Literatura S.F.

Adrian Popescu
Spicul armoniei

– Bună dimineaţa!
– Aţi mâncat?
Bucuroşi copiii se ridicară toţi în picioare în sala de mese şi au strigat într-un glas:
– A fost bun şi săţios.
Bătrânul se adresă celor prezenţi.
– Şi să nu uitaţi să faceţi tot binele posibil aşa cum grâul singur ne învaţă.
Cei mici aplaudau, cei mari făceau curat pregătindu-se pentru o nouă zi în colonia Miranda. Însă în liniştea scaunelor şi a meselor curate o voce gingaşă străbate din spatele sălii.
– Bătrâne ne mai spui povestea cu maldorienii?
Bătrânul zâmbi, se uită cu ochii spre cei ce intraseră, un grup de patru adulţi ce urmau să preia grupul tinerilor spre a le da sarcina zilnică.
Cel mai plin de sine:
– Bătrâne, iar ai auditoriu!
– Mi-au cerut încă o poveste.
– Atunci ne-ai scutit de munca noastă.
– O să trimit supraveghetorii.
– Doisprezece.
S-au retras împăcaţi că toţi copiii coloniei sunt pe mâini bune.
Bătrânul şi copiii au ieşit afară.
– Cum, bunicule, ne spui o altă poveste?
S-au strâns cu toţii şi au însoţit pe bătrân afară.
Copiii l-au învăluit. În timp ce păşeau agale bătrânul le-a atras atenţia să privească mai întâi la simbolurile de pe ziduri spunând:
– Să nu uitaţi, voi sunteţi urmaşii celor ce au plecat de pe pământ, a patra planeta din sistemul acela solar.
– Bătrâne, eşti ultimul care ai văzut pământul?
– Nu pot spune că sunt ultimul şi nici că ceea ce am văzut la vârsta aceea am şi reţinut, decât o parte, din cele văzute de mine. Nu pot reprezenta totul. Ca şi voi, abia dacă mă vedeam ţinându-mă de piciorul mesei.
Copiii au izbucnit în râs.
– Ultimul lucru impresionant de care îmi aduc aminte cu drag a fost lanul de grâu din care bunica mea mi-a pus în mână un săculeţ de boabe ca să avem ce planta, ce creşte şi ce mânca acolo unde vom ajunge.
Glasuri zglobii strigară în cor:
– E vorba de grâu, de boabele de grâu. Aşa-i bătrâne?
– Aşa-i.
Trecură de colţul clădirii spre aleea centrală.

– Măi, Darine, aşa aş coborî din postul de observaţie sa-l ascult pe cel bătrân.
– Chiar vrei să te duci?
– E cel mai vechi din colonie care este în viaţă. Ai ce asculta. El a văzut planeta mamă.
– Aha.
– Parcă anticii o numeau Gheea.
– De fapt nici nu ştim dacă colţul acela de univers mai este viu.
Multe s-au întâmplat de atunci.
– Hai, amândoi!
– Şi cine o să păzească?
– Îl punem pe Robo.
– Ok, dar să-l anunţăm pe şefu.
Nici nu miji astrul ceresc că lumina celor două luni amplifica nuanţa albastă a luminii.
….
– Până la ora 12 aveţi liber, se auzi în dispozitivele auditive.
– Mulţumim domnule, spuseră cei doi veghetori şi se apropiară în grabă de grupul copiilor ce-l însoţeau pe bătrân.
Păşind agale, dar atrăgând mereu atenţia cu vorba sa domoală, apăsată, explicită şi caldă îşi atrase auditoriul până dincolo de zidurile cetăţii coloniei către ogorul plin de plante, aproape de cărarea îngustă de unde se întindeau lanurile de grâu.
– Bătrâne, dar cum a fost cu războiul cu moribii?
– He, he, măi Şer, tot aşa curios ai rămas! Şer şi tu Darine, nu mai faceţi parte din cei care încep ticluirea timpurilor şi vremurilor, sunteţi veghetori. Primit-aţi aprobare?
– Primit-am.
Bătrânul şi-a continuat povestea adusă de pe planeta mamă. Le vorbea despre armonia ce o simţeai atunci când vântul mângâia spicele de grâu, câtă lumină se revărsa şi urca spre soare dând mâna cu o altă lumină, cu cea diurnă.

În jurul bătrânului s-au adunat cu toţii în cerc. De pe butuc, bătrânul:
– Pauză!

– Vedeţi voi, mult timp s-a crezut că numai oamenii sunt în univers. Cu toate acestea existau opinii potrivit cărora n-am fi fost singurii. În fapt, primele colonii au demonstrat că unele planete chiar au fost locuite cândva. Ce se întâmplase cu locuitorii aceia nu se cunoştea, până când am întâlnit o nouă rasă. I-am spus rasă, pentru că era total diferită de noi ca şi structură organică şi mod de gândire. O singură latură o aveam însă comună, cea de războinici şi a onoarei.
-Bătrâne, dar ne povesteşti cum ai luat prima dată contact cu acea rasă?
– Încă eram tinerel şi ieşisem să privesc lanul de grâu plantat în nord, însă am fost urmărit de un tânăr morib care a fost curios să vadă ce fac. Eu nu puteam să-l văd, pentru că purta un sistem de camuflaj care-l ascundea de lumina vizibilă. M-am uitat la grâu, la spicele de grâu, erau galbene, chiar îi era favorabilă zona. … Se ştia că exista şi o colonie moribă, dar atâta timp cât nu s-a deschis focul asupra lor, au procedat la fel, de aceea am considerat că acea latură a onoarei era mult superioară nouă. Atunci s-a întâmplat o mică nenorocire. Un bârzav, făcu o mică pauză uitându-se încruntat în jur. Voi cunoaşteţi ce este un bârzav şi cum trebuie să ne apăram de el?
– Da, au spus copiii. Este o insectă ucigaşă şi trebuie să ne ferim de acul ei.
– Bravo! Aţi învăţat corect. Interesant este faptul că sistemul de camuflaj morib poate să fie detectat de către această insectă otrăvitoare. Ferindu-mă de el, ascunzându-mă în grâu, insecta l-a atacat pe tânărul morib care, deşi în camuflaj, a fost o pradă săţioasă. Am sărit să îl ajut, cu toate că ne consideram duşmani, pentru că la rândul meu am fost educat ca şi voi, că o înţepătură fără venin nu-ţi pune în pericol viaţa, dar două, trei înţepături de acelaşi fel sunt mortale. Cu mâinile goale am prins acul şi l-am smuls din abdomenul insectei ca pe un trofeu. Rana provocată de înţepătură era curată. Aşadar nu-şi vărsase încă veninul. Am luat un mănunchi de paie de grâu, le-am tăiat doar spicele şi înfăşurându-le le-am făcut un garou ce l-am aplicat pe membrul rănit. Foarte speriat, cu ochii săi mari şi negrii, moribul mă privea cum i-am legat garoul. În liniştea vântului două zgomote erau puternice, bâzâitul morbid al insectei şi cele două inimi din pieptul moribului. L-am ajutat să se ridice şi l-am condus spre partea de nord a lanului. Nu ne-am vorbit nimic. L-am salutat utilizând mâna şi m-am întors spre colonie. Trei rotaţii, echivalentul a trei zile coloniale, nu am povestit cele întâmplate nimănui. Când în ziua a patra s-a dat alarma, toată lumea era speriată. Am văzut pe feţele adulţilor. Ici-colo se auzea „Oare ne vor ataca?“. M-am furişat, mi-am luat costumul de luptă şi arma mea făurită după schemele antice. De fapt le-am luat pe toate şi am plecat să însoţesc la oarecare depărtare grupul de alduţi înarmaţi, spre câmpiile din nord. I-am auzit şuşotind să încerce modalitatea paşnică, să se prezinte unul, lăsând arma la o parte. Într-adevăr, cei şase, şapte moribi adulţi, cu platoşe impunătoare, au procedat la fel, doar unul s-a apropiat de pământeanul tras la sorţi pentru întâlnire. Năbădăios cum eram, m-am apropiat prin lanul de grâu. Am şi fost detectat, dar nu au reacţionat, pentru că dronele lor au arătat faptul că nu aveam arme energetice. Un al doilea, de statura mea s-a apropiat de locul întâlnirii. Pământenii erau îngroziţi le încleştaseră mâna pe senzorul de activare a armei. Ovărsirul abia îi stăpânea. L-am recunoscut pe cel care s-a apropiat. Se vedea petecul ce-i repara gaura costumului său. Era cel rănit de insectă. Involuntar m-am apropiat de el, iar el mi-a întins mâna, făcând un gest pământean. I-am răspuns imediat, instinctiv. Toţi ne priveau perplex, până şi şeful moribilor. „Hm“, imită un sunet pământean de mirare, şeful lor. În cele din urmă ajunsese şi Robo, translatorul universal, bun la toate.
S-au lămurit repede cele două părţi. Moribii cereau o experienţă de războinic în schimbul onoarei arătate, deşi la început, nedumeriţi, nu se înţelegea ce este. S-a tras concluzia că în urma acţiunii mele de a salva viaţa tânărului morib de atacul insectei, legea lor cerea împlinirea ritualului de războinic, ceea ce însemna ca cei doi să pornească într-o cruciadă de exterminare a câtorva insecte. Aproape fericit şi îmbărbătat de adrenalină, l-am prins de mână şi am alergat spre colţul unde ştiam eu că este un mic fagure al insectelor. Partenerul avea pregătită arma energetică, eu, arcul cu săgeţi. La început m-a privit mirat, dar când mi-a văzut dibăcia în acţiune, prin decapitarea a două insecte cu arcul meu special, a rămas foarte impresionat. Victoria noastră s-a concretizat cu exterminarea a douăsprezece exemplare mature şi patru larve. În semn de pietenie am făcut schimb de arme şi am pornit spre grupul de adulţi ce ne-au supraveghat pe toată perioada cruciadei. Ambele grupuri au fost mulţumite şi tratativele de convieţuire s-au deschis. Practic am obţinut cea dintâi colaborare armonioaă între moribi şi terrani. Un singur fapt uitaseră cu toţii, ca în orice stup şi în acesta mai exista şi o regină care din înălţimi, după ce-şi văzuse colonia sa decimată, atacase prada cea mai mare, pe şeful moribizilor, care de fapt era tatăl partenerului meu de cruciadă după standardele pământene. În grabă, nimeni nu avea activată vreo armă energetică, iar tânărul încă nu se deprinse să foloseacă arcul, aşa că am fost nevoit să utilizez arma antică, bumerangul, care bineînţeles o decapitează pe regină chiar în faţa marelui conducător. Ajuns la faţa locului am smuls acul cu punga de venin şi am dăruit-o acestuia. De atunci situaţia coloniei a devenit una înfloritoare. Cu toate că fiecare stătea în tabăra sa, locul de întâlnire era tot timpul lanurile de grâu ce erau păzite cu străjnicie de către moribi. Spicele de grâu reveneau coloniştilor terani, iar paiele, curios fapt, pentru că s-au dovedit a fi un element medical au fost folosite de moribi. Aşa că relaţiile au devenit tot mau strânse depinzând una de alta.
– Simbiotice, simbiotice, strigară copiii.
– Le putem numi şi aşa. Tot în perioada aceea am descoperit adevăratul inamic al terranilor şi moribilor, adevăratul artizan al conflictului dintre cele două rase.
– Gavizii, gavizii, strigau copiii.
– Corect, spuse bătrânul. Şi asta datorită lanului de grâu ce pentru biologia acestora este un afrodisiac şi paralizant în acelaşi timp. Atât noi, cât şi moribii am fost uimiţi de descoperirea celor trei trupuri paralizate în apropierea lanului de grâu. Nici tehnologia avansată a moribilor nu i-a putut identifica pe cei trei. Ia spuneţi, ce mirosuri simţiţi?
– De pere, de pere.
– Aşa este, este mirosul moribilor masculi.
Darine spune:
– Simt miros de lubeniţă.
Bătrânul izbucni în râs.
– Măi, Darine, tu ai o admiratoare moribă. După standardele noaste femeile moribe sunt greu de detectat. Când femeia moribă doreşte acest lucru, îi poţi simţi prezenţa. Îţi recomand să rupi trei paie de grâu şi să i le dăruieşti când acesta se va arăta.
Bătrânul privi spre orizont.
– E timpul să ne întoarcem în colonie. Salutaţi-vă prietenii ce v-au însoţit până aici. Cei 14 tineri moribi şi-au desfăcut sistemele de camuflaj. Unul mai îndrăzneţ s-a propiat de Darine. Emana un puternic miros de lubeniţă. Darine îşi dăduse seama că era femeia ce l-a urmărit de mult timp şi i-a dăruit cele trei spice de grâu. Aceasta le luă, reteză spicele cu boabele de grâu, păstrându-şi tulpinele şi întorcând bobul.
– Toţi copiii aplaudau. Au trăit un moment istoric.

Lasă un răspuns