de acest gen care să fie sinceri şi i-am urmărit. Am văzut că în cocioaba aia mai stau încă cinci copii. Mi s-a frânt inima să îi văd în aşa mare suferinţă. Nu vreau să mă laud, dar cred că ai observat că am o familie bogată. Mătuşa mea este afaceristă şi are grijă de mine. Sunt la liceul din oraş şi banii ce îi primesc ca şi alocaţie îi dau în mare parte acelei femei odată cu pâinea ce o cumpăr de aici. Covrigul îl dau fetiţei ei şi ea se bucură de fiecare dată. Urmărindu-i am vazut că dânsa cumpără alte alimente cu banii aceia şi o mare parte îi strânge într-un saculeţ improvizat.
− Deci de aia veneai zilnic la brutărie… Îmi pare rău pentru săraca familie. Asta vroiai să îmi spui?
− Nu doar atât. Am o rugăminte. Am văzut că eşti de treabă şi sper că vei accepta să le duci tu cele două pâini şi covrigul dacă îţi las bani aici. Mătuşa mea m-a prins odată şi nu pot să risc să vin. Noi ne coacem singuri pâinea şi ea verifica cantitatea de fiecare dată.
L-am privit uimită şi totuşi am acceptat. Mi-a lăsat bani cât pentru a oferi acelei familii pâine şi covrigi o lună întreagă. S-a uitat în spate să nu îl vadă cineva şi a plecat. M-am uitat la banii din mână şi m-am gândit la acea familie şi la spusele băiatului. Oare cât de adevărat poate fi ceea ce mi-a spus el? Un om cu dorinţa de bani ar fi putut minţi şi lua banii pe nimic. Eu mi-am propus să testez teoria lui şi am verificat. După plecarea lui l-am lăsat pe colegul meu să îmi ţină locul pentru câteva minute şi, luând două pâini şi un covrig, am plecat la blocul respectiv.
Acolo, într-un colţ murdar, am văzut o femeie cu o fetiţă în braţe. Aceasta, imediat ce mi-a văzut umbra, s-a ridicat şi a zâmbit, dar s-a întristat când m-a văzut pe mine. Până să ajung în dreptul lor am început să îmi creez tot felul de imagini nebuneşti. Dacă mă jefuieşte? Dacă aruncă pâinea şi cere bani în schimb. Femeia s-a uitat la punga mea şi a devenit mai confuză decât înainte.
Ajungând în dreptul lor, le-am oferit plasa şi am plecat. Am văzut cu coada ochiului fericirea copilei şi a femeii. Când am ajuns la colţul blocului am aruncat o privire înapoi şi am văzut că acea mamă şi-a luat copilul de mână şi au plecat. Fetiţa aceea mergea în salturi de fericire şi muşca din covrig.
Ajunsă înapoi la brutărie, am fost luată la întrebări. Însă le-am cerut să înţeleagă faptul că fiecare are secretele lui şi colegul meu s-a întors la treabă. Am tastat codul la casa de marcat şi am pus banii pentru acele produse. Următoarele zile m-am simţit ciudat să fac acel gest, dar nu erau banii mei şi nu aveam nici o problemă. Cu timpul, a devenit un obicei vizita la acea familie şi colegii au început să mă privească suspicios.
Totul s-a oprit la un moment dat. Tocmai ieşisem cu plasa după mine şi când am ajuns la acel bloc, femeia nu mai era acolo. Nici băiatul nu a mai apărut şi singurul semn de la el a fost un bilet ce mi l-a lăsat când m-am întors cu plasa înapoi la brutărie. L-am citit:
Bună,
Îţi multumesc! M-ai ajutat să ofer de mâncare acelei familii. Probabil că ai observat dispariţia lor. De aceea ţi-am lăsat acest bilet. Au plecat la noua lor casă. Cu banii ce îi ofeream eu au reuşit să îşi plătească un avans pentru 6 luni chirie pentru un apartament, au reuşit să îşi cumpere haine decente şi mama lor, în urma unui interviu, a fost angajata pe un post bine plătit.
Îţi multumesc pentru tot!
Am citit din nou biletul şi am zâmbit. Deci povestea băiatului chiar a fost reală şi eu, Anna, am reusit să fac cu adevărat o faptă bună. M-am simţit fericită ştiind că am adus zâmbete sincere unei familii întregi. Am decis ca din acea zi să încerc să ajut cât mai mulţi oameni.
Dar, după acea poveste, totul a revenit la normal. Am căuat diferite ocazii de a oferi ajutor, dar nu am prea reuşit. La un moment dat găsisem un bătrânel care cerşea şi am vrut să îi ofer ceva de mâncare, dar m-am răzgândit când am văzut că după ce a primit 5 lei de la o fată, şi-a scos o ţigară şi a aprins-o.
După un timp, după ce am revenit la rutina mea zilnică, m-am gândit la cea familie. Într-una din zile, a venit la brutărie o femeie ce îmi părea cunoscută. M-am concentrat din răsputeri să vad cine este, dar nu reuşeam să îmi dau seama decât când a vorbit ea:
− Mulţumesc!
Am rămas şocată. Era acea femeie care în urmă cu o lună cerşea pe stradă, acea femeie pe care eu am ajutat-o. Mi-a cerut două pâini şi un covrig. I le-am oferit şi ea mi-a întins banii. Ştiindu-i situaţia am vrut să o refuz, dar ea a spus:
− Sunt din primul meu salariu. Vreau ca primele lucruri pe care le cumpăr cu primul meu salariu să fie aceste două pâini şi un covrig pentru fetiţa mea care împlineşte astăzi 6 ani.
A luat plasa, m-a salutat şi a plecat zâmbitoare urmată de o fetiţă adorabilă. Acea experienţă a fost pentru mine unică şi frumoasă. Vizitele femeii la brutărie au fost regulate şi am mai câştigat un client fidel al brutăriei.

Brutăria dragostei

Viaţa mea la brutărie este interesantă nu doar pentru oamenii zâmbitori care sunt acolo şi îmi fac viaţa frumoasă, ci şi pentru relaţiile ce se înfiripă între unii clienţi: prietenie sau dragoste. Nu aş fi crezut că voi privi o poveste de dragoste din spatele tejghelei, dar am fost şi mesagerul a doi îndrăgostiţi.
Povestea acestor tineri este una frumoasă, care mi-a arătat că nu întotdeauna poveştile se termină cum am vrea noi. Este o poveste cu învăţătură şi de aceea o voi povesti chiar acum.
Printre acei clienţi fideli sunt tot felul de oameni, dar un lucru ce îl au în comun este că vin zâmbitori şi pleacă mulţumiţi din brutărie. Am decis acum mult timp să le ofer zâmbete şi celor mai răutăcioase persoane care vin la mine pentru a cumpăra pâine proaspătă şi caldă. Într-una din zile, un locatar nou al oraşului mi-a vizitat brutăria. Acest lucru a fost un motiv de fericire pentru că am câştigat încă un client fidel.
− Bună ziua! l-am salutat eu zâmbitoare.
El s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit. Mi-a spus că este nou în oraş şi a auzit că brutăria la care lucrez este cea mai bună din zonă. Venise să o testeze şi rezultatul a fost unul bun căci după ce a cumpărat pâinea caldă, a ieşit zâmbind şi mulţumit.
Vizitându-ne regulat, a venit la un moment dat în acelaşi timp cu altă clientă de-a noastră. Femeia l-a găsit atractiv, căci în timp ce aştepta lângă el, l-a privit şi a fost mulţumită de ce a văzut. Nu am aflat mai multe despre ea decat după ziua aceea. A făcut cunoştiinţă cu bărbatul şi a flirtat cu el subtil. Acesta nu a observat flirtul decât după ce aceasta i-a lăsat o carte de vizită şi i-a spus:
− Sună-mă!
Dacă a sunat-o sau nu, nu am aflat prea curând, dar ştiu că femeia a început să vină în acelaşi timp cu el. Diferenţa a fost că întâlnirile lor nu păreau întâmplătoare şi bărbatul îi întorcea flirtul şi îi zâmbea. Eu eram singura care vedea relaţia dintre ei pentru că le citeam pe chip atracţia unul pentru celălalt şi le vedeam mai bine gesturile. La un moment dat, dându-şi seama că văd totul, femeia mi-a făcut semn să nu spun la nimeni şi aşa am şi făcut. Nu era treaba mea ce se întâmpla între ei doi şi am ignorat. Nu a fost nimic în neregulă ceea ce se petrecea. Cel puţin aşa am crezut eu până când ceva ciudat s-a întâmplat.
Vizitele lor au încetat. Până atunci speram că brutăria să fie locul care îi aduce pe doi oameni să fie împreună. Am vrut să cred că erau sortiţi să fie împreună, dar faptul că vizitele lor au încetat o perioadă m-a făcut puţin tristă. Asta nu m-a oprit din a zâmbi clienţilor. Îi tratam pe toţi la fel şi ştiam că fiecare are o poveste interesantă. Brutăria fiind foarte cunoscută, nu s-a simţit pierderea a doi clienţi fideli. Oamenii vin şi pleacă, de aceea i-am uitat repede pe cei doi îndrăgostiţi crezând că probabil s-au cuplat deja.
Aveam dreptate, dar nu în totalitate. La un moment dat, când am rămas fără pâine, am plecat în spate la brutari pentru a mai lua câteva. Unul din ei, care era de vârsta mea, m-a întrebat:
− Au mai venit cei doi îndrăgostiţi?
− Nu, din păcate. Dar asta e.
Apoi s-a întors la muncă. M-am întors şi eu la tejghea şi am văzut-o pe acea femeie uitându-se speriată la mine. Avea în mână un bileţel ascuns de bani. Am întrebat-o ce doreşte şi i-am dat o pâine caldă şi proaspătă, iar ea mi-a dat banii şi acel bileţel.
− Te rog să îi dai acelui bărbat acest bileţel. Te rog eu mult!
− Dacă dânsul vine la brutăria noastră, o sa primească mesajul dumneavoastră.
− Mulţumesc!
A plecat calmă din brutărie. Am fost curioasă ce se întâmplă şi ce scrie în bilet, dar m-am abţinut. Nu îl mai văzusem pe bărbat de multă vreme în brutărie, dar am păstrat biletul. A fost neaşteptat faptul că el a revenit. M-a întrebat dacă am vreun semn de la acea femeie. I-am arătat mesajul şi după ce l-a citit a oftat. Mi-a cerut un pix, a scris ceva pe hârtie şi mi-a spus să i-o înapoiez femeii.
Din acel moment am devenit mesagerul lor. Îşi lăsau bileţele unul altuia prin mine. Am fost de multe ori tentată să le citesc, dar le-am respectat intimitatea. Colegul meu de muncă a devenit curios şi a şi citit unul dintre ele. Mi-a spus că şi-au dat întâlnire la un motel din apropiere. L-am mustrat pentru că le-a încâlcat intimitatea, dar el nu s-a simţit vinovat. De atunci nu l-am mai lăsat să pună mâna pe vreun bilet.
Într-una din dimineţi am vorbit cu el pe tema aceasta.
− Chiar nu eşti curioasă ce se întâmplă? Viaţa aici este aşa de monotonă. Tu aflii atât de multe lucruri interesante! Vreau şi eu!
− Este intimitatea lor! Nu ne băgăm. Bine?
S-a bosumflat şi s-a întors la muncă. Curiozitatea lui m-a corupt, căci şi eu vroiam să aflu mai multe. Am putut observa cursul relaţiei lor de câte ori veneau. La început erau entuziasmaţi, după aceea au devenit puţin iritaţi de primirea unui nou mesaj. Colegul meu a reuşit să prindă alt bileţel într-un moment de neatenţie pe care l-am avut şi l-a citit. Am vrut să îl mustrez din nou, dar arăta ca un copil care a primit ceea ce şi-a dorit.
− Nu vrei să ştii! mi-a spus.
− Ţi-am tot spus să nu mai citeşti mesajele lor.
A râs şi mi-a spus amuzat:
− El îi cere să se despartă de soţ.
− Ce este aşa amuzant? Este trist ce se întâmplă.
− Este ca o telenovelă şi apoi a început cu o voce de prezentator: se iubesc dar nu pot fi împreună. Ce vor face?
I-am luat bileţelul din mână şi l-am privit nervoasă. Era dimineaţă. De aceea, la brutărie nu erau clienţi. M-am gândit la situaţia lor, la actul imoral pe care îl comiteau cei doi. Mi-am spus: Cine sunt eu să îi judec? şi am căutat ceva bun în ceea ce făceau. Vroiam să cred că au motive întemeiate, că ceea ce fac ei nu le va înrăutăţi viaţa. Mai bine nu mă mai gândesc şi îi dau biletul pur şi simplu. Dar cu cât mă gândeam mai mult la misiunea mea, cu atât vroiam să mă opresc din a fi părtaşă la ceva interzis. Mă simţeam ca şi cum ajutam la plănuirea unei crime.
Mi-am luat gândul şi mi-am văzut de treabă. Am decis în acel moment că nu voi mai fi mesagerul lor. Am aşteptat momentul în care nu voi mai fi părtaşă la ceva ce eu consider imoral. Şi momentul acela a venit singur, fără ca eu să mai fac altceva. Femeia a intrat ca de obicei în brutărie. De data aceasta părea mai sigură, mai serioasă şi avea un bilet în mână. I-am dat bileţelul de la acel bărbat. Când l-a citit, a devenit puţin tristă. A zâmbit şi şi-a spus:
− Atât de bine mă cunoşti…
Din privirea ei am înţeles că refuza oferta celui care, după presupunerea mea şi a colegului meu, îi era amant. Mi-a dat biletul şi când am vrut să spun ceva, mi-a vorbit ea prima:
− Îţi mulţumesc pentru ajutor! Dacă nu treceam prin asta, nu mi-aş fi dat seama cât de mult ţin la soţul meu. Şi îţi mulţumesc şi pentru tăcere. Acesta este ultimul bilet care trebuie să îl dai.
Fără să cumpere ceva din brutărie, a plecat lăsându-mă cu un ultim bilet. Din cele spuse de ea, am presupus că este un bilet de despărţire. M-am gândit că acest bilet îi va aduce suferinţă bărbatului, dar el trebuia să ştie că s-a terminat totul între ei.
Colegul meu a vrut să ştie ce scrie, dar de data aceasta biletul era într-un plic sigilat. Eu deja bănuiam ce scrie, aşa că nu am fost curioasă. Richie, colegul meu, a vrut să îmi ia din mână obiectul, dar l-am ţinut bine în buzunar, ca şi cum era un mister ce doar eu îl ştiam. Zilele au trecut şi bărbatul nu mai apărea. Vroiam să se termine povestea aceasta şi să scap de biletul acela care devenise o povară.
− Nu mai vine! Hai să îl citim! mi-a spus Richie.
− Nu mai fii copil. O să vină el.
A insistat să vadă plicul.
− Nu îl deschizi!
A promis şi i-am dat plicul. El l-a pus la lumină şi a reuşit să prindă puţin din text. Nu mi-a spus mot-a-mot ce scrie, doar mi-a făcut un rezumat din ceea ce a înţeles. Mesajul era de despărţire. Femeia îşi cerea scuze pentru că i-a dat speranţe. I-a spus că şi-a dat seama cât de mult îl iubeşte pe soţul ei şi i-a mulţumit bărbatului pentru că i-a arătat adevărul.
După cum îi spusesem lui Richie, bărbatul a revenit şi după ce i-am dat biletul, l-a citit şi s-a întristat. Mi-a părut rău pentru el, dar mi-am dat seama că aceasta era pedeapsa lui. Aşa cum am presupus eu, o faptă imorală le-a adus suferinţă. Am devenit atât de înfocată de acastă poveste încât aş fi vrut să îi spun câteva lucruri, dar m-am abţinut. Nu este treaba mea să mă bag. Ca şi femeia, bărbatul a plecat fără să cumpere nimic. A fost singura dată când cineva a plecat din brutărie fără un zâmbet, fără un dram de fericire.
Ştiam că greşeala nu era chiar la el, nici la ea. Pur şi simplu, aşa a fost să fie. Am încheiat povestea în acea zi. De atunci nici unul nu a mai apărut la brutăria mea. Ceea ce am ştiut sigur era că privirea lui asupra ei de câte ori o vedea, stând lângă ea în brutărie, nu era deloc fals. Acel zâmbet a fost sincer şi totuşi plin de iubire, a fost cel mai frumos şi cel mai sincer zâmbet pe care l-am văzut în brutărie.

Lasă un răspuns