Revista Nr. 1 / 2016

inbataiapeniteirevana

Lumina

(Cuvânt despre apariția revistei În bătaia peniței)

www.inbataiapenitei.elzumina.ro

Afară ploua mărunt. Treceam grăbită pe lângă casele posomorâte cu uși închise și priveam bălțile ce se înfățișau înaintea pașilor mei. Un scârțâit prelung mi-a răpit o clipă mersul greoi. O ușă ruginită s-a deschis arătând în lumina diurnă chipul unei bătrâne. Ce repede a trecut timpul peste chipul umbrit de gânduri! Doar ochii aceia mari, ochii aceia pierduți în adâncurile ființei, vorbeau de cerul unei stele apuse. Albastrul lor, nefiresc însă, te purta departe. O teamă de a afla ce-i dincolo de poarta de azur mi-a cuprins ființa.
O ușă ruginită și ochii de azur ai bătrânei, întunericul și lumina, moartea și viața, colivia și teama de a pătrunde dincolo de graniță spre a te îmbăta cu ambrozia libertății, teama de albastru tipărită pe ușa mâncată de rugină m-au înconjurat ca-ntr-un cerc. Nu se poate, mi-am spus! Ușa ruginită și lacrimile norilor nu vor mai fi un obstacol spre a trece dincolo de portalul albastru ascuns în cei mai senini ochi.
Am ridicat privirea spre cer. Un nor supărat a făcut câteva plecăciuni spre dreapta și a eliberat un punct al văzduhului. O rază de lumină a săgetat calea deschisă de acesta. Am înțeles. Trebuie să fii precum lumina. Trebuie să pătrunzi dincolo de rugina porții și să alergi printre frunze și ierburi, printre flori și păsări, pe ape și pe uscat. Doar așa vei culege esența a ceea ce ești, un om, un univers în care sălășluiesc și munți, și ape, și păsări, și flori, și case, și orașe, și soare și ploi.
Am trecut dincolo de poarta ruginită, am pășit în lumea albastră a ochilor și am observat lumina unei stele, penița. Am prins coada de aur și am zgâriat o coală albă. O revistă și-a etalat petalele la începutul anului 2016. Da, ea e steaua ce aștepta să înmugurească și să crească. Am adunat Evenimente, Poezie, Monografie, Tradiții, Istorie, Interviu, Proză, Eseu, Teatru, Critică literară, Publicistică, Personalități ale Banatului Montan, Literatură S.F, Religie, Apariții editoriale, Didactica, Tinere condeie și le-am prelucrat „În bătaia peniței“.

Ana-Cristina Popescu

Evenimente

Ana-Cristina Popescu

Pentru a ne aminti de scriitorul Mihai Eminescu nu e nevoie de un moment aniversar, e suficient să pătrundem în lumea tainică a codrului şi să încercăm să-i înţelegem freamătul reînviind versurile eminesciene, e de ajuns să privim stelele şi să gustăm o clipă frământările poetului, e ideal să călătorim pe undele mării ducând cu noi dorurile scriitorului, dar, fiindcă ne aflăm la început de an calendaristic, în 15 ianuarie, ziua când s-a ivit pe lume, în urmă cu 166 de ani poetul nepereche al românilor e o bucurie pentru fiecare dintre noi să-l omagiem.

Albastru şi galben în opera scriitorului Mihai Eminescu

Albastrul este cea mai rece dintre culori, în timp ce galbenul este cea mai caldă culoare. În opera scriitorului Mihai Eminescu aceste culori se completează, se atrag. „Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă;“ spune scriitorul în poezia „Lacul“ fixând decorul unde ar putea avea loc povestea de iubire, un lac, o apă albastră, simbolul infinitului, al eternităţii, o apă încărcată cu flori de nufăr, oglindă a frumuseţii, a dragostei, a spiritualităţii, a geniului după credinţele antice, iar florile de pe apă sunt galbene, sunt lumină. Lumina, căldura dragostei, îşi găseşte desăvârşirea în infinitul albastru al apei, un element indispensabil vieţii. Se pare că scriitorul pregăteşte elementele cele mai pure pentru o iubire eternă şi unică, apa albastră şi focul nuferilor.
Luna şi stelele, cerul, apele şi florile albastre sunt lumina şi infinitul ce îşi dau mâna în creaţiile eminesciene „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, / […] /Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă,“ „Călin (file din poveste)“ Luna, focul ce pătrunde adâncurile, întunericul, e cea care deschide drumul poveştii de dragoste din poemul „Călin (file din poveste)“. Steaua ce împodobeşte fruntea miresei lui Călin o face unică. Lumina stelei e competată de eternitatea florilor albastre din păr. Din nou albastrul şi galbenul se atrage ca polii opuşi ai unui magnet.
Drumul lui Hyperion spre Demiurg în poemul „Luceafărul“ e un joc al luminii şi albastrului. Orice început îşi are punctul într-un joc, un dor de a face din nimic ceva „Nu e nimic şi totuşi e / O sete care-l soarbe.“ Locul unde Hyperion îl întâlneşte pe Demiurg e punctul din care nimicul începe să-şi urmeze dorul şi să dea glas creaţiei „Căci unde-ajunge nu-i hotar / […] / Şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte.“ Pentru a descoperi acel punct Hyperion a urmat drumul luminii şi albastrului „Porni luceafărul / Creşteau în cer a lui aripe“. Lumina şi-a întins aripile şi a cucerit treptat albastrul cu dorul ei după absolut.
În poemul „Scrisoarea I“ „bătrânul dascăl“ e Demiurgul, e cel care socoate şi înţelege tainele universului, ale eternităţii. El este asociat cu zeul Atlas ce ţinea pe umerii lui cerul, infinitul, în mitologia greacă „Precul Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr / Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.“ Imediat ce scriitorul stinge seara lumânarea, pe cer îşi face prezenţa luna, stăpâna mării, a tot ceea ce este nemărginit, galbenul, apa şi văzduhul. Luna e lumina ce aduce cu ea imaginea bătrânului „dascăl“ uitată într-un colţ, dar absolut neceasară universului, a tot ceea ce mişcă, pământului ce a prins formă şi a devenit energie mângâiat de lumină şi scăldat în albastru.
„Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur, / […] / Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,“ spune scriitorul în „Rugăciunea unui dac“. Văzduhul nu putea să fie înţeles fără ochii deschişi spre tainele luminii. Albastrul poate să fie înţeles, gustat prin lumină, prin ochiul cel galben.
În „Crăiasa din poveşti“ albaştrii ochi adună toate basmele, toate tainele acestei lumi, în timp ce parul cel galben pare să fi deprins tainele lunii „Păru-i galben, / Faţa ei lucesc în lună, / Iar în ochii ei albaştri / Toate basmele s-adună.“
„Floare albastră“ e o chemare a iubitei spre clipa absolutului descoperită prin puterea dragostei. Geniul este sfătuit să se detaşeze de stele, de mare, de piramide şi să-şi plece ochii spre izvorul pădurii. Acolo îl aştepta floarea lui albastră, minunea ce şi-o dorea alături, dar nu a înţeles niciodată cum să o păstreze pentru eternitate. Floarea lui nebună, frumoasă, albstră, s-a pierdut ca o minune dulce de o clipă.
Teiul cu florile lui galbene şi parfumate, albinele ce „aduc colb mărunt de aur“, luna, lumina, stelele, nuferii cei galbeni aleargă după albastru în toată creaţia eminescină, iar albastru răspunde galbenului prin florile albastre, cer sau lacul cel albastru.
Setea de albastru, de absolut, se desăvârşeşte prin galbenul luminii în creaţia eminesciană.

Elevii Şcolii Gimnaziale Nr. 3, Oţelu Roşu, au realizat un moment artistic în 15 ianuarie 2016, ivitându-i pe cei prezenţi să pătrundă cu toţii o clipă în lumea eminesciană, să alunge departe „vânturile, valurile“ ce izbesc omul la fiecare pas, să urce împreună spre steaua care a răsărit cândva vederii fiecăruia şi ne-a lăsat moştenire nestemate literar-artistice, să se lase cuprinşi de farmecul lacului unde odinioară poetul îşi chema iubita sau să încerce să descifreze miracolul „florii albastre“ pătrunzând jocul îndrăgostiţilor, pe urmă să retrăiască anii luminoşi ai copilăriei prin glasul plin de vrajă al pădurii şi să nu uite după cum frumos spune scriitorul Mircea Eliade că „Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.“

A consemnat prof. Ana-Cristina Popescu

Ana-Cristina Popescu
Reorganizare

„N-am fost nici ieri, / Nu sunt nici azi, / Și nu voi fi, / Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte, / Nimic din ce vor crede poate / Cei câțiva cititori de carte – / […] / Sunt un volum ce n-are titlu încă, / Deși există-n mine tipărit – / Volum unic, ce trebuie citit / Rând după rând / Și tot așa, la fel, / De la-nceput și până la sfârșit – / Până se va-nțelege ce daltă de oțel / Va trebui să-mi sape titlu-n stâncă / Atunci când titlul meu va fi găsit!…“ (În loc de prefață, Ion Minulescu)
Scriitorul Ion Minulescu s-a născut la început de an calendaristic, în 6 ianuarie 1881, la București. Nu o să vorbesc despre biografia sau opera acestui mare artist al neamului românesc, pentru că aceste lucruri se pot afla ușor atât din mediul on-line, cât și din cărți, ci o să iau câteva versuri din poeziile lui, o „Acuarelă“ de stropi de cuvinte pierdută într-un oraș în care „plouă de trei ori pe săptămână“ și o să schițez un univers ce a rămas moștenire românilor. După cum însuși a mărturist în poezia În loc de prefață, Ion Minulescu nu a fost al niciunui timp, el este acea poveste ce a primit un titlu cu fiecare secundă picurată peste omenire, el este acel univers luminos din care plouă cu litere de foc, el este „aurul lichid din stup“ (Spovedanie) care așteaptă cititorul să-i împărtășească misterul.
„Nu beau, / Nu cânt / Și nu iubesc! … / Sunt ca un vechi răboj de lemn, / Pe care-ncerc să recitesc / Înfrângerile-n sens invers, / Că-n suflet, fiecare semn / De pe răboj se schimbă-n vers…“ Fiecare om se înlănțuiește în neputințe, înfrângerile sunt la fiecare pas, ele nu te lasă să bei nectarul divin sau să cânți vrăjit de norii iubirii, dar când vei reuși să treci dincolo de aceste piedici mărunte, să iei creionul și să scrijelești pe fila vieții tale, sufletul tău afon până atunci învață să cânte, să iubească, să zboare pe aripi de vers. Pentru a reuși acest lucru trebuie să-ți înțelegi propria ființă, să te vezi singur pe o scenă și toți cei din jurul tău să-i consideri spectatori. Doar atunci vei putea deveni lumină, atât pentru tine, cât și pentru cei din jur. „Privesc pe cei ce trec mereu/ Pe jos, pe sus, pe străzi, prin gări – / Botezuri, nunți și-nmormântări, / Și parcă-n fiecare grup / Obiectul principal sunt Eu.“
Cândva poate am cântat, am iubit, altcândva poate am uitat să mai cântăm, să mai iubim, dar de fiecare dată trebuie să găsim esența cântecului și să legăm nodul dragostei absolute pentru a fi fericiți în propriul nostru univers și să lăsăm în urma noastră parfum etern de pe timpul în care „iubeam / Cântam / Și beam.“
În „Romanța cheii“ scriitorul vorbește despre „Cheia ce mi-ai dat aseară – / Cheia de la poarta verde -“, o cheie ce a pierdut-o. Poarta cea verde ar putea fi imaginea metaforică a primăverii, a porții vieții, a cărei cheie s-a pierdut „Dar ce cheie nu se pierde?“ întrebă scriitorul. Toamna închide ochii a tot ceea ce a fost cândva verde și atunci cum să nu se piardă cheia, ne-am putea întreba noi? Scriitorul a căutat cheia pierdută „Dar pe scară / Era noapte ca și-afară -“ Înainte ca noapte să cadă și „Lumânările de ceară“ să se stingă, fiecare trebuie să ia cheia de la poarta verde a sufletului, să pătrundă în universul lui și să scoată cele mai tainice comori de acolo, ca atunci când te afli „pe cea din urmă treaptă“, înaintea naufragiului „Naufragiul ce m-așteaptă!…“ să fii împăcat cu tine însuți.
Omul este „o-mperechere de straniu / Și comun“ după cum se confesează eul liric în Ecce homo. Când reușești să treci dincolo de partea comună a vieții și să dai glas acelei fărâme stranii, începi să dansezi pentru o eternitate „Eu sunt o armonie de proză / Și de vers / […] / De artă / Și eres -“.
„Nu sunt ce par a fi / Nu sunt / Nimic din ce-aș fi vrut să fiu!“, dar învățând să asculți tot ceea ce mișcă în jur, să taci, să privești, să vorbești, în cele din urmă „să clădești“ (A XI-a poruncă) te resemnezi, te redescoperi și găsești esența vieții tale asemenea scriitorului Ion Minulescu, pe tine „Cel ce sunt!“
Cred că fiecare cititor al poeziilor lui Ion Minulescu a aruncat o privire și-n universul său asemenea marelui artist și a încercat o reorganizare a tot ce a împrăștiat și-abandonat.

Ana-Cristina Popescu

Din iubire pentru glia străbună

Zilele acestea am îndrumat elevii clasei a VII-a spre lectura și studiul unei specii literare facultative, oda, aplicând trăsăturile acesteia pe opera literară „Patria română“ a scriitorului George Coșbuc.
În ultimul timp, copiii, viitorul unei țări, nu mai sunt îndemnați să prețuiască locul din care s-au înălțat, nu mai sunt îndemnați să păstreze cu sfințenie valorile naționale. Timpul pare un râu vijelios care rupe totul în calea lui. Adulții uită să mai trăiască alergând după cele materiale spre a oferi un trai liniștit copiilor, sădindu-le în suflet ideea că totul în viață se rotește în jurul unei singure noțiuni, banul. Copiii îmbrățișează această idee și ajung asemenea păianjenului din fabula „Păianjenul și melcul“ a scriitorului George Coșbuc, păianjen care-și țese pânza în case străine, e slugă în patria celui străin și crede că e bogat.
Melcul, înțeleptul din aceeași fabulă știe să se bucure de căsuța lui mică, să o apere și să o îngrijească. „Poți s-o țeși oriunde-ai vrea! / Tu trăiești în curți străine, / Însă eu am casa mea, / Este mică, văd eu bine, / Dar sunt singur domn în ea.“ Această pildă ne este dată și de domnitorul Mircea cel Bătrân în poemul Scrisoarea a III-a a poetului Mihai Eminescu. El își apără sărăcia și neamul. E mulțumit cu ceea ce are, cu locul lui, patra lui, cu țărișoara sa frumoasă și bogată.
Orele de istorie sunt din ce în ce mai puține în școli. Tinerele vlăstare nu-și mai cunosc strămoșii și importanța noțiunii de patrie, de libertate. „Patria ne-a fost pământul […] / Unde-a vitejit strămoșii.“ Ei sunt ținuți departe de importanța vetrei strămoșești. Sunt îndemnați de acțiunile celor din jur să urmeze drumul păianjenului spre țări străine, si fie robi în patria altora orbiți de argintul trecător.
Prezentul vlăstarilor e patria lor „Patria ne e pământul / […] / Și ea sfântă să ne fie.“ Așa cum își cunosc tatăl și mama trebuie să-și cunoască și patria. E datoria noastră să lăsăm urmașilor un loc sfânt, un loc al lor unde să se simtă liberi și fericiți. „Patria ne-o fi pământul / Unde ne-or trăi nepoții.“
Copilul orfan este asemeni frunzei răpită de pe ramura copacului mamă de vânt. Oscilează de la nord spre sud, de la est spre vest și nu-și găsește rostul, nu are rădăcini, nu poate să afirme că în acel punct e locul lui, e nucleul ce-i oferă protecție, stabilitate, că acel punct e sâmburele existenței sale.
Urmând exemplul înaintașilor, a celor ce au fost cândva un Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare, Iancu de Hunedoara etc. trebuie să „i dăm patriei române / Inima și viața-ntreagă.“ pentru ca cei ce vor fi de același neam cu noi să fie fericiți și împliniți.
Copilul e bine să-și privescă patria ca pe propria-i mamă, să plângă de dorul ei, dacă e plecat departe, să îngenuncheze și el asemenea eroului Dan din poemul „Dan, căpitan de plai“ a scriitorului Vasile Alecsandri la reîntoarcerea pe pământul străbun și să sărute cu dragoste umerii țării sale, pentru că fericirea nu vine din cele materiale, din ceea ce este trecător ca un vânt năpraznic de toamnă, ci din cele spirituale. Fericirea e lumina dragostei, stabilității și libertății, e dreptul de a fi a fiecărei persoane.
În 24 ianuarie 2016 s-au împlinit 157 de ani de la Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, în 1859. În multe zone ale țării a fost marcat evenimentul, dar au fost numeroase colțișoare în care 24 ianuarie a decurs asemenea unei zile banale ce a mai șters o secundă din eternitatea fiecăruia. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă, până în 1866, a pus bazele României moderne, iar Unirea Principatelor Române a fost primul pas spre Marea Unire din 1918.
Când nepăsarea va fi scuturată de pe ochii fiecărui român vor răsări flori și pe stâncile sterpe, iar libertatea, fericirea, demnitatea națională vor lumina în ființa fiecărui vlăstar al țării.

Poezie

Ana Ghiaur
Convorbiri

Am întrebat râul:
“În ce limbă clipoceşti?”
“Dacă mă auzi, în limba ta.”
Am întrebat iarba:
“ În ce limbă creşti?”
“Dacă mă vezi, în limba ta.”
Am întrebat florile:
“ În ce limbă infloriţi?”
“Dacă ne simţi mirosul, în limba ta.”
Am întrebat păsările:
„În ce limbă ciripiţi?”
„Dacă ne-nţelegi, în limba ta.”
Am întrebat stelele:
“În ce limbă străluciţi?”
“Dacă ne priveşti, în limba ta.”
M-au întrebat peştii:
“În ce limbă te-ai născut?”
“În limba strămoşilor mei.”
M-au întrebat pădurile:
“ În ce limbă ai crescut?”
“În limba părinţilor mei.”
M-au întrebat munţii:
“În ce limbă ne vorbeşti?”
“În limba voastră,
Cea în care m-am născut
Şi am crescut,
În care văd, aud şi simt,
Cea în care curgeţi, vă’nălţaţi,
Înfloriţi şi străluciţi,
Limba celui ce vorbeşte
Româneşte.”

Printre ruine la Sarmiszegetusza

În ochiul de apă al fântânii
Se oglindeşte luna, vestală încărcată de ani.
În liniştea nopţii se-aud călăreţii,
Bătând la poarta cea mare-a cetăţii.
Vuieşte amfiteatrul de larma mulţimii,
Stârnită de strigăte de luptă.
Animale slobozite-n arenă se năpustesc
Asupra celor ce-nfruntă moartea
Cu ochii larg deschişi.
În aerul înroşit de mirosul de sânge
Se-aud clopotele templelor
Închinate zeilor păgâni.
Se-ngână cu ele clinchet de sticlă
Topită-n cuptoare.
În gura fântânii, pe piatră, o fată
Îşi potoleşte setea dintr-un urcior.
Printre coloanele templelor
Răsună chiote de bucurie.
Învingătorii îşi împart comorile imperiului,
Păstrate cu grijă în camerele de tezaur.
Pe soclu, statuia împăratului se clatină,
La gândul că, peste sute de ani,
Cei născuţi din jertfele celor căzuţi
Vor păşi printre ruinele palatelor,
Peste pietrele reci, tăcute, ale fostei cetăţi,
Capitală vremelnică de provincie,
Vor mângâia resturile coloanelor
Rămase nesfărâmate,
Descifrând frânturile de inscripţii
Săpate în piatra fântânii,
Cu gândul la cei îngropaţi sub ziduri,
Îngropate şi ele de timp,
Mărturie a trecerii străbune
Prin pământul pe care calc acum,
Prin iarba mângâiată de razele soarelui la apus.
Cu ochii umeziţi de roua depusă pe pietrele mute,
Păşesc cu grijă printre ruine,
Cu sufletul vibrând de secretele
Îngropate sub ele.
Mă trezesc sprijinită de gura fântânii,
Cu ochii la culorile vii ale florilor de câmp,
Suflete răsărite în fiecare dimineaţă
Printre ruine.

Ioan Vasile Indricău

L I M B A R O M Â N Ă

Limba Română trebuie respirată
cu fiecare bătaie a inimii.
Bucuraţi-vă toţi, cei de aici
sau de oriunde,
de aerul înalt
al frumuseţii Limbii Române.

Limba Română aţi sorbit-o
cu primul supt de la pieptul mamei,
EA vă este în sânge şi o aveţi
veşnic în izvoare şi în apele Dunării.
Bucuraţi-vă Români
de limpedele Limbii Române.

Limba Română se cere întinsă
pe felii din spice galbene de grâu,
Anafură în sfinţite Altare.
Bucuraţi-vă toţi, cei de aici
sau de oriunde,
de gustul Limbii Române.

Limba Română trebuie păstrată
în voi necontenit.
EA nu se vinde şi n-are preţ.
Români,
de aici şi de oriunde în lume,
respiraţi, sorbiţi şi împărtăşiţi-vă
din Sfânta Limbă Română.

Sântem români

Strămoşi avurăm pe Traian
şi Decebal, un brav oştean,
români sântem şi ne mândrim
cu limba dulce ce-o vorbim.

De ne-a fost greu sau mai uşor,
avem un grai şi un popor
ce ştie a spune „îmi e dor…”
sântem un neam nepieritor !

Simţim din plin c-avem putere,
cuvintele ne sânt de miere
cât timp ne ştim pe lume-aduşi
de Eminescu şi Brâncuşi …
Lucia Elena Popa

S t e a g e n e r o a s ă

Valsând pe valurile vieţii
îţi tai cărare-ntre popoare,
tu, Dunăre, fluviu semeţ,
tu, maiestate sclipitoare.

Se zbat în noi apele tale
sculptând destinele cu valuri,
aşezi istoria-n legende
şi creşti speranţe lângă maluri.

În juru-ţi se-mpletesc culturi,
Credinţe prinse-n armonie,
pe unde-a fost lăcaş de zei,
timpul respiră măreţie.

Viaţa, dragostea si dorul
petrec în ritmul apei tale,
te-nscrii mereu in zarea lor,
naşti cugetări în marea-ţi cale.

Te-ngână cântece pe unde
cu-aleanuri de îndrăgostiţi,
te roagă dorul să le porţi,
iar ei visează fericiţi.

Tu curgi la vale hotarât,
poem al dorului de casă,
ci noi, aleşii dunăreni,
te preamărim, stea generoasă.
Maria Ieva

Din constelaţii

Suntem la fel, nimic nu s-a schimbat,
Tot mâini de vânt, cuvinte de lumină,
Dar gândurile azi se mai abat
La poarta nopţilor cu lună plină.

Se văd în noi mocnind păreri de rău
Şi-ngenunchem rugându-ne în beznă,
Mi-am fost adesea singur un călău
Cu lanţul răsucit pe după gleznă.

Din constelaţii auzim venind
La întrupare suflete celeste
Şi lacrimile le-adunam zâmbind
Visând o lume care nu mai este…

Suntem la fel şi totuşi ne-am schimbat,
Cu ochii goi, cu mâinile de ceară,
Ne întrebăm: de ce ne-am întrupat
Dac-am ştiut că viaţa o să doară?

Cuvântul din lumină

Tu ţi-ai zidit cuvântul din lumină,
Sau ţi-ai zidit lumina în cuvânt?
Cât altă moarte aşteptai să vină,
Să te aducă înger pe pământ?

În haosul tăcerii nemiloase
Avea singurătatea păr bălai
Şi-n ochii ei, sub genele întoarse,
Se oglindeau grădinile din rai.

S-a înnoptat demult în Bucovina
Şi buciumul pe dealuri a tăcut,
Iar Cătălina îşi cunoaşte vina,
O poartă vie-n pieptul ei de lut.

Tot fără soţ sunt plopii de acasă
Şi codrul legănă acelaşi dor,
Ne-nstrăinam de noi, dar nu ne pasă,
În veşnicie clipele nu mor.

Cât altă moarte aşteptai să vină,
Să te aducă înger pe pământ?
Tu ai zidit cuvântul din lumină,
Şi ai zidit lumina în cuvânt.

Am aşteptat

Am aşteptat ca macii să-nflorească
Căci am crezut c-am să-nfloresc şi eu,
Dar s-a lăsat tăcerea îngerească
Şi mi-a vorbit în şoaptă Dumnezeu.

De primul vis, de prima sărutare,
Cu glasul mamei mi-a vorbit duios,
Mi-a povestit de lacrima ce doare
Şi de suspinul omului frumos.

De gândul care sta să încolţească,
De zbuciumul ce îl simţeam venind,
El a trimis cocorii să-mi vorbească
Şi mi-a adus în suflet un colind.

De zâmbetul copacilor în floare
M-a povestit în treacăt un vecin
Şi, tot aşa, din pură întâmplare,
Am cunoscut şi clipele de chin.

Când s-a lăsat tăcerea pământească
Şi mi-a vorbit în şoaptă Dumnezeu,
Am aşteptat ca merii să rodească
În primăvara sufletului meu.

Întreabă-mi cuvântul

Întreabă-mi cuvântul ce dor l-a născut,
Ce mână stingheră l-a scris într-o seară,
Când pâlpâia luna pe frunza de lut
Şi se juca vântul c-un spic de secară.

Întreabă-mi cuvântul ce dor m-a durut,
Ce lavă fierbinte mi-a curs printre pleoape,
Când ploaia de vară-mi fura un sărut
Şi stropi de iubire cădeau peste ape.

Întreabă-mi cuvântul ce dor s-a pierdut,
Ce zâmbete stinse şi visuri deşarte
Îşi cheamă tăcerea spre-un alt început,
Spre-o altă iubire să-mpartă o moarte.

Mă vei cunoaşte

Mă vei cunoaşte poate într-un răstimp galactic
Sub clipa ce se-abate din drumul veşniciei,
Purtat de-acelaşi vis, de-acelaşi dor sălbatic,
Cu sevele ce urcă foşnind în rodul viei.

Când amurgiri de vise încep a se desprinde
Şi viaţa în lumină apune să se nască,
Mă vei cunoaşte poate când cerul iar s-aprinde
Şi clipele vor plânge uitarea omenească.

Când steaua va renaşte din apă, foc, ţărână
Şi zborul nemuririi iubirea îl învaţă,
Când soarele şi luna vor merge mână-n mână,
Ne vom cunoaşte, poate, o zi, un an, o viaţă…

Romeo Ioan Roşiianu

Scrisoare despre pâinea de pe masa bunicii

IUBITO te-am rugat numai să-mi faci un loc călduţ în liniştea ta albă şi-n inima ta
plină de dor speranţa mea a plecat de o viaţă spre tine dar zorii târzii nu au prins încă de veste
la marginea lumii pustii trupul meu sta de planton cu lupii tineri ai sângelui meu
mărşăluieşte neliniştea Iubito mă trag de mânecă spaimele copilăriei
închid ochii şi-n hăul crescut între vremi creşte cât întunericul lumina
de atâta privire fierbe-n mine spaima de moarte şi-n pasul meu rătăcit către tine creşte uitarea
stă la dospit azima cerului printre norii de ploaie desculţi se ascute seara Iubito
amintirea bunicii frământând pâinea e cea mai caldă trăire a mea de când în colţul ochiului a reînflorit lacrima.

(Mai ştii când în parcul pustiu păsări de vorbe s-au hrănit cu tăcerile noastre?)

Aşa a fost Iubito când azima bunicii şi-a mamei creştea sub prosopul ţesut
când aprindeam cu dragoste focul în soba cu plită
când vreascuri de viaţă şi timp se-ascundeau în cenuşa din vatră
ce gust avea Iubito pâinea aceea de ţest avea coaja mai rumenă ca emoţia-n priviri
aşa mă doboară amintirile Iubito când mănânc de unul singur în bucătăria cu vedere la viaţă
adun frimiturile în palmele umede şi pe pervazul înserării le dău păsărilor cerului
mierla şi graurii care mi-au mâncat strugurii nu au mai venit parcă de o nouă veşnicie
mi-e dor de privirile lor calde pe geam de tăcerea noastră Iubito şi de pâinea bunicii
mi-e dor de sora mea de fraţii mei şi de jocuri pe care-am uitat să le mai joc.

(Mai ştii că-n dimineaţa aceea ţi-am cerut să mergi pe vârfuri să nu-mi trezeşti reveria la viaţă?)

Aşa a fost Iubito am rupt din pâinea caldă şi-am mestecat ce-a mai rămas din viaţa avută
e greu aerul fără conturul tău despicând liniştea e grea liniştea netulburată de trecerea ta
aşa stau cuvintele înşirate-n poemul ce încă n-am scris
aşteptând binecuvântarea ta ca sufletele îngreunate în tinda bisericii joase
aşa a fost Iubito şi când bunica mi-a zis că Dumnezeu se hrăneşte cu firimituri şi că nouă ne dă toată pâinea
n-am crezut Iubito dar n-am ştiut niciodată ce face ea cu firimiturile noastre
nici eu nu ştiu ce faci tu cu clipele mele rămase Iubito acum cu trupul tău cu simţirile tale ce faci
dar ştiu că-n marginea cerului bunica mea coace pâinea lui Dumnezeu pentru sfinţi.

Valentin Busuioc

O taină

la cea dintâi înmormântare
am plâns şi pentru prima oară
deoarece atunci când am întrebat unde pleacă bădia
toţi mi-au arătat cu privirea spre cer
iar eu credeam că-s minţit
văzând asta
mama a luat din colivă un bob de grâu
iar când mi l-a pus în palmă
am strâns pumnul fără să vreau
şi mintenaş mi-am adus aminte
cum toamna le îngropam
şi grâului nu-i făcea rău pământul
ba mai straşnic îl înălţa
pe urmă era din nou acoperit
de data asta cu un strat de zăpadă
precum pânza sicriului
iar vara când stăteam pe spate în lan
grâul mi se părea înalt înalt
întrucât printre spicele sale
norii albi abia mai treceau
şi atuncea doar scămoşaţi
însă numai când a plecat şi tata
am înţeles această taină
dar atunci nu am mai plâns
de vreme ce nici câinele
cel care l-a iubit cel mai mult
nu a făcut-o
mai mult
noaptea
taman când ni se arăta în vis
că tatei i se cerceta sufletul
pentru prima oară
câinele a rupt lanţul
a ieşit din ogradă
şi până în zori i-a vegheat mormântul urlând
însă dimineaţa
auzindu-mă cum îl strigam disperat prin grădină
s-a întors acasă alergând fericit
de a stârnit tot colbul pe uliţă
a sărit poarta
m-a trântit în iarbă şi m-a lins pe faţă
că nicio lacrimă nu mi-a lăsat
dar nici eu lui
iar după felul în care m-a privit atunci
mi-am dat seama că şi el a înţeles
fiindcă ochii noştri erau la fel de umezi
de trişti
căci în ei noi îl vedeam pe tata
cum se îndepărta tot mai mult
până ce în valea plângerii
a început să coboare
încetişor încetişor
aidoma lacrimilor noastre
în coala asta de scris.

O aripă de cocor

o aripă de cocor m-am visat,
aripa stângă mai exact
venise iarna deja
iar eu nu mă mai lăsam dusă
închisă la culoare eram
şi chiar dacă surata mea albă se camufla mai uşor
mie măcar îmi era cald
căci soarele mă alinta
din zori până-n seară
şi aşa a fost până când de undeva de departe
primul cârd a plecat către noi
atunci
dimpreună cu penele şi sângele meu închegat
alicele
multe şi căldicele
au fost lăsate să cadă
iar zăpezii în care s-au stins
atâta i-a mai trebuit
de vreme ce la umbra cocorului alb
ea de zile întregi se ruga
pentru o moarte uşoară.

Monografie

Ion Turnea

SATUL PEŞTERE, judeţul Caraş Severin – ÎNŢELEPCIUNE ŞI ETERNITATE

Precum cuvântul este o şoaptă dintr-o lume a nemărginirii amintindu-ne că nu suntem singuri şi că dincolo de orice realitate înconjurătoare divinitatea ne copleşeşte vorbindu-ne despre taina veşniciei, tot aşa statul este o rază caldă de înţelepciune şi eternitate. Atâta înţelepciune se aude murmurând din inima plină de iubire a gliei strămoşeşti. Totul este atât de grăitor. Totul este atât de adâncit în misterul înţelepciunii. De la apa care plânge lustruind pietrele murmurând clipe ale eternităţilor ascunse de veacuri, la copacul ce zâmbeşte ochiului veşnicii naturi, până la ţăranul ce adună în suflet florile de aur ale existenţei, totul îţi găieşte despre înţelepciune şi eternitate.
Înţelepciunea ia fiinţă din eternitate, iar satul le cunoaşte în fiinţa sa pe aceste două mari taine prin sufletul său nemuritor, ţăranul.
Ţăranul a gustat eternitatea naturii. El a observat cum anotimpurile nu-şi uită cursul lor firesc. A înţeles că soarele ştie când să lase ochiul plecat în favoarea nopţii. A priceput cum arborii îşi făuresc rădăcini puternice rămânând statornici în credinţa lor gliei străbune. A strâns în suflet jocul vântului, clipa florilor, blândeţea ierbii, dansul gâzelor. Adunând înţelepciune din soare, din primăvară, din rădăcină, din vară, din flori, din ape, din toamnă, de la vânt, de la iarnă şi înţelegând din toate eternitatea omul simplu dar cu o inimă mare şi cuget luminos şi-a organizat propria lui viaţă, viaţă oglindită în icoana satului.
Icoana satului are în cromatica ei toată înţelepciunea adunată de ţăranul român din natura veşnic vie. Astfel au luat fiinţă tradiţii şi obiceiuri. Au prins contur mituri şi legende. Şi-au făurit aripi îmbrăcate în vise şi destine vlăstarii cei mai de seamă a ţării noastre. S-a născut istoria locală având ca temelie rădăcinile puternice făurite de oameni cu suflet, de oameni legaţi de glia strămoşească precum arborii de inima pădurii, de aroma livezilor, precum apa de cursul ei, precum primăvara de dorul ei de a crea viaţă prin muguri şi frunzuluiţe, prin flori şi colţ de iarbă.
Satul este mereu tânăr atunci când vlăstarii îi poartă înţelepciunea mai departe. Atunci când vlăstarii îşi uită rădăcinile şi pleacă la oraş, satul îşi pleacă ochii trişti şi îmbătrâneşte. Dar fie el tânăr, fie bătrân, satul este mereu veşnic, este locul de unde începe eternitatea, este locul de unde începi a descifra înţelepciunea.
În bătaia vântului trestia îşi pleacă fruntea smerită la pământ. Mulţi ar putea spune că trestia bătută de vânt nu se mai ridică niciodată dar cum vântul şi-a încetat reprezentaţia trestia îşi înalţă din nou fruntea biruitoare zâmbind cerului. Şi jocul se repetă mereu până ce rămâne veşnic unită cu pământul sau nu îşi mai desparte vârful de lumina orizontului. Aşa este şi satul. Când vântul nu este prielnic rămâne vitregit de vlăstarii săi dar îşi adună din nou seva şi alţi vlăstari îi duc tradiţia şi înţelepciunea mai departe. Şi mereu se regenerează până ce îşi poate ţine fruntea sus mereu bucurându-se de lumina eternităţii sau în cazuri triste îşi pierde şi ultimul vlăstar şi rămâne plecat la pământ unindu-se cu acesta pentru eternitate. În ambele cazuri satul rămâne mereu acelaşi. În primul caz este plin de viaţă. În cel de al doilea este stins. În ambele cazuri este veşnic şi îmbrăcat în înţelepciune. Despre veşnicia lui în primul caz vorbesc vlăstarii. Despre veşnicia satului în al doilea caz vorbeşte glia străbună, glia plină de înţelepciune ce ascunde în sânu-i oasele sfinte ale copiilor lui de odinioară.
Satul Peştere din mlădiţa verde de odinioară a ajuns să cunoască bătrâneţea pădurilor de stejari presărate pe culmile munţilor. Tinerii şi-au luat zborul spre oraş precum păsările călătoare îşi poartă paşii spre ţări mai călduroase când toamna îmbracă natura. Ei au luat cu ei picături din înţelepciunea satului. Obiceiurile, tradiţile, cultura populară i-a însoţit în
drumul lor.
Cu douăzeci de ani în urmă dacă priveai natura în care îşi scălda chipul localitatea Peştere nu puteai să nu-i observi zâmbetul plin de viaţă. Astăzi natura este înnorată. Copacii mângâiaţi în primăvară de o nouă viaţă sunt trişti şi singuri.
Mulţi nepricepuţi s-ar întreba cum pot arborii să fie trişti? Ei nu înţeleg arborii, pentru că nu au reuşit să pătrundă încă înţelepciunea. Cei care au pătruns adevărata înţelepciune se contopesc cu nemărginirea naturii şi-i înţeleg sufletul. Copacii radiază a viaţă şi fericire când omul îi mângâie privirea, când albinele îi culeg nectarul. Copacii sunt copleşiţi de tristeţe când omul se depărtează de ei, când albinele uită să-i mai viziteze. Cea mai mare durere este răceala omenească. Atunci ei se simt atât de singuri şi atât de înnoraţi.
Am simţit tristeţea şi singurătatea copacilor, a ierbii, a florilor când am păşit de curând în localitatea Peştere. Toată natura localităţii bănăţene îşi doreşte ca omul să-i culeagă din nou înţelepciunea, să se încălzească iarăşi sub soarele plin de pricepere a veşniciei satului.
Aţi trăit vreodată un apus de soare? Aţi simţit vredată un răsărit de soare?
Apusul soarelui este similar satului bătrân ce-şi adună veşnicia din căldura vremurilor trecute. Un nimb scăldat în sânge se usucă într-un ochi de lumină. E atât de strălucitor la început, încât ochii nu pot să-i pătrundă puritatea din pricina focului divin. Mai apoi se retrage, devine tot mai puţin arzător până ce se stinge în văzduh asemenea flăcării unei lumânări mistuită de unda uşoară de aer sau de fitilul mărginit.
Satul bătrân se mistuie în apus şi nu îşi mai găseşte flacăra de odinioară. Plânge ca lacrima norilor ce îmbracă natura în umezeală şi nu mai îşi mai poate găsi focul. Doar din când în când se zăreşte ca o umbră lumina de odinioară ascunsă în colţul uitat al veşniciei din spatele crucilor ce străjuiesc cimitirul însemnând glia sfântă a celor ce au fost cândva
lumină şi continuă să fie în unirea cu veşnicia.
Răsăritul soarelui este sinonim cu speranţa unei vieţi îmbrăcate în lumină. Atâta bucurie cuprinde întreaga natură atunci când ochiul de lumină pare a se naşte în văzduh, din munţi, din câmpie, din mare, din pântece de ape sau pământ.
Flacăra vieţii prinde aripi şi emană atâta energie binefăcătoare, încât totul i se supune ca unei binecuvântări.
Satul tânăr este asemenea răsăritului de soare. El înfloreşte ca bobocul de lumină scăpat din sânul văzduhului.
Mlădiţele luminii, fiii satului, adună tot ceea ce e mai de preţ şi cultivă roadele pentru generaţile următoare aşa cum soarele îşi ţese fiecare rază şi-şi decorează cu migală fiecare scânteie de lumină şi căldură.
Un sat niciodată nu apune după cum nici soarele nu apune decât pentru a ceda locul nopţii, arcuindu-şi în acest timp nimbul de foc pentru un răsărit mult mai luminos. Atunci când omul va înţelege facăra din sufletul satului, flacără ce nu se mistuie nicicând, nici în ochiul celui mai pătrunzător apus, el, satul, îşi va aduna toate energiile luminii lui sufleteşti şi va deveni mai viu decât a fost vreodată, prin prezent, prin trecutul său glorios şi prin viitorul scăldat în laurii eternităţii.
Satul este sufletul ţării atât de tăcut, de modest, de smerit şi cu toate acestea atât de grăitor, de înălţător, de înţelept, de etern. Tăcerea satului ascunde înţelepciune. Glia satului poartă în pântece istorie. Modestia satului a copt cele mai de preţ vlăstare ale ţării. Conştiinţa satului păstează vie credinţa strămoşească, datini, tradiţii şi obiceiuri.
Oriunde te poartă paşii în această clipă de viaţă satul cu tainele lui te va însoţi mereu şi îţi va călăuzi paşii. El îţi va fi mereu un etalon în toate acţiunile tale.
Satul este mereu acel suflet care îţi poartă paşii spre devenirea ta ca om. El îşi va picura mereu în fiinţa ta dorul după glia strămoşească şi îţi va încununa personalitatea cu nectarul înţelepciunii şi eternităţii.
ISTORIA LOCALITĂŢII DE-A LUNGUL TIMPULUI
Orice început este atât de fascinant. El ascunde atâta unicitate, atâta înţelepciune. Nu există fiinţă omenească să nu-şi dorească să descopere noutatea începutului unui lucru, mai ales dacă acel lucru se dovedeşte extrem de folositor. Aflându-i începutul îi descoperi cauzele şi poţi să-l perfecţionezi. O să dau câteva mici exemple. Apariţia tehnologiei moderne, a calculatorului, telefoniei mobile, aparaturii moderne utile în medicină etc. deschide dorinţa fiinţei umane spre cunoaştere, cercetare, dorinţa de a descoperii mai mult, mai util, mai benefic. Descoperirile în domeniul biologiei, chimiei, fizicii au ajutat mult omul de-a lungul timpului iar începutul acestor descoperiri deţine cheia perfecţionării lor. Apariţia cuvântului, a primului alfabet, a tiparului, a ajutat omul în a-şi transmite gândurile, sentimentele, descoperirile în domeniul ştiinţei, istoria, înaintaşilor. Facerea lumii, apariţia a tot ceea ce este viu a preocupat mereu fiinţa umană. Asemenea şi existenţa unui popor, apariţia lui, dispariţia lui de-a lungul veacurilor unde a fost cazul a stârnit mereu curiozitatea învăţaţilor de a cunoaşte diferite civilizaţii şi a culege tot ceea ce este benefic ştiinţei de la fiecare. Nu mai departe de tot ceea ce necesită atenţie este şi originea unei localităţii. Începutul este pentru fiecare o enigmă şi nu există formă de viaţă să nu simtă plăcerea primei descoperiri. Albina e fascinată să descopere universul florilor, grădinarul începător este încântat să decopere miracolul ficărei seminţe ce dă rod, medicul e mulţumit să vină cu noi remedii pentru boli ce nu-şi găsiseră până în acel moment leacul, profesorul e mulţumit a descoperi fiecare mlădiţă şi a-l ajută să crească formându-şi personalitatea, tânărul pătruns de sentimentul dragostei este atât de fericit când persoana dragă îşi deschide şi ea sufletul faţă de el, geograful e încântat a pătrunde fiecare formă de relief, geologul e fascinat a descopeii taina globului terestru, istoricul şi nu doar acesta ci oricare om, este deosebit de mulţumit atunci când află enigmele apariţiei unei aşezări umane.
Satul Peştere, aşezată pe malul drept al râului Timiş, judeţul Caraş Severin, la o depărtare de 20 km spre nord de Caransebeş îşi are originea numelui din configuraţia locului pe care este aşezat. Terenul pe care a fost întemeiat satul este calcaros. Pe acest teren calcaros sunt săpate din vechime şase, şapte peşteri mari din care s-a extras odinioară minereu de fier şi piatră de var, componente prelucrate înainte de căderea regimului comunist în România, anul 1989, la Oţelu Roşu (Ferdinand) şi la Căvăran.
Pe timpul dominaţiei austro-maghiare numele satului a fost Krassobardar, Peşterea Caraşului.
În timp, străinii, oficialităţile vremii, care nu cunoşteau originea numelui satului şi nici istoricul apariţiei acestuia pe un teren calcaros în care au fost săpate mai multe peşteri, au tradus în ungureşte numele satului Peşterea, nu Peştere, pluralul geografic, de la cele şapte peşteri din hotarul comunal.
Încă din secolul al XVI – lea satul Peştere a fost menţionat documentar însă ca propietetea familiei Găman, familie care în acea vreme stăpânea Maciova, Calova, împreună cu alte sate şi moşii.
În lucrarea Krasso varmegye, pagina 105, Pesty Frigyes ne arată că pe la mijlocul secolului al XIX – lea a stăpânit acest sat cu numele Peştere o familie din Vârşeţ,Teodor. Din această familie, Teodor, familie curat românească, a provenit baronul Alexandru Raiadici, locuitor în Carloviţ.
Baronul Radici, la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul secolului al XX – lea apare atestat ca stăpân peste destinele oamenilor din localitatea Peştere. Acesta a avut conacul în imediata apropiere a bisericii din localitate şi a propus administraţiei locale şi bisericeşti dar şi credincioşilor să mute biserica, pe cheltuiala sa, jos, în şoseaua principală pentru ca să-şi lărgească curtea castelului său. Populaţia s-a opus acestei propuneri şi astfel biserica a rămas pe vechea ei poziţie.
După cum am menţionat mai sus este atât de spectaculos să descoperi originea unei aşezări umane, de la descoperirea originii ei la evoluţia acesteia de-a lungul timpului, schimbările suferite pe parcursul diferitelor perioade istorice.
După cum religia are ca scop, de la apariţia lumii, partea spirituală a vieţii, călăuzirea sufletului spre calea luminii veşnice, istoria este ştiinţa care se ocupă cu studiul societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Istoria studiază civilizaţii dispărute, trecutul unui popor, a unei naţii, a unei aşezări omeneşti. Ea descoperă evoluţia acestora de-a lungul vremii, cultura, tradiţiile, obiceiurile, schimbările suferite datorită situaţiilor conjuncturale.
Ca orice aşezare umană şi localitatea Peştere îşi are istoria ei atestată documentar în diferite scrieri precum lucrarea Krasso varmegye, consemnări întocmite în ungureşte, deoarece o bună perioadă de timp după cum s-a putut observa în cele menţionate mai sus a fost sub dominaţie austro-ungară.
În anul 1577 localitatea Peştere a fost atestată documentar pentru prima dată, iar în anii1751 – 1757 s-a menţionat documentar că avea un număr de şaizeci de case. În anul 1992 s-a consemnat că satul avea 298 de locuitori, iar în 2002 un număr de 264 locuitori.
Despre istoricul satului Peştere dar şi al bisericii locului există un document şi în arhiva parohiei Cuvioasa Paraschiva întocmit de preotul Bujor Borlovaş pe care îl ataşez prin imaginile de mai jos.

CADRUL GEOGRAFIC AL LOCALITĂŢII PEŞTERE
Locul în care se află o aşezare omenească a fost ales din cele mai vechi timpuri corespunzător nevoilor omeneşti. În epoca de piatră oamenii şi-au găsit locuinţa în peşteri pentru a sta la adăpost de fiarele sălbatice, pentru a fi feriţi de vicisitudinile vremii. Mai târziu aşezările omeneşti au fost întemeiate pe terenuri fertile având ca scop agricultura, în apropierea unor râuri. Aşezările omeneşti din zonele muntoase, deşi socotite nefavorabile din punct de vedere a cultivării pământului au avut ca scop creşterea animalelor ca de pildă oieritul, permanenţa comuniune a locuitorilor cu natura. Mereu cadrul geografic a unei aşezări omeneşti este o atracţie turistică pentru iubitorii de frumos, de artă, de drumeţii. Fiecare loc îţi îmbogăţeşte sufletul cu specificul lui.
O localitate situată într-un cadru geografic montan este un punct turistic foarte atractiv. Ea impresionează prin măreţia naturii împodobită de coline, livezi, munţi împăduriţi, ape repezi, pârâuri si râuri, locuinţe omeneşti ce păstrează tradiţiile şi obiceiurile din străbuni în arhitecura lor şi săteni cu suflet mare de la care poţi culege înţelepciunea populară.
Satul Peştere din Banatul montan, judeţul Caraş Severin s-a dezvoltat pe prima terasă a râurilor Timiş şi Bistra. Această aşezare omenească zâmbeşte răsfirată pe o colină prin casele ce îmbracă locul asemenea unor flori îmbodobite cu cele mai alese culori şi petale. Indiferent de anotimp, Peştere îşi are parfumul său unic. Primăvara, omătul florilor din îngrijitele livezi ale localităţii îţi catifelează sufletul cu fericirea unui colţ de rai. Vara, prospeţimea naturii vii împodobită de frunzişul verde şi rodul fructelor, legumelor şi cerealelor te înveşmântează în liniştea unei bogate mulţumiri sufleteşti. Toamnă este cea care dă esenţa arămiu – roşcată a unei aşezări montane în timp ce iarna închide ochiul naturii obosite de trudă încărcând-o energetic cu haina-i albă pentru primăvara viitoare.
SUPRAFAŢĂ, AŞEZARE, LOCALITĂŢI ÎNVECINATE
Peştere este un sat situat în partea de nord a judeţului Caraş-Severin, în Culoarul Timişului, la poalele vestice ale munţilor Poiana Ruscă.
Acest sat aparţine teritorial şi administrativ de comuna Constantin Daicoviciu, comună situată în extremitatea nordică a judeţului cu dezvoltare pe axa NE – SV, pe raza de polarizare a Municipiului Caransebeş, al doilea oraş ca mărime al judeţului Caraş Severin. Comuna este compusă din şase sate: Constantin Daicoviciu (Căvaran) – reşedinţa comunei, Zăgujeni, Prisaca, Mâtnicul Mare, Peştere şi Maciova. Această comună are suprafaţa administrativă totală de 13.022 ha, 4.633 ha suprafaţă agricolă iar 8.389 ha include fondul forestier. Comuna Constantin Daicoviciu este strabatută de drumul european E 94 (Bucureşti-Timişoara-Belgrad), precum şi de drumurile judeţene 16 şi 19. Paralel cu drumul european trece şi magistrala feroviară Bucureşti-Timişoara. Suprafaţa totală ocupată de satul Peştere în raport cu suprafaţa comunei Constantin Daicoviciu (Căvaran) este de 169,78 ha, suprafaţa zonală a locuinţelor şi a grădinilor este de 49, 52 %, suprafaţa zonală unit. util. publicului 2,60 %, suprafaţa zonală prod. dep. g.c. 4, 65 %, suprafaţa zonală verde dedicată sportului este de 2, 00 %, suprafaţa circulaţie rutieră 23,16, % iar suprafaţă pentru circulaţia feroviară nu există.
Satul Peştere, o frumoasă aşezare înfiinţată pe o colină, îşi are hotarul peste dealuri cu livezi de pomi fructiferi şi la şes până în hotarul satului Prisaca.
Sinova şi Valea Caprei sunt afluenţi ai râului Timiş ce mărginesc satul, Sinova înspre răsărit (est), iar Valea Caprei spre apus (vest).
Localităţile vecine satului Peştere sunt Prisaca şi Mâtnicul Mare la sud, la răsărit (est) se învecinează cu Maciova, la apus (vest) cu Căvăranul numit ulterior Constantin Daicoviciu după numele istoricului Constantin Daicoviciu iar în partea de nord limita satului Peştere este dată de dealurile piemontane ale Masivului Poiana Ruscăi.
Faţă de Municipiul Caransebeş, satul Peştere, situat pe malul drept al râului Timiş, se află la o distanţă de 20 km.
Spre localitatea Peştere se poate ajunge de pe drumul european E 94, din dreptul localităţii Constantin Daicoviciu, pe un drum împietruit DJ 680. Peştere se află la o distanţă de aproximativ 3 km faţă de comuna Constantin Daicoviciu.
Alte traseuri prin care se poate ajunge în frumoasa localitate montană Peştere se află între Municipiul Caransebeş şi oraşul Oţelu Roşu, prin satele Obreja sau Iaz. Între comuna Obreja şi satul Peştere este o distanţă de aproximativ 8 km iar traseul este următorul: Obreja – Ciuta – Maciova – Peştere. Între satul Iaz ce aparţine teritorial de comuna Obreja şi satul Peştere este o distanţă de aproximativ 7 km iar traseul este următorul: Iaz – Ciuta – Maciova – Peştere. Între localitatea Maciova şi Peştere este o distnţă de aproximativ 2 km.
Satul Peştere este avantajat prin situarea lui într-o zonă mirifică, pe un teren înalt, o colină împodobită de livezi şi de păduri, o colină înmiresmată de apele repezi şi cristaline, o colină străjuită de munţii pe chipul cărora citeşti înţelepciunea eternităţii.

Romulus Frîncu
Din trecutul comunei Băuţar: Satul Bucova, judeţul Caraş Severin
Deşi astăzi este inclus în judeţul Caraş-Severin, satul Bucova nu face parte din Banatul Istoric. Totuşi, influenţele culturale ale Banatului de Munte au fost foarte puternice, aşezarea fiind, de facto, bănăţeană.
Satul Bucova, având înţelesul de „loc cu fagi” sau „făget”, este menţionat sub forma „fluvium vulgo Bokuvavize vocato”, anume Valea Bucovei, cu acelaşi prilej, constituind un crâng al Băuţarului medieval. Ca aşezare propriu-zisă, satul apare consemnat însă abia în anul 1495, „Possessio Bwkowa” figurând, la acea dată, ca moşie cumpărată, în patrimoniul funciar al aceloraşi Cândeşti haţegani.
Prima ştire despre existenţa unei organizări bisericeşti propriu-zise ne parvine însă abia de la finele secolului al XIV-lea. În hotarul satului dispărut Remetea (Rimetea) – termen derivat, pe filieră slavă, din latinescul „eremita” sau din grecescul „έρημίτης”, având înţelesul de „singuratic” –, veche vatră a localităţii Bucova, era consemnat, în acelaşi document din anul 1390, toponimul maghiar „Kethremethehege”, în traducere „Dealul celor doi pustnici” (azi Dealul Floruşu). Din păcate, astăzi nu se cunoaşte nici locaţia exactă, nici durata existenţei acelei sihăstrii. Se bănuie doar că politica antimonahală promovată de Reforma protestantă a provocat, cândva în cursul secolului al XVII-lea, dispariţia sa. Între „claustrele şi mănăstirile” haţegane, menţionate tangenţial într-un act de danie al nobililor Kendeffy, urmaşii maghiarizaţi şi calvinizaţi ai Cândeştilor de Râu de Mori, din 3 aprilie 1579, figurează, posibil, şi acest aşezământ monahal de tip idioritmic.
Dată fiind extensiunea posesiunilor cunoscutei familii ortodoxe hunedorene şi dincolo de „Poarta” Transilvaniei, eventualitatea implicării ctitoriceşti a membrilor acesteia în ridicarea unor lăcaşuri de cult modeste pentru propriii supuşi ar trebui neapărat luată în calcul. Din păcate, alte ştiri „medievale”, privitoare la sat, nu s-au păstrat. Absenţa informaţiilor şi-ar găsi explicaţia în tradiţia locală, potrivit căreia, „în vechime [secolul al XVI-lea – n.n.], a fost aici un sat cu numele Remetea, ai cărui locuitori însă, de groaza turcilor şi a hoţilor, au părăsit acest loc expus la prădăciuni şi s-au aşezat lângă Timişoara, formând satul numit şi azi Remetea. Pentru îngrijirea locului rămas pustiu, proprietarii au pus un gornic cu numele Mihai, de la care se trage familia Gorniconi. Cu timpul, au mai venit şi alte familii de prin satele apropiate, ca Albuleştii din Grădişte [azi Sarmizegetusa, jud. Hunedoara – n.n.], Mestecănenii din Mesteacăn [comuna Răchitova, jud. Hunedoara – n.n.] şi cinci familii chiar din Bulgaria. De la acestea se trag familiile Ioneşti, Vasiloni, Mihăiloni, Giorgioni şi Bugariu. Următorii acestora au alcătuit satul Bucova, numit aşa după o vale cu acel nume.”
Biserica
Parohia Bucova ar fi luat fiinţă, potrivit istoriografiei greco-catolice, la mijlocul secolului al XVIII-lea, însă abia în anul 1790 obştii locale i s-a rânduit un preot permanent. Ca lăcaş de închinăciune a fost folosit un edificiu contemporan din bârne, menţionat doar în tabelele conscripţiei Buccow din 1761-1762. Între 1847 şi 1853 s-a înălţat o altă ctitorie, mai trainică, din piatră. În urma vizitei canonice efectuate în localitate la 20 decembrie 1852, vicarul Ştefan Moldovan nota următoarele detalii: „Poporul, încă de înaintea revoluţiunei, s-au fost apucat ca să redice biserica de zid cu tărie şi turn, proporţionată, şi aceea o au şi isprăvit până sub acoperiş şi turnul l-au redicat până la fereşti şi acum e acoperită cu şindilă şi cerimile sus sunt gata din bârne mare, încăt, la primăvara viitoare, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va şi fini […]. Hramul bisericei este «Sfântul Dimitrie» şi acesta va rămâne şi la cei nouă. Biserica cei nouă are în lungime 9°, în lăţime 4°. Iar cintirimul ei are de cătră răsărit 20°, de cătră apus 28° şi în lungime 36°. Însă în vechime nu au fost aşa, ci, după combinaţiunea spuselor bătrânilor, s-au aflat cum că terenul Bucovei, în secolul al 15-lea şi al 16-lea, au fost numai loc de păşune, însă, pe rând, s-au făcut lăcaşe fixe, cărora s-au adaos şi familii din Ţara Românească venite, aşa încât, pe la mijlocul secolului trecut, fiind afiliaţi la Zeicani, s-au îndemnat ca să-şi clădească biserica de lemn de faţă şi, pe la 1780, o au ornat cu icoanele de lemn principale, iar parohul ordinar s-au aşezat aici numai la anul 1790”.
La 26 aprilie 1885, protopopul Avel Pop Bociat constata, cu îngrijorare, că „biserica este spaţioasă şi bine împodobită; s-a aşteptat însă mai multă curăţenie externă, căci trăsăturile de paingine, spânzurate pe pareţii afumaţi, atestă nepăsarea curatorului şi indolenţa culpabilă a crâsnicului, cari şi-au primit reprobarea meritată. Podirea bisericei cu scânduri în locul pardoselei cu lespezi neregulate, ţinerea în curăţenia cuvincioasă prin văruire şi depărtare a orice necurăţenie strâns s-a demandat. Acoperişul bisericei este de tot defectuos, aşa încât o ploaie torenţială ar cauza chiar întreruperea oficiului sacru şi depărtarea poporului din casa Domnului, ceea ce ar contribui mult la scăderea şi răcirea simţului religios al poporului, carele, de altmintrea, e prea dispus a jertfi obolul său pentru sfânta biserică. Cemeteriul e neîngrădit şi scormonit de râmători.”
Lăcaşul de cult actual, cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”, este o construcţie solidă din piatră şi cărămidă, de plan dreptunghiular, cu absida semicirculară a altarului nedecroşată; la acoperiş s-a utilizat tabla. Edificiul, renovat în anii 1971, 1988, 1993, 1999 (adosarea pridvorului închis scund) şi 2004-2006, a fost împodobit, în cadrul ultimului şantier, cu o frumoasă frescă, ostenitor fiind pictorul local Ioan Albulescu. În 1948 lăcaşul a trecut în administrarea Bisericii Ortodoxe Române. Casa parohială veche, din anul 1911, a fost înlocuită cu cea de astăzi în 1960.
Numărul păstoriţilor a fost mereu în creştere. Astfel, în anul 1811, conscripţia vicarului Chiril Ţopa înregistra 73 de familii, însumând 375 „suflete”. În 1842, la „Bukova, parochia antiqua”, cu „ecclesia ad S. Demetrium”, cei 828 de credincioşi erau păstoriţi de „parochus Joannes Bugari”. Un deceniu mai târziu, „poporul Bucovei numără 143 numere de casă şi 170 familii, cu 530 bărbaţi şi 490 femei sau, în sumă, cu 1.020 anime.” La 23 noiembrie 1853, Parohia unită Bucova, aflată în componenţa nou-înfiinţatei Episcopii Greco-Catolice a Lugojului, avea 1.016 enoriaşi, toţi români. În anul 1858, obştea crescuse la 1.083 de persoane. Potrivit „Şematismului” din 1868, cei 1.020 de credincioşi care formau „Parochia” unită Bucova erau deserviţi liturgic de o singură biserică, cu hramul „S. Demetriu”, în care slujea preotul Ioan Albulescu. Registre matricole „existunt ab anno 1824”. În ceea ce priveşte şcoala, cu toate că avea statutul de „provisoria”, în ea învăţau 120 de „scholares”. În anul 1877 au fost înregistraţi 1.336 de enoriaşi. În 1903, numărul greco-catolicilor ajunsese la 1.410, din totalul de 1.451 de locuitori; ortodocşi erau doar 20.
Recensămintele civile din anii 1857, 1880, 1900, 1910 şi 1930 întregesc şi ele tabloul confesional al Bucovei. Între uniţi figurează, de asemenea, ţiganii. Obştea „greco-răsăriteană”, mai numeroasă decât în celelalte două parohii, a rămas minoritară; celelalte culte sunt nereprezentative din punct de vedere numeric.
Bucova 1850 1857 1880 1900 1910 1930
Total populaţie 1.024 1.086 1.368 1.457 1.571 1.526
Români 978 1.083 1.250 1.412 1.409 1.354
Ortodocşi 0 0 8 31 18 102
Greco-catolici 1.024 1.083 1.337 1.379 1.475 1.379
La recensământul din 1941, satul număra 1.500 de persoane, dintre care 1.495 se declaraseră români (între aceştia fiind incluşi şi ţiganii). Raportul confesional, neprecizat, n-a suferit, probabil, modificări majore.
Lista preoţilor din localitate este bogată: Nicolae Ţarină (c.1765-1790), Nicolae Albulescu sen. (1790-1807), Nicolae Albulescu jun. (1807-1855), Ioan Albulescu (1855-1870), George Albulescu (1871-1890), Iustin Ţarină (1890-1900), adm. George Albulescu (1900-1901), Iustin Bora (1901-1930), Vasile Berinde (1930-1950), Dionisie Iavorschi (1950-1954), Macu Cuzmanovici (1954-1957), Trandafir Silvăşan (1957-1990), Petru Turnea (1990-1999), Petru Vanvulescu (1999-2001), Sebastian Horgoş (2001-2003) şi Adrian Socaci (din 2003).
Şcoala
Prima menţiune a şcolii din satul Bucova datează din anul 1795, când frecventau cursurile şcolare trei băieţi şi zece fete, limba de predare fiind limba română. Numele primului învăţător care s-a păstrat este al preotului Ion Albulescu, care a funcţionat între anii 1850 – 1855. I-au urmat Rusalin Albulescu (1858-1861), iar între anii 1861 şi 1913, învăţătorii Ioan Pantea, Ioan Bernat, pr. Iustin Ţarină, Ioan Itul, Dumitru Recean, Remus Aglicer, Augustin Pop Bociat, Valeriu Rusu şi George Bota.
Şcoala din satul Bucova a fost şcoală confesională unită, activitatea acesteia desfăşurându-se sub conducerea preoţilor din localitate.
Din anul 1878 cursurile şcolare s-au desfăşurat într-un edificiu de piatră ridicat pe spesele comunităţii bisericeşti, concomitent sporind şi numărul elevilor care frecventau cursurile şcolare (139 şcolari).
În 1909 s-a deschis, într-o casă închiriată, încă o şcoală, la care au predat Valeriu Rusu şi Candin Gliga. În ambele instituţii de învăţământ au studiat, deopotrivă, elevi uniţi şi ortodocşi.
În anul 1911 s-a deschis o a doua şcoală pentru romi, unde frecventau cursurile un număr de 53 de copii din 191 de copii de vârstă şcolară.
În perioada interbelică a continuat să se acorde o atenţie deosebită învăţământului de la sat. În anul 1924 frecventau cursurile Şcolii primare din satul Bucova un număr de 93 de elevi, repartizaţi în 4 clase, sub conducerea directorului şcolii, Ion Groj.
Numărul copiilor care frecventau cursurile şcolare va creşte simţitor, ajungând la 210 elevi în anul 1932.
Şcoala primară de stat din satul Bucova a funcţionat în edificiul fostei Şcoli primare confesionale (greco-catolice), fiind constituită din 3 săli de clasă, o cancelarie şi locuinţă pentru director. Pe lângă şcoală funcţiona şi o cantină şcolară, dispunând de un fond de 7.000 de lei, în care luau masa 20 de elevi.
În baza Legii învăţământului din anul 1948, care îşi propunea să lichideze analfabetismul, şi şcoala din Bucova a organizat cursuri de alfabetizare.
În anul 1960, Şcoala elementară de 4 ani s-a transformat în Şcoala de 7 ani, cu 74 de elevi înscrişi în ciclul primar şi 27 de elevi înscrişi în prima clasă de gimnaziu.
Din anul 1964, şcoala devine şcoală generală de 8 ani, iar cu data de 01.09.1966 şcoala dispune de un local nou, cu 8 săli de clasă, având o suprafaţă totală de 920,59 m.p., efectivele de elevi fiind în jur de 130.
Să mai spunem că, din 18 decembrie 1908 până în 27 mai 1978, prin Bucova trecea singura cale ferată cu cremalieră din România.

O raritate tehnică feroviară abandonată: calea ferată cu cremalieră Bouţari – Sarmisegetusa

Depresiunea Văii Bistrei, spre Haţeg, între anii 1898 şi 1908 s-a construit calea ferată care lega Caransebeşul de Haţeg, adică, de fapt, uzinele din Reşiţa de cărbunele din Valea Jiului, reducând drumul acestuia cu mai mult de 300 de kilometri.
Construirea căii ferate de la Caransebeş la Subcetate a fost posibilă prin crearea la Cluj, în 1894, a Societăţii Căilor Ferate Locale Caransebeş – Haţeg, condusă de deputatul Pogany, şi cu fonduri colectate de la diferite societăţi, dar şi de la localnici (comitatele Hunedoara şi Caraş-Severin). De altfel, din cei 76 km, cât însuma toată calea ferată construită, 42 km aparţineau Comitatului Hunedoara şi 34 km Comitatului Caraş-Severin.
Construirea propriu-zisă a început în primăvara lui 1905 şi, după trei ani de eforturi, calea ferată Caransebeş – Subcetate a fost deschisă, la două date diferite, în funcţie de terminarea lucrărilor: Caransebeş – Bouţari, la 12 noiembrie 1908, şi Bouţari – Subcetate, la 18 decembrie 1908.
Construcţia a fost realizată de antreprenorii Mandl, Hoffmann & Quittner, costul întregii linii fiind de 7,5 milioane de coroane.
Între 1908 şi 1919, această cale ferată, proprietatea unei societăţi private, a fost exploatată de Căile Ferate Maghiare (MAV).
După Unire, în conformitate cu prevederile Tratatului de la Trianon şi a legilor române, calea ferată Caransebeş – Subcetate a fost preluată în întregime de administraţia CFR şi, prin cumpărarea acţiunilor, CFR a devenit şi proprietara liniei.
Peisajul înconjurator pe care îl străbate această cale ferată este de o rară frumuseţe: vegetaţie bogată, susur de ape cristaline şi animale mici de pădure nu prea tare speriate de… civilizaţie.
Linia ferată între Bouţari (425 m alt.) şi Zăicani (569 m alt.), prin Porţile de Fier ale
Transilvaniei (692 m alt.), avea o declivitate de 50 mm/m. Pentru a putea fi parcurs de locomotivele cu abur clasice, la această cale ferată s-a adaptat sistemul de
„linie ferată cu cremalieră”, tip Abt. Deoarece raza de curbură maximă în zona cu
cremalieră pe secţia Caransebeş – Subcetate era de 250 m, panta maximă în zona cu cremalieră era de 50 mm/m, iar maximul întâlnit pe căi ferate normale este de 40 mm/m, locomotivele ce urmau să fie introduse trebuiau să îndeplinească două condiţii: ampatament mic şi sistem cu cremalieră.
Acesta a fost punctul forte şi examenul cel mai greu pentru proiectant şi executant. Se cunoştea din experienţa constructorilor feroviari europeni – din Germania, pe linia Blankenburg – Tanne (1885), din Elveţia, pe liniile Furka – Oberalp şi Brienz – Rothorn (1892), din Austria, pe linia Eisenerz – Vordernberg (1891) sau din Ungaria, pe linia Erdököz – Zólyömbrezó (1896) – soluţia de a ajuta la creşterea aderenţei locomotivei prin roţi dinţate, montate în interiorul roţilor obişnuite de locomotivă, care să se „îmbuce” cu o „şină” dinţată, numită cremalieră.
Cremaliera
Invenţia aparţine unui inginer elveţian, Roman Abt, şi a fost lansată în anul 1882, constând în două sau trei lame metalice dinţate, alăturate, montate în axul căii şi ai căror dinţi sunt decalaţi. Fiecărei lame dinţate îi corespunde o roată dinţată a mecanismului locomotivei, astfel încât angrenarea este continuă şi mult mai lină.
Pe aceste linii dotate cu cremalieră s-au utilizat aproape exclusiv locomotive cu aderenţă mixtă, cu două mecanisme motoare distincte, roţile motoare de simplă aderenţă fiind acţionate de un mecanism exterior, iar cele dinţate de unul interior, distinct.
În anul 1908 a fost construită de Wiener Lokomotivfabriks AG, Floridsdorf, o serie de 7 locomotive, special pentru linia Caransebeş – Subcetate.
Pe porţiunea cu cremalieră, viteza comercială a trenurilor de marfă era de 12 km/h, cea a trenurilor de persoane de 8 km/h, iar tonajele trenurilor erau reduse – 150 tf pentru trenurile de marfă şi 50-70 tf pentru trenurile de persoane.
Sistemul adoptat reducea mult din capacitatea de transport a secţiei, ceea ce a determinat pe mai mulţi specialişti feroviari să-1 considere inoportun. Reputatul inginer M. Tudoran a calificat de aceea soluţia adoptată în anul 1908 drept o aberaţie tehnică şi în anul 1941 a propus renunţarea la acest tip de cale ferată, în favoarea unei variante ocolitoare a cumpenei de ape, pentru a se desfiinţa porţiunea cu cremalieră, lucru ce nu a mai fost realizat, deoarece soluţia a fost considerată nerentabilă, în anul 1978 renunţându-se la calea ferată dintre Subcetate şi Bouţari.
În continuare, legătura între Valea Jiului şi Bazinul Banatului s-a realizat pe alte relaţii, mai avantajoase şi mai eficiente.

Simona Petronela Mîţu

Morile de la Rudăria, judeţul Caraş Severin

Eftimie Murgu, o comună situată pe Valea Almăjului din judeţul Caraş Severin, o zonă înconjurată de Munţii Aninei, Munţii Semenic, Munţii Almăjului şi Munţii Locvei, este renumită pentru „cel mai mare complex de mori de apă din sudul Europei: Parcul Mulinologic Rudăria, recent restaurat sub patronajul Muzeului Astra din Sibiu.“ 1Localitatea Eftimie Murgu ce poartă numele revoluţionarului paşoptist Eftimie Murgu, născut în acest loc pitoresc, a purtat cu ceva timp în urmă numele râului pe a cărui mal îşi are vatra, Rudăria. Complexul de mori de apă este cunoscut sub numele de Morile de la Rudăria.
„De pe şoseaua dintre Anina şi DN 6 (E 70), ce taie Valea Almăjului pe direcţia NV-SE, un drum comunal iese la mijloc şi însoţeşte în amonte râul Rudăria, spre sălbăticia Munţilor Almăjului.“2 Drumul spre Rudăria este o splendoare, însă miracolul îşi găseşte deplinătatea în localitate. Morile asemenea unor căsuţe micuţe de lemn ce îşi etalează chipul de-a lungul râului înconjurate de vegetaţie şi acompaniate de râul ce cade zgomotos peste pietre te invită într-o lume plină de magie. În aceste căsuţe localnicii macină cereale (porumb, grâu etc.) utilizând tehninica măturării pe piatra morii, ca acum o sută de ani. Făina obţinută prin această tehnică este mult mai gustoasă decât cea obţinută prin măcinarea cerealelor în morile ce funcţionează cu ajutorul electricităţii.
Localnicii îşi aşteaptă rândul la moară, îşi prind rând, după care macinăcerealele.
Morile de apă au fost folosite încă de pe vremea dacilor. „Obiceiul rudărenilor de a-şi măcina cerealele în construcţii de lemn cu instalaţii speciale pare să dăinuie dinainte de secolul al XX-lea. Astfel, în 1772, în Rudăria sunt consemnate 8 mori. În 1874, aici existau până la 51 de mori, dar din cauza marilor inundaţii din 1827, 1941 şi 1955, dintre acestea s-au mai păstrat doar 22.“3
Fiecare moară are un nume, numele celui ce a construit-o sau un nume considerat potrivit de proprietarul acestuia ca de exemplu Moara de la Tunel, Moara Trăilonea.
Morile de la Rudăria sunt un adevărat muzeu în aer liber ce merită vizitate.
Note:
1.http://www.descopera.ro/descopera-in-romania/9835110-morile-de-apa-de-la-rudaria-locul-unde-se-macina-timpul
2. Http://www.descopera.ro/descopera-in-romania/9835110-morile-de-apa-de-la-rudaria-locul-unde-se-macina-timpul
3. http://www.lapensiuni.ro/ro/extra/morile-de-la-rudaria—o-minune-istorica-170

Tradiţii

Romulus Frîncu

Bradul şi ,,Cântecul Zorilor”

Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. Moartea unui tânăr necăsătorit înaintea manifestării plenare a căsătoriei şi a procreării era privită ca o încălcare a ordinii fireşti din ciclul vieţii, ca o eroare în desfăşurarea firească a vieţii, ce trebuia reparată prin acte rituale. Asfel, înmormântarea unui tânăr care a murit necăsătorit se transforma într-o nuntă postumă.
La înmormântare, pentru morţii nenuntiţi sau nelumiţi – adică pentru cei care au murit necăsătoriţi – se făcea un brad, însemnul căsătoriei. Bradul împodobit ca de nuntă era un substitut al soţului (sau al soţiei) postume. Însă bradul nu avea numai semnificaţia de nuntă postumă. El putea să fie şi înlocuitorul mortului, un substitut care rămânea în lumea celor vii, pe groapă. E un însemn al celui dus de tânăr. E şi un cod cumva. Era de ajuns ca, intrând în cimitir, pe anumite gropi să vezi un brad. Nu aveai nevoie să citeşti nimic şi ştiai că acolo e înmormântat un tânăr.
În comuna Băuţar, nouă feciori trebuiau să plece la pădure, cu un topor, ca să găsească un brad frumos şi rotund. Când găseau un brad pe care voiau să îl taie, fiecare dintre ei dădea o dată cu toporul în copac şi, dacă nu cădea din nouă lovituri, ei alegeau altul. Aduceau acasă numai bradul ce cădea din nouă lovituri. Bradul însuşi moare ca să ajungă să fie substitutul omului mort.
Când era adus în gospodăria mortului, bradul era cărat cu vârful înapoi (spre pădure), aşa cum şi mortul era scos din casă cu picioarele înainte. Când ajungeau cu el acasă, femeile cântau „Cântecul bradului”. El era apoi împodobit cu fructe, batiste, lână, hârtie colorată, turte dulci, panglici, era dus odată cu mortul la cimitir şi se înfigea în mormânt, la cruce.
Înainte de înmormântare, în fiecare dimineaţă, când se crăpa de ziuă, câteva femei bătrâne din sat îi cântau mortului la fereastră, iar apoi în casă, cu faţa spre răsărit, „Cântecul Zorilor”. Conţinutul tematic al acestuia este precreştin, fiind o invocare adresată zorilor, probabil o reminiscenţă a străvechii invocaţii către soare, ca acesta să-şi întârzie „revărsatul” până ce mortul va fi pregătit cu toate cele necesare pentru lumea spre care călătoreşte.
Acest cântec funerar al zorilor este sublimarea poetică a practicilor menite să îl ajute pe om să ajungă pe lumea cealaltă, având rolul de a-l iniţia pe mort pentru lumea de dincolo. Îl strigau pe nume pe mort şi îi dădeau sfaturi despre ce să facă pe tărâmul celălalt. Mortul este însoţit prin cântecul bocitoarelor, pas cu pas, pe drumul către lumea cealaltă, şi sfătuit de aici, din lumea noastră, să nu o ia la stânga, să o ia la dreapta, să nu se sperie de lup, să se împrietenească cu câinele, să treacă apa, şi aşa mai departe.
„Cântecul Zorilor” era răspândit cam în aceleaşi zone ca şi „Cântecul Bradului”, respectiv în partea muntoasă şi deluroasă a Banatului, în Haţeg şi în Ţinutul Pădurenilor, încadrându-se în seria riturilor de despărţire a defunctului de comunitate. Străvechiul motiv al invocaţiei către soare, „Cântecul Zorilor”, se aude azi tot mai rar.
În Băuţar, cântecul suna cam aşa: „Zori, dalbe surori/ De ce n-aţi zorit/ Ş-astă dimineaţă/ Ca ieri dimineaţă?/ Noi am fi zorit/ Num-am zăbovit/ Pân-am despărţit/ Tată de copii/ Cântă un cocoş gai/ Din poartă de Rai/ Haida, dragă, hai/ Îngerii te-aşteaptă/ Să te scrie în cer/ În cerul cu mese-ntinse/ Şi cu făclii aprinse”. Acest cântec nu s-a mai cântat de vreo treizeci de ani, iar în Bucova, oamenii confundă ,,Zorile” cu bocitul pe mormânt.

Vergelatul

Mai demult, viaţa avea o cu totul altă rânduială; tradiţiile erau ţinute cu sfinţenie, fiind transmise din generaţie în generaţie, se respectau vorbele bătrânilor fără pic de împotrivire şi toate bucuriile şi necazurile trebuiau urmate după tradiţie, oricât de neînsemnate ar fi fost. Astfel, de la naştere şi până la moarte, omul trece prin anumite etape care nu au cum să fie sărite şi, pentru fiecare etapă, este un obicei, o tradiţie care se păstrează cu sfinţenie.
Noaptea dintre ani este considerată de tinere momentul prielnic pentru a cere ajutorul divinităţii în aflarea ursitului. Unul dintre cele mai vechi obiceiuri care se petrece în seara de Anul Nou este „Vergelatul”. Un obicei străvechi, care este practicat şi în zilele noastre, la fel ca şi în trecut, pe Valea Bistrei.
Obiceiul mai este cunoscut şi în alte zone, sub numele de „Vergetul”, care se desfă-şoară în noaptea de Anul Nou, la „Sânvăsâi” (la Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, sărbătorit la 1 ianuarie). Este un obicei venit în pregătirea unei nunţi, a vieţii de familie, un fel de ursit, în care cei care îl practică cred fără îndoială.
În ajunul Anului Nou, fetele nemăritate merg la o femeie mai în vârstă, pentru a fi „vergelate”, adică, pentru a li se „povesti” viitorul. Ele se adună într-o casă, acoperă ferestrele, pentru ca ritualul lor să nu poată fi văzut de nimeni şi, împreună cu o femeie bătrână, care are „darul ursitului”, încep „Vergelatul”.
Aici, gazda aşază pe o masă şapte farfurii sub care pune o bucată de pâine, un piaptăn, un pahar, un cărbune, o oglindă, bani şi o farfurie sub care nu aşază nimic. Apoi, fetele părăsesc camera şi sunt chemate, pe rând, să îşi afle soarta, în funcţie de obiectul care se află sub vas. Fetele îşi aleg fiecare câte o farfurie, iar cea care găseşte pâinea se va mărita după un tânăr harnic, cea care găseşte oglinda după un tânăr frumos, cea care găseşte piaptănul după unul colţat, cea care ridică paharul după unul băutor, cea care ridică banii după unul bogat, cea care găseşte cărbunele după unul negricios, iar cea care ridica farfuria goală nu se mărita în anul care urmează.
Fetele sunt duse apoi în grădina femeii cu pricina, legate cu o „brăcire” sau cu un batic la ochi, şi fiecare trebuie să-şi aleagă un par şi să-l lege cu un şnur răsucit, din lână, pregătit anterior. După legarea parilor, fetele se dezleagă la ochi şi li se „arată” viitorul, în funcţie de felul parului. Dacă parul e înalt, la fel e şi tânărul cu care se va mărita fata; dacă e strâmb, înseamnă că acesta e cocoşat; dacă e subţire, tânărul e unul slab; dacă parul e scurt, tânărul e mic de statură etc.
Fetele pot fi „vergelate” şi cu ajutorul boabelor de fasole. Pe o plită încinsă se aşază boabe de fasole, iar dacă boabele se apropie, fetele se vor mărita curând. În cazul în care boabele se depărtează, fetele se vor mărita mai târziu.
Un obicei intuitiv, plăcut, în care se socializează, sărbătorindu-se, astfel, încheierea unui an şi începutul altuia nou, cu multe dorinţe, cu multe gânduri şi cu multe rugi către Dumnezeu ca totul să fie ferit de rele şi de păcate.

Ana-Cristina Popescu

OBICEIURI ŞI TRADIŢII DE IARNĂ ÎN BANATUL MONTAN

Obiceiurile şi tradiţiile de iarnă în Banatul Montan încep odată cu intrarea în Postul Naşterii Domnului, numit şi Postul Crăciunului, 15 noiembrie şi se finalizează în săptămâna Sfântului Teodor, prima din Posul Paştelui.
Punctele cheie ale obiceiurilor de iarnă sunt Începutul Postului Naşterii Domnului când gospodinele de la ţară spălau odinioară vasele cu nisip ca să nu mai rămână nicio urmă de grăsime şi să se poată pregăti, nu doar spiritual, ci şi prin postul alimentar de marea sărbătoare a Naşterii Domnului; Intrarea Maicii Domnului în biserică, sărbătoare numită popular în Banat şi Vegenia din 21 noiembrie; Ajunul Sărbătorii Sfâtului Ierah Nicolae în 5 decembrie; Sărbătoarea Sfâtului Ierah Nicolae din 6 decembrie; Ignatul când are loc sacrificarea porcului în gospodăriile oamenilor; Ajunul Crăciunului, 24 decembrie; Naşterea Domnului, Crăciunul, 25 decembrie; ajunul Anului Nou, 31 decembrie; Anul Nou, Sfântul Vasile cel Mare, Tăierea împrejur după Trup a Domnului în 1 ianuarie; Boboteaza (Botezul Domnului) din 6 ianuarie, Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul în 7 ianuarie şi Sâmbăta Sfântului Teodor din prima săptămână a Postului Sfintelor Paşti.
Prima mare sărbătoare din Postul Naşterii Domnului este Intrarea Maicii Domnului în biserică din 21 noiembrie, numită conform tradiţiilor şi obiceiurilor Vegenia. La Vegenie, seara, fetele îşi află ursitul în funcţie de obiectul ascuns sub un blid (castron). Cum se lasă seara, ele se adună ca la şezătoare, în casa unei bătrâne ce a pregătit obiectele, pentru ca ele să-şi afle sortitul. Fiecare obiect pregătit este acoperit cu un blid. Fata care alege blidul sub care este ascunsă oglinda înseamnă că va avea parte de un soţ frumos, cea care va alege blidul sub care e ascuns un piaptăn va avea norocul de un soţ dinţos, banii anunţă un soţ bogat, cartea, un intelectual etc.
Ajunul Sărbătorii Sfâtului Ierah Nicolae din 5 decembrie aduce bucurie copiilor ce aşteptă darurile Sfântului Nicolae. Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei este cunoscut ca salvatorul celor săraci, aflaţi în nevoi. Prin darul lui material, dar care a valorat foarte mult spiritual, a salvat viaţa a două tinere, pe care tatăl lor a hotărât să le vândă datorită lipsurilor materiale.
Ajunul Crăciunului aduce cu sine foarte multe obiceiuri şi tradiţii.
În 23 decembrie, seara, piţărăii (copiii) ce au adunat din timp lemne, vreascuri, tulei (coceni) aprind focul. Focul va fi menţinut de piţărăi din seara zilei de 23 decembrie până în zorii Ajunului Naşterii Domnului, în 24 decembrie. Focul din noaptea Ajunului reprezintă în tradiţia populară focul în jurul căruia au stat ciobanii să se încălzească când au fost vestiţi de către îngeri că s-a născut Mesia.
În Ajunul Crăciunului, dimineaţa, copiii ce au vegheat toată noaptea în jurul focului, pornesc din poartă în poartă ca să primească piţărăi (pâini micuţe). În timp ce aleargă de la o poartă (uşă) la alta utilizează strigături specifice evenimentului: „Dă-mi şi mie un piţărău, / Cât de rău, / Să mă duc cu Dumnezeu.“ Primului piţărău i se dă de către gazdă şi câte o bucată de cârnaţ, cârnaţul simbolizând bogăţia casei „Ne daţi ori nu ne daţi, pâine cu cârnaţi.“, dar şi boabe de porumb etc, simboluri ale bogăţiei unei gospodări.
Seara, în Ajunul Crăciunului, se merge cu colindul. „Colinde, colinde / E vremea colindelor.“ (Mihai Eminescu)
Colindele sunt cântece populare ce mărturisesc naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. „Când vine iarna geroasă/ […] / La români în orice casă / Se aud iarăşi colinde.“ (Obiceiuri de Crăciun, Cornelia Turlea-Chifu)
Tradiţionala colindă „O ce veste minunată“ transmite prin versurile ei bucuria naşterii lui Iisus Hristos şi prezintă secvenţe ale naşterii Mântuitorului „ Că la Bethleem Maria, săvârşind călătoria, / În sărac sălaş, lângă-acel oraş, / Naşte pe Mesia.“
Nu doar colinda „O ce veste minunată“, ci toate colindele transmit bucurie, linişte, pace „Astăzi s-a născut Hristos, / Mesia, chip luminos, / Lăudaţi şi cântaţi / Şi vă bucuraţi.“ Atât cele de pe pământ, cât şi cerul se bucură şi slăvesc naşterea Mântuitorului Iisus Hristos „Cerul şi pământul (bis), în cântec răsună, / Îngeri şi oameni (bis) cântă împreună.“
Colinda „Trei crai“ prezintă secvenţa biblică a venirii magilor. Cei „Trei crai de la Răsărit“, călăuziţi de o stea au mers să-l caute pe Iisus ca să se închine Lui şi să-I ofere daruri.
„Trei păstori“ este colinda ce înfăţişează atât păstorii ce au fost anunţaţi de îngeri că s-a născut Mesia, cât şi pe cei trei magi.
Fiecare colindă are o lumină aparte, bucurie şi linişte „Praznic luminos, strălucind frumos …“
Colindele sunt şi un îndemn la bunătate, milostenie, dar sufletesc „Scoală gazdă din pătuţ, florile dalbe / Şi ne dă un colăcuţ.“ Ele şoptesc fiecăruia să fie mai curat sufleteşte „florile dalbe“ spre a se bucura de lumina Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos.
„O brad frumos“ este colinda ce înfăţişează un alt obicei, al împodobirii bradului de Crăciun. Bradul îndeamnă la statornicie, la credinţă „Tu eşti copacul credincios / Ce frunza nu şi-o pierde.“
În Ajunul Naşterii Domnului bucuria colindelor este completată de darurile ce le primesc copiii de la Moş Crăciun.
Pluguşorul este un obicei ce se desfăşoară în ajun de An Nou. Versurile lui sunt urări pentru un an bun şi bogat. Acest obicei cu urări de an roditor este continuat în dimineaţa Anului Nou de Sorcova.
Un alt obicei ce se desfăşoară în ajunul Anului Nou constă în aşezarea sub pernă de către fete a unui fir de busuioc sfinţit pentru a-şi visa ursitul.
De Bobotează se sfinţeşte de către preot apa. În săptămâna dintre Anul Nou şi Bobotează preotul sfinţeşte cu apă şi casele oamenilor. Fiecare om aşteaptă preotul cu o lumânare aprinsă în mână, dovada că fără lumină şi apă nimeni nu se poate purifica, nimeni nu descoperă calea adevărată.
Obiceiurile de iarnă ajung la final în săptămâna Sfântului Teodor, prima din Posul Paştelui. Această săptămână este marcată şi de prezenţa cailor Sfântului Teodor, începând cu marţi seara, timp de şapte zile. Femeile care muncesc în sâmbăta Sfântului Teodor oferă prilej cailor să le atace. Fetele în apa utilizată pentru a se spăla pe cap, în sâmbăta Sfântului Teodor, pun iederă, grăind „Sân. Teoadere, Sân. Teoadere, / Dă cosiţa fetelor / Ca şi coada iepelor.“ Tot în această săptămână, de Sfinţii 40 de mucenici, în curtea casei se face un foc din resturi găsite prin gospodărie, peste care trec toţi din casă ca să fie feriţi de lucruri rele, spunând „Patruzeci de mucenici, / Dau cu boţile în pământ, / Să intre iarna în pământ / Şi să iasă vara afară.“ Cu acel foc gospodina afumă şi prin gospodărie pentru a fi ferită şi gospodăria de tot lucrul rău.
Fără obiceiuri şi tradiţii populare, fiecare dintre noi ar fi mai sărac şi nu ar cunoaşte valorile spirituale ale neamului

Istorie

MELANIA RUSU CARAGIOIU

DESPRE VECHI PRAVILE ÎN COLECŢIILE BIBLIOTECII JUDEŢENE TIMIŞ-TIMIŞOARA (MATERIAL DATÂND DIN PERIOADA 1974-1988, CÂND FUNCŢIONAM CA BIBLIOTECAR LA BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ TIMIŞ, FOND DOCUMENTAR
Sub imperiul multiplelor mijloace de comunicare şi în plină explozie informaţională, lumea cărţilor se arată solemnă, dominând orizontul culturii cu autoritatea mileniilor.
În relaţia sa cu omul, cartea îşi aduce aportul la îmbogăţirea cunoaşterii, la formarea unei gândiri îndrăzneţe, la formarea conştiinţei.
Puţini sunt aceia care se îndreaptă cu pasiune asupra colecţiilor de carte veche, îngălbenită de vreme, preocupările pentru nou făcând cu destulă greutate loc izvarelor de cunoştere.
Bogată, prin colecţiile sale, Biblioteca Judeţeană Timiş îşi îndeplineşte rolul său culturalizator punând în valoare, semnalând în toate domeniile cunoaşterii, mereu, alte cărţi, toate de o incontestabilă valoare educativ-formativă, multe dintre acestea putând face şi obiectul unor cercetări bibliofile. Cărţile sunt de veche legislaţie – adevărate documente – interesează atât prin mesajul lor istoric, social şi cultural, cât şi edificator comparativ. Din vechile legi multe sunt abrogate ca fiind perimate, dar şi multe păstrându-şi un aspect de actualitate.
Aceste cărţi sunt considerate rare prin numărul mic în care s-au păstrat, dar şi prin valoarea lor intrinsecă la care se adaugă apanajul sigiliilor, însemnărilor, circulaţiei, şi multe alte atribute care nu scapă ochiului bibliofil. Cărţile exemplare la care ne referim din B.J.T., sunt distanţate la intervale de aproape un secol, între ele.
În ordine cronologică ele oferă un tablou edificator în ceea ce priveşte legislaţia României.
Îndreptarea legii, Târgovişte, 1654;
Pravila de obşte, Viena, 1788;
Lege rurală, Bucureşti, 1864;
Codul legislaţiei României, Bucureşti, 1909, adnotat de C. Hamangiu.
Ne vom opri numai la Legea Rurală a lui Alexandru Ioan Cuza.
Un exemplu reprezentativ de legiuiri îl prezintă: Lege rurală cu proclamaţiunea Măriei sale Domnitorului a Principatelor-unite-române. Ediţie oficială, Bucureşti, 1864, 38 p + 1 tab.
Cartea a fost parţial restaurată, coperta înlocuită. Filele, dintr-o hârtie mai groasă sunt bine conservate. Pe foaia de titlu este imprimat sigiliul Principatelor unite ale României, cu caractere latine, spre deosebire de textul cărţii tipărit cu caractere chirilice, numerotarea paginilor cu cifre arabe, exceptând primele foi cu numerotaţie din litere chirilice.
Textul începe printr-un cuvânt de salut al domnitorului Alexandru Ioan Cuza: „La toţi cei de faţă şi viitorimii sănătate!“ Urmează „Proclamaţia“: „Sătenilor! „Îndelungata voastră aşteptare, marea făgăduinţă dată vouă de Înaltele puteri ale Europei prin art 46 al Convenţiunei, interesul în asigurarea proprietăţii „fonciare“ şi dorinţa mea cea vie s-au îndeplinit.“ Claca (boierescu) este desfiinţat pentru de a pururea şi de astăzi voi sunteţi proprietari liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre în întinderea „otărâtă“ prin legile în fiinţă … în sfârşit aţi ajuns a vedea această zi frumoasă pentru voi, scumpă inimei mele şi mare pentru viitorul României. De astăzi voi sunteţi stăpâni pe braţele voastre, de astăzi voi aveţi o patrie de iubit şi apăratu. Şi acum … după ce am putut săvârşi a asemenea mare faptă, mă întorc către voi sapre a vă da un sfat de la Domnu şi de părinte spr a vă arăta calea pe care trebuie să o urmaţi de voiţi să ajungeţi la adevărata îmbunătăţire a soartei voastre şi a copiilor voştri.“
Claca şi toate celelalte legături silite între voi şi între stăpânii voştrii de moşii sunt desfiinţate prin plata unei drepte despăgubiri. De acum înainte voi nu veţi mai fi cu dânşii în alte legături, decât acelea ce vor izvorî din interesul şi buna primire a unora şi a altora … faceţi dar, ca ele să fie întemeiate pe iubire şi încredere. Mulţi şi foarte mulţi dintre proprietari au dorit îmbunătăţirea soartei voastre. Mulţi dintre ei au lucratu cu toată inima ca să ajungeţi la acestă frumoasă zi pe care astăzi o serbaţi. Părinţii voştrii şi voi aţi văzut de la mulţi stăpâni de moşii ajutor la nevoile şi trebuinţele voastre. Uitaţi dar zilele grele prin care aţi trecut. Uitaţi dar toată ura şi toată vrajba. Fiţi surzi la glasul celora carii v-ar întărîta în contra stăpânilor de moşie şi în legăturile de bună voie ce veţi avea de aci încolo cu proprietarii. (Să) Nu vedeţi în ei decât pe vechii voştri sprijinitori şi pe viitorii voştri amici şi buni vecini. Au nu sunteţi toţi fii ai aceleiaşi ţări? Au pământul României nu este muma care vă hrăneşte pe toţi?
Stîpâni liberi pe braţele şi ogoarele voastre, nu uitaţi mai înainte de toate că sunteţi plugari, că sunteţi muncitori de pământu. Nu părăsiţi acestă frumoasă meserie care face bogăţia ţărei şi dovediţi şi în România ca pretutindenea, că munca liberă produce îndoitu decât munca silită. Departe de trândăvie, sporiţi încă hărnicia voastră şi ogoarele voastre îndoitu, să fie mai bine lucrate, căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră şi moşia copiilor voştrii. Îngrijiţi-vă asemenea de vetrele satelor voastre îndoitu, să fie mai bine lucrate , căci de acum aceste ogoare sunt averea voastră şi moşia copiilor voştri. Îngrijiţi-vă asemenea de vetrele satelor voastre care de astăzi devin comune neatârnate şi lăcaşuri statornice ale vostre, din care nimeni nu vă mai poate izgoni. Siliţi-vă deci a le îmbunătăţii şi al înfrumuseţea, faceţi-vă case bune şi îndestulătoare, înconjuraţi-le cu grădini şi cu pomi roditori. Interesaţi-vă satele cu aşezăminte folositoare vouă şi urmaşilor voştri. Statorniciţi mai alesu şi pretutindenea şcoale, unde copiii voştri să dobândească cunoştinţile trebuitoare pentru a fi buni plugari şi buni cetăţeni. Actul din 2 Maiu v-a datu la toţi drepturi, învăţaţi dar pe copiii voştri a le preţui şi a le bineîntrebuinţa. Şi mai presus de toate fiţi în viitoru, ceia ce aţi fost şi până acum şi chiar în timpurile cele mai rele. Fiţi bărbaţi de pace şi bună rânduială, aveţi încredre în Domnul vostru care vă doreşte tot binele, daţi ca şi până acum pildă supunerei către legile ţerei voastre, la a cărora facere aveşi şi voi de acum a lua parete, şi în toată întâmplarea iubiţi România care de astăzi este dreaptă cu toţi fiii săi.
Şi acum, iubiţilor mei săteni, bucuraţi-vă şi păşiţi la munca de bună voie care înalţă şi îmbogăţeşte … şi seminţia ce veţi arunca pe cea întâia brazdă liberă a ogoarelor voastre. Urmează semnăturile: Alexandru Ioan L.S. Subsemnaţi, Kogălniceanu, N. Creţulescu, General Manu, N. Bălcescu; înregistrat la nr. Lo15 la 14 august, 1864, Bucureşti.
Pe lângă acestă proclamaţie cartea cuprinde legea rurală constituită din şase capitole, pe care le enumerăm oprindu-ne asupra unor elemente care trebuiesc subliniate în cadrul tematecii noastre: Cap I pentru bugetul de proprietate al săteanului clăcaşu, şi pentru răscumpărarea sarcinilor sale către stăpânul moşiei.
Capitolul II despre vatra satului.
Capitolul III despre determinările preţului răscumpărării clăcii şi celorlalte sarcine. Extragem câteva date: „Sătenii vor plăti pentru dobânzi şi amortismentu pre fiecare om înt-un termen de 15 ani, cel mult şi în monedă după cursul visteriei conform alăturatei tabele … (urmează tabela) şi completarea:“ „această plată se va respunde odată şi în aceleaşi termene cu dările fiscale … Tabela amintită este în anexa legii şi cuprinde suma amortismentelor şi dobînzilor …“ având semnătura lui Mihail Kogălniceanu.
Capitolul IV despre casa de despăgubire: „Comitetul … primind de la proprietari titlurile de despăgubire, … le va schimba în obligaţiuni comunale rurale, Maximul obligaţiunii va fi până la despăgubirea fiecare) se face pe serii de obligaţiuni … astfel încât … într-un termen de 15 ani … să se poate stinge.“
Capitolul V despre vânzarea de pământuri de pe moşiile statului.
Capitolul VI dispoziţiuni diverse.
Legea este semnată de Alexandru Ioan Cuza şi preşedintele consiliului de ministru secretar de stat M. Kogălniceanu şi de către ministrul secretar de stat la departamentul justiţiei, C. Creţulescu.
Pentru noi, cei de azi aceste documente demonstrează marele progres înregistrat în decursul unui veac, reactualizează ideea triumfului forţelor democratice şi în agricultură. Prin însăşi proclamaţia sa Alexandru Ioan Cuza sublinează urmările marelui eveniment al împropietăririi ţăranilor din 1864, iar noi intrevedem în acesta multe idei, măsuri şi învăţăminte bune, care au dat roade şi au netezit drumul spre realizările noastre de astăzi. El spune că abia din acel moment ţăranul se poate considera liber, stăpân, stăpân pe braţele sale de muncă. De fapt a trebuit să treacă un veac de frământări ca în agricultura românească să se îndeplinească acest deziderat, cu adevărat, în sensul major. Faptul că domnitorul le reaminteşte ţăranilor că braţelor lor nu sunt sortite numai muncii, dar şi apărării patriei, a patriei care trebuie răsplătită cu o iubire fierbinte. Urmările desfiinţării clăcii trebuiesc folosite pentru prosperitatea neamului. Orice pricină de neînţelegere între ţărani şi vechii proprietari să fie îndepărtată, zice el. În acel moment şi context istoric clasa proprietarilor este privată cu îngăduinţă şi chiar cu oarecare recunoştinţă pentru cei câţiva exponenţi ai săi, progresişti, care au promovat sau au consimţit de bună voie la împropietărirea ţăranilor, şi pe lângă aceasta şi prin faptul că toţi românii sunt fiii ţări-mamă, care îi hrăneşte pe toţi deopotrivă. Străbate îndeamnă de a se lucra intensiv pământul „lucrul nesilit produce îndoit“, mai ales dacă cest lucru este dictat de conştiinţa emancipării lor; mai ales trebuie avută în vedere dorinţa de a transmite şi urmaşilor pământul ca bun şi hărnicia drept tradiţie. Îi îndeamnă pe săteni de a-şi construi case civilizate – îndestulătoare – adică spaţioase, funcţionale, înţelegem noi, împrejmuite cu grădini şi pomi fructiferi. Dintre aşezămintele folositoare îi sfătuieşte să construiască mai ales şcoli, care fac din copiii buni cetăţeni, oameni luminaţi, plugari buni. Democratismul de astăzi, forţa conducătoare a poporului, ne face să înţelegem cât de profunde sunt cuvintele lui Alexandru Ioan Cuza: „supunerea către legile ţării la a căror facere aveţi şi voi de acum a lua parte.“ (Se ştie că atunci dreptul la vot nu era universal.) Am dat citire prefaţei şi unor capitole din carte spre a putea înţelege o lege rurală cu reminiscenţe feudale.
Alexandru Ioan Cuza face apel la patrimoniul românilor, a masei de asupriţi, ştiind că acest popor viteaz în orice condiţii şi-a apărat neamul şi ţara. Le aminteşte că începând de acum ei vor trebui să fie cei care vor apăra-o la nevoie, accentuând acest aspect, istoric fiind cunoscută lipsa de ataşament şi patriotism a boierilor de atâtea ori trădători de ţară.
Este explicabil că domnitorul să ceară înţelegere, îndrumare, iertare pentru moşieri în faţa foştilor ţărani clăcaşi, fiindcă istoria este presărată cu atestări despre condiţiile inumane şi oprimare cumplită în care lucrau ţăranii clăcaşi, trăind şi locuind cu familiile lor în neasemuita lor umilinţă la care au fost împinşi, încât ar fi acceptat s se înjuge pe ei înşişi, pentru a ara ogorul boierului.
Frescă a unor stări de fapte din existenţa zbuciumată a poporului român, aceste cărţi de legi ale secolului 17, respectiv 19 sunt alcătuite de pe poziţii ideologice specifice momentului istoric, cu toate carenţele lor, având în ele acea simţire românească spre cinste şi adevăr, care cu toate oprimările a reuşit să iasă la lumină şi care izvorând din condeiul cronicarului să redea cocretizatoare gândirii sănătoase a poporului nostru, civilizaţia şi spiritualitatea sa care se face prezentă de-a lungul secolelor.
Redactat şi comunicat la Sesiunea de Comunicări ştiinţifice, în perioada 1974-1988 când eram bibliotecar la BJT, Fond Documentar.
ANA GHIAUR

Demnitatea românilor

Se spune despre poporul român că a fost un popor demn, dintotdeauna. Nu a îngenuncheat în faţa nici unui alt popor, niciodată. Cu toate că a fost atacat de multe ori, în decursul vremii, militar, politic, religios, şi-a păstrat demnitatea, chiar dacă a avut de suferit. Atacaţi de romani, strămoşii noştri daci au luptat cu curaj, până la moarte, ca să nu cadă sub jugul cotropitorilor. Însuşi regele Decebal a preferat să-şi ia viaţa, pentru a nu fi nevoit să se plece în faţa lor. Mai târziu, hunii, slavii, tătarii, secuii, turcii, toţi au dat năvală, să cotropească bogata ţărişoară a lui Mihai Viteazul, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, domnitori viteji şi demni, care nu au cedat în faţa hoardelor barbare. Uneori au preferat să moară de foame şi de sete, împreună cu poporul lor, otrăvind apele şi arzând lanurile de grâu, ca să ţină piept mult mai numeroşilor năvălitori. Mircea cel Bătrân nu s-a ploconit în faţa lui Baiazid, chiar dacă acela, în mândria lui fără margini, îl credea un „moşneag”. În schimb „moşneagul” i-a răspuns cu demnitate:
„Un moşneag, da, împărate, dar moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti!”,
după cum spune marele Eminescu în „Scrisoarea a III-a”. Demnitatea românilor, rezistenţa lor în faţa popoarelor care-şi câştigau bunăstarea exploatând munca şi bogăţiile altora, a salvat Europa de multe rele. România a fost întotdeauna străjerul Europei, doar mândria europenilor îi împiedică să recunoască acest lucru. Dacă dacii liberi nu i-ar fi oprit pe romani, poate că ţările baltice ar fi acum latine. La fel cum, dacă Moldova şi Ţara Românească nu ar fi ţinut piept atâţia ani turcilor, poate că în Germania, în Austria, Ungaria sau Danemarca s-ar fi vorbit acum limba turcă.
-2-
Când turcii i-au cerut să treacă la mahomedanism, ca să-i cruţe viaţa, Brâncoveanu a rămas neclintit, refuzând cu demnitate. A văzut capetele celor patru copii ai săi căzând, unul câte unul, iar la vorbele mezinului, care implora mila părintelui său, spunându-i că nu vrea să moară, se zice că a răspuns aşa: „Vrei să te lepezi de credinţa strămoşilor tăi şi să mai trăieşti aici, pe pământ, între păgâni, 50, 80 sau 100 de ani, ori vrei să fi cu mine şi cu fraţii tăi în cer, pentru veşnicie?” După acest răspuns, cu aceeaşi demnitate, băiatul domnitorului şi-a pus singur capul pe butuc. De altfel, părintele Arsenie Boca afirmă că a fost trimis românilor pentru jertfa Brâncovenilor. La Aiud, în închisorile comuniste, atâţia oameni au murit în chinuri, pentru că nu au renunţat la demnitatea lor. Stau mărturie mormanele de morminte comune, sunt pline dealurile Aiudului de ele. La Râpa Robilor, oamenii vin să se roage la sfinţii din Aiud, victimele din puşcăriile comuniste.
În 1949, pe ploaie, o căruţă acoperită cu prelată era urmată de patru inşi în uniformă, care înjurau, scuipând spre căruţă:
„ S-a umplut pământul de apă. O să ne rupem mâinile pentru ăştia.”
„ Ăştia” erau trupurile scheletice, goale şi sluţite-n bătaie, târâte cu capetele sărind din piatră-n piatră şi aruncate, unele peste altele, în groapa comună. Cel mai bătrân dintre soldaţi zice în şoaptă: „ Nu le-am putea pune o cruce?”, dar ceilalţi sar la el: „ Eşti nebun? Atâta ne-ar mai lipsi, să le punem cruce bandiţilor!” Aceştia erau oare urmaşii dacilor sau ai Brâncovenilor? Ori nu erau români, ori se trăgeau din cei ce-or fi rămas din greşeală pe pământ românesc.
Din 1946 până în 1989, la Aiud au fost întemniţaţi mii de oameni, de la ţărani înstăriţi, muncitori şi studenţi, până la preoţi, generali, cărturari, politicieni. Teroarea cea mare a fost între 1949 şi 1953, când sute de căruţe au umplut groapa de gunoi a Aiudului cu morţi. După aceea, nu mai erau schingiuiţi până la ultima suflare, dar erau obligaţi să stea ore în şir în poziţii incomode, că li se strâmbau oasele, ori izolaţi fără mâncare şi apă, promiţânduli-se eliberarea dacă îşi toarnă camarazii sau îl înjură pe Dumnezeu. Mircea Vulcănescu, una din cele mai strălucite minţi interbelice, a murit pe 28 octombrie 1952, la Aiud, salvând viaţa unui student. Erau băgaţi aproape goi într-o cameră de beton. Le îngheţaseră feţele, picioarele le erau amorţite, mintea le era cuprinsă de ceaţă. Când studentul a căzut la pământ, filozoful s-a aşezat pe podea, trăgând corpul îngheţat deasupra. Studentul a supravieţuit, dar Mircea Vulcănescu a murit, lăsând un testament cutremurător: „Să nu ne răzbunaţi!”
-3-
Ce dovadă mai mare de demnitate poate exista decât aceasta, în oricare parte a Europei sau a lumii am căuta?
Pe când eram elevă în clasele primare, străbunicul meu îmi povestea cum a ajuns la 15 ani în prima linie, în timpul primului război mondial, pentru că nu voia să-şi lase caii pe mâna străinilor. A ajutat la aprovizionarea soldaţilor români, care luptau împotriva Austro-Ungariei şi Germaniei, sperând să scoată Transilvania de sub stăpânire străină. Bunicul meu a rămas orfan la doi ani, în timpul aceluiaşi război, mai târziu el însuşi fiind la un pas de moarte, luptând în al doilea război mondial, împotriva Germaniei naziste. Scenele de luptă, pe care mi le povestea, dârzenia ostaşilor, demnitatea cu care suportau foamea, ploaia, durerea, moartea, erau cutremurătoare. De câte ori vorbea despre acele vremuri, avea ochii în lacrimi.
„Eram în prima linie. L-am văzut pe făşâu ieşind din tranşeu cu puşca în mână, pornind la atac. Era puţin în faţa mea. Am auzit gloanţele şuierând. Când m-am uitat după el, am apucat să-l mai văd căzând. Nu ne puteam opri, dacă te opreai, erai mort!” Povestea despre cumnatul lui, Andrei, care a lăsat orfan un alt copil de doi ani.
Deşi înconjuraţi de inamicii turci, bulgari, unguri, austrieci, germani, care-i atacau din toate părţile, lăsaţi fără ajutor şi din partea aliaţilor, fără dotare, fără hrană, românii nu şi-au pierdut demnitatea, luptând până la ultima fărâmă de putere, atât pentru ei, cât şi pentru aliaţii lor, în ambele războaie. Cu bucăţi din teritoriul străbun smulse prin înţelegeri mârşave între „marile puteri”, cu bogăţii uriaşe şi tezaure întregi furate, românii au trăit modest, dar demn, fără să atace sau să-şi insuşească bunuri străine. Desigur, vorbesc de adevăraţii români. Cei care au furat cosonii dacilor, ca să-i vândă străinilor pe nimic, ori care fură din averea poporului, transferând sume uriaşe în conturi străine, sau cei care-şi trădează ţara pentru diverse „avantaje” proprii, nu se pot numi români şi cu atât mai puţin demni.
Văd zilnic câte un bătrân cu mâna întinsă, tremurândă, ori cu câteva fire de flori, îmbiind trecătorii, sperând să obţină o pâine şi-mi amintesc de cei care au murit în 1989, cu atâta demnitate! De ce oare şi-au dat viaţa oamenii aceia? Nu pentru a salva demnitatea românilor, ajunşi cei mai umili între popoarele Europei? Dar „cetăţenii români” care cerşesc în ţările europene, de voie sau de nevoie, a cui demnitate o salvează? Copii şi tineri fără adăpost, cu câte o pungă în mână, din care inhalează diverse substanşe halucinogene, vezi pretutindeni. Cum s-ar putea numi demne mamele care i-au abandonat?
-4-
Sunt în schimb, atâtea mame care trebuie să-şi „abandoneze” copiii în ţară şi să plece la muncă în ţările Europei, ca să poată trăi cu demnitate, pentru că un ajutor de şomaj sau un salariu mizerabil, care le plasează sub pragul sărăciei, nu le poate asigura un trai demn.
În 1996 am fost într-o vizită în Franţa, la invitaţia unor prieteni francezi. La plecare, am aşteptat o zi întreagă, în soare, la graniţa română, pentru că trebuia depistat cineva care voia să scoată clandestin mercur. Spre seară, am trecut în Ungaria. Mai fusesem acolo în primii ani după revoluţie, la piaţă, când toată lumea făcea comerţ cu tot ce avea de vânzare, numai să obţină ceva bani, pentru a supravieţui. Pe atunci, stând în frig în piaţă, dormind noaptea în autocarul îngheţat, nu avusesem timp să văd oraşul. Vedeam acum străzi curate, cum aş fi vrut să fie şi la noi, şosele netede, fără gropi, cu indicatore luminoase la tot pasul, de ziceai că suntem tâmpiţi. Am mers toată noaptea, ca să recuperăm timpul pierdut la graniţă, iar dimineaţa am ajuns în Germania. Nu mai fusesem niciodată aşa departe de ţară. Era dumunică. Ni se făcuse foame şi am oprit într-o parcare, la marginea unui parc. Am fost miraţi de dotările de acolo, de curăţenia şi ordinea care domnea peste tot. Am pus o faţă de masă cusută ţărăneşte şi am pregătit câteva sandwics-uri cu zacuscă şi salată de vinete, aduse de acasă. Nu ne puteam permite să cumpărăm mâncare de acolo. Tocmai oprise un autocar cu nemţi bine îmbrăcaţi, veseli, cu o poftă de viaţă cum nu mai văzusem în ţară de mult, mai ales că aveau vârste mari. Două „doamne” s-au apropiat atât de mult de noi, încât mi-au trezit curiozitatea. M-am uitat să văd ce vor. Nu ştiam prea multă germană, aşa că nu le-am întrebat nimic. M-am gândit că poate le-a atras cusătura artistică de pe faţa de masă, dar am observat că şuşoteau şi priveau insistent spre noi şi spre mâncare. Încercam să găsesc ce motiv avea această atitudine. Se apropiaseră deja la un metru şi ne studiau ca pe o curiozitate. Consideram atitudinea lor nepotrivită, chiar necivilizată. Masa era curată, faţa de masă la fel, aveam şerveţele curate, mâncam civilizat. Singurele motive pe care le-am găsit, plauzibile pentru atitudinea lor, a fost că ori n-au mai văzut români, ori le făceam poftă. Să nu fi auzit de românul Ilie Năstase, de românca Nadia Comăneci, de naistul Gheorghe Zamir, să nu fi citit nimic din Eminescu, să nu fi ascultat nici o operă a lui Enescu sau Porumbescu? Dar poate au auzit măcar de Carol de Hohentzolern sau de regele Mihai al României ori de ce nu, de Ceauşescu al României? Că nu degeaba am ajuns noi să nu avem bani de restaurant, după 50 de ani de „domnie” comunistă, iar ei, nemţii, să poată avea restaurante şi în parcare! Cine a fost mai demn, cel care a tăcut şi a suportat, ori cei care şi-au împărţit între ei România?
-5-
Aşa că am luat un sandwics şi le-am poftit să servească. După graba cu care s-au îndepărtat, mi-am dat seama că nu le era foame. Nici nu prea credeam, dar am vrut să le arăt că românii nu sunt nepoliticoşi. Soţul şofase toată noaptea, pentru că eu nu aveam carnet, aşa că era obosit şi s-a aşezat pe o bancă în parc, în poziţie orizontală. Nu dormea, dar la câteva minute a apărut un poliţist, aşa că ne-am ridicat şi am plecat. Începuse să nu ne mai placă ţara aceea, în care totul era interzis. Am văzut de pe şosea nişte vite şi mi s-a părut că şi ele ştiu exact până unde au voie să pască. Chiar atâta meticulozitate era anormală. Mai ales că pe autostradă nici nu se putea opri, decât în parcări, mi s-a părut că acolo totul funcţiona ca o maşinărie. Părerea a devenit convingere atunci când, negăsind apă şi fetele suferind de sete, am cerut unui cetăţean german un pahar cu apă. Acela, ignorându-ne, a intrat în curte. La numai câţiva kilometri însă, după ce am trecut graniţa franceză, o familie ne-a oferit în prima parcare o sticlă cu apă minerală.
La Paris, am intrat într-un magazin. Vorbeam franceza destul de bine, aşa că la început, vânzătorul nu şi-a dat seama că sunt străină. Îmi plăceau nişte ochelari aflaţi într-o vitrină încuiată. I-am încercat, dar când am auzit preţul, am stat puţin pe gânduri. Aflând că sunt din România, ochelarii au dispărut şi nu am mai fost servită. Deşi mirată, am salutat şi am plecat. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Dysneyland, când voiam să cumpărăm un glob de cristal pentru fetiţă. Prietena mea mi-a spus că în Paris sunt mulţi români „ţigani”, care fură, putea fi o explicaţie pentru atitudinea vânzătorilor. Tot la Paris, aşteptând să intru la Luvru, o turistă aflată în spatele meu m-a întrebat de unde sunt, admirând frumuseţea fiicei mele. Era o actriţă din Chicago. Am avut o ezitare, datorită întâmplării din magazin, dar mi-am zis că nu aveam de ce să-i ascund adevărul. Nu putea fi la fel de „redusă” ca un vânzător. Bucuria ei când a aflat că sunt româncă a fost mai mult decât mă aşteptam. Mi-a povestit că în Detroit este o întreagă colectivitate de români şi mi-a mărturisit că ei îi plac mult românii. Cum de sunt românii mai aproape de sufletul americanilor decât de al europenilor, doar România este în Europa, nu în America! Să fie românii din America mai civilizaţi decât cei din ţările europene, sau „ţiganii” români nu au destui bani să ajungă în America?
Tot în Paris, am întâlnit într-o seară un tânăr român care vindea ziare. Era inginer, dar făcea asta ca să nu moară de foame, iar în ţară nu se putea întoarce că nu avea bani. I-am propus să vină cu noi, dar ne-a spus că plecase fără acordul familiei şi-i era ruşine. Am mai întâlnit un român pe drumul spre Dysneyland, un zidar care venea cu bicicleta spre Paris.
-6-
Nu eram siguri de drum şi am întrebat în franceză dacă acela era drumul. Ne-a răspuns româneşte:
„ Nu ştiu, că nu-s de pe-aici.” Ne-am dat seama că numai de distracţii nu avea timp. După cum arătau hainele lui, se vedea că muncea din greu. De multe ori mă-ntreb, oare dacă s-ar munci aşa, nu s-ar câştiga la fel de bine şi în ţară? Poate că nu, dacă sunt atâţia oameni care muncesc cu demnitate, dar nu pot trăi la fel. În Franţa, un profesor este plătit cu 7000 de franci, în Canada cu 5000 de dolari, în Grecia cu 2000 de euro, iar în România eu am 35 de ani vechime şi un salariu de 1800 lei. Când, după plata facturilor şi a ratelor, îmi vor rămâne 300 lei pentru mâncare, mă-ntreb cum vom mai putea privi demni în faţa unui străin care ne va vedea în ţară la noi muritori de foame, pentru că noi în ţara lui nu vom mai ajunge în veci. În Franţa, ce să mai vorbim, de fapt nu vom mai putea merge în nici o ţară europeană, decât pentru a munci ce vor vrea străinii să ne ofere. După cum am auzit de la cei nevoiţi să muncească în străinătate, munci de servitori ai celor plătiţi cu demnitate.
Oficial, suntem primii care am iniţiat acţiunea de restabilire a demnităţii umane. N-ar trebui să începem cu noi? Să nu ne mai vindem ţara pe nimic, am înţeles că deja avem capital străin în întreprinderi şi companii în proporţie de 70 la sută, deci ne-a mai rămas demnitate 30 la sută. Noroc că am apucat să recuperăm Brăţările Dacice şi Insula Şerpilor, altfel ne-ar mânca şerpii! Ei, dac-am fi avut acum Cloşca cu Puii de Aur, altfel ar fi stat lucrurile. S-ar fi auzit de demnitatea românilor nu numai în Europa, ci şi în marea Rusie. Desigur, ar fi fost şi mai bine dacă aveam câte un pui pentru fiecare parlamentar. Nu oricine are dreptul să fie demnitar, dar orice om are dreptul să trăiască demn!
„ Lăsând gluma la o parte, Să judecăm cu dreptate,
Să spunem cu demnitate: Nu furăm frate pe frate,
Haide, măi române, frate, Să ne râdă pe-nfundate
Să ne spălăm de păcate! Europa jumătate!”

Interviu

Ion Turnea
Interviu cu pr. Popescu Gheorghe Dorel

În primul rând doresc să-ţi mulţumesc pentru că ai acceptat să-mi acorzi acest interviu pentru a fi publicat în Monografia localităţii Peştere.
Pe tine te cunosc din copilărie. Ai fost cel mai bun prieten al fiului meu, mereu te-am perceput ca un om ambiţios, inteligent, sufletist. M-a fascinat adesea acea meticulozitate a ta ce te ajuta să tratezi fiecare lucru cu toată atenţia, astfel încât ceea ai realizat a fost întotdeauna bine făcut.
– Cum te-a influenţat pe tine mediul localităţii natale în a-ţi păstra acea cromatică unică personalităţii tale în toate lucrurile realizate?
– Statornicia colinelor m-a învăţat să fiu fidel locului în care m-am născut, să-mi fie dor de originile mele şi să mă reîntorc de fiecare dată în satul Peştere cu sufletul tresărind de lumina părinteştii revederi. Cursul apelor m-a povăţuit să-mi păstrez mereu drumul cel drept în viaţă. Splendoarea pădurilor şi a livezilor a sădit în sufletul meu iubirea faţă de darurile nemuritoare ale naturii. Lângă aceste miracole semănate de Dumnezeu pentru oameni, aceste miracole vii şi cu rădăcini adânci te simţi adesea eliberat de toate problemele sufleteşti, de toate neputinţele trupeşti, înveşmântându-te în liniştea energiei vii, primordiale, a energiei ce inunda cândva grădina Edenului. Cântecul vesel al păsărilor mi-a conturat în suflet zâmbetul oglindit mereu în pupilele ochilor şi în colţul buzelor.
– Mediul natural al satului Peştere a avut o legătură cu alegerea profesiei de preot?
– În mare parte, da. Preotul este un iubitor al lucrurilor sensibile. Dumnezeu a creat un cadru natural unic, cadou pentru coroana creaţiei sale, omul. Dacă priveşti în jur poţi observa cum soarele nu uită să răsară în fiecare dimineaţă, cum pomii nu uită să-şi ţese mugurii în fiecare primăvară, iarba nu întârzie să-şi picteze haina cândva ruginie, florile nu se dau înapoi în a-şi deschide ferestrele petalelor pentru a prinde rod. Atunci tu ca om nu poţi a nu-ţi dori din moment ce ai înţeles adâncul vieţii, să-i slujeşti lui Dumnezeu, Cel care are grijă de toată splendoarea mediului înconjurător dar şi omului, aproapele tău, fiinţa plămădită de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui.
– Şcoala primară ai făcut-o în satul natal, poţi să împărtăşeşti cititorilor Monografiei localităţii Peştere câteva gânduri despre această instituţie?
– Cu siguranţă. Primii ani de şcoală sunt unici în viaţa fiecărui om. Aceşti ani ajută omul să-şi regăsească în interiorul fiinţei sale acea forţă unică personalităţii lui pentru ca să o cultive pe tot parcursul vieţii. Emoţia primei întâlniri cu şcoala, primele întrebări, descoperirea unui nou univers, privirea caldă a învăţătoarei, primele învăţături, nu le poţi uita niciodată. Şcoala din satul meu natal aş putea-o asemăna cu un elev ce şi-a făcut temele. Temele ei suntem noi cei care am pornit în viaţă cu temelia zidită pe stâncă şi am reuşit să învingem furtuni şi vânturi realizându-ne.
– În încheiere te-şa ruga să transmiţi un mesaj tuturor cititorilor care ce siguranţă sunt iubitori de artă, de frumos.
-I-aş sfătui să înceapă a căuta frumuseţea acestei vieţi începând cu lucrurile cele mai mărunte pentru a se putea ferici în cele măreţe. Primul pas spre această perfecţiune se face în sânul localităţii natale.

Proza

Gabriela Dagmar Preda

Poveştile Anei

Două pâini şi un covrig, vă rog

M-am angajat recent la o brutarie. Mă numesc Anna şi am 20 de ani. Brutăria este un loc foarte plăcut. Trebuie să împart zâmbete şi am înţeles că pâinea ce o vând este cea mai bună din oraş. Brutăria este situată pe strada principală, un loc foarte bun pentru a face profit, însă nu asta m-a atras la acest loc. Mi-a plăcut amabilitatea cu care am fost primită de fiecare dată când am cumpărat pâine şi faptul că produsele de aici sunt proaspăt scoase de la cuptor.
Când a trebuit să îmi caut un loc de muncă, tot ce am reuşit să găsesc a fost brutăria, iar eu cred că Dumnezeu m-a adus aici cu un motiv. Mie îmi plac poveştile de viaţă. Nu mă refer la bârfă, ci la poveştile acelea cu final fericit. De când lucrez aici, clienţii deja mă cunosc şi ştiu la ce să se aştepte. De multe ori mai intrau oameni îmbufnaţi, însă ieşeau din magazin fericiţi.
Şi cum brutăria are clienţi fideli din oraşului, fiecare om care intră schimbă o vorbă două cu mine şi astfel aflu tot felul de poveşti. Uneori, se mai întâmplă să se şi îndrăgostească de mine unii bărbaţi, dar am să povestesc în cele ce urmeaza câteva din aceste poveşti.
Colegii mei de muncă sunt foarte prietenoşi şi m-au ajutat cu acomodarea. Mi-au spus la un moment dat că de când am apărut eu în brutărie, zilele au devenit mai senine şi oamenii vin mai des. Prima poveste pe care o voi spune este a unui tânăr care vine zilnic şi cumpără zilnic două pâini. Nu mi s-a părut ciudat decât atunci când am auzit zvonuri despre el.
Prima dată când a intrat, m-am prezentat:
− Bună, mă numesc Anna. Ce doreşti?
Băiatul s-a prezentat sub numele de Cristi şi s-a uitat în jur. Părea a avea cincisprezece ani şi faţă de majoritatea băieţilor de vârsta lui, el arăta diferit. Nu avea freză cool, sau haine la modă. A cerut un covrig şi două pâini. Părea confuz şi după ce am pus banii în casa de marcat, l-am întrebat:
− Eşti din oraş?
El a răspuns că nu şi după ce m-a salutat, a plecat. Nu am văzut nimic anormal şi am trecut peste acest lucru. În brutărie vin tot felul de oameni şi nu pot să îi reţin pe toţi, însă le zâmbesc tuturor şi îi tratez cu respect.
Următoarele zile, puştiul a revenit în fiecare zi la aceeaşi oră şi mereu lua exact aceleaşi produse: un covrig şi două pâini. M-am bucurat că avem cu un client fidel în plus şi i-am povestit colegei de muncă acest lucru. Ei i s-a părut bizar. Mi-a spus că nici un client fidel nu vine aşa de des la magazin.
− Poate s-a îndrăgostit de tine, a râs colega mea.
− Nici vorbă. Sunt prea mare pentru el.
Nu am luat-o în seamă şi mi-am văzut de lucru. În fiecare zi, la aceeaşi oră, băiatul venea la brutărie şi cumpăra un covrig şi două pâini. Acest obicei regulat m-a făcut curioasă şi am decis să conversez mai mult cu el când vine la brutărie. Însă tot ce am scos de la el a fost despre şcoală şi profesori pe care i-am avut şi eu.
Fiind o fire curioasă, nu m-am dat bătută şi am încercat să mă împrietenesc cu el în scurtele conversaţii, însă nu am aflat nimic. Într-o zi, a venit cu o femeie la brutărie. El s-a uitat la mine speriat şi m-am purtat ca şi cum nu l-aş cunoaşte. M-am prezentat, ca de fiecare dată, şi i-am întrebat:
− Ce doriţi?
Femeia s-a uitat suspicios la produse. Am studiat-o pentru câteva clipe. Era elegantă şi frumoasă. Ceea ce m-a deranjat a fost faptul că se uita la produsele noastre ca şi cum ar fi proaste, deşi tot oraşul ştie că pâinea noastră este cea mai bună. După ce a studiat brutăria, ne-a salutat politicos şi a plecat. De atunci, băiatul nu a mai apărut pentru mult timp la brutărie. Având mulţi clienţi, nu i s-a simţit absenţa zilnică, dar tare aş fi vrut să ştiu ce s-a întâmplat.
M-am axat pe ceilalţi clienţi şi am reuşit să uit de băiatul care cumpăra un covrig şi două pâini, pânâ când a apărut din nou. A intrat în brutărie şi mi-a spus:
− Bună, pot să vorbesc ceva cu tine?
− Desigur, i-am spus.
Neavând nici un client în acel moment, în afară de el, am decis să îl ascult. A început să îmi povesească despre o femeie care stă cu fetiţa ei de 5 ani în spatele blocului de vis-a-vis. Mi-a spus că nu au bani şi locuiesc într-o cocioabă sărăcăcioasă.
− Stau să cerşească în fiecare zi. Nu prea vezi oameni de acest gen care să fie sinceri şi i-am urmărit. Am văzut că în cocioaba aia mai stau încă cinci copii. Mi s-a frânt inima să îi văd în aşa mare suferinţă. Nu vreau să mă laud, dar cred că ai observat că am o familie bogată. Mătuşa mea este afaceristă şi are grijă de mine. Sunt la liceul din oraş şi banii ce îi primesc ca şi alocaţie îi dau în mare parte acelei femei odată cu pâinea ce o cumpăr de aici. Covrigul îl dau fetiţei ei şi ea se bucură de fiecare dată. Urmărindu-i am vazut că dânsa cumpără alte alimente cu banii aceia şi o mare parte îi strânge într-un saculeţ improvizat.
− Deci de aia veneai zilnic la brutărie… Îmi pare rău pentru săraca familie. Asta vroiai să îmi spui?
− Nu doar atât. Am o rugăminte. Am văzut că eşti de treabă şi sper că vei accepta să le duci tu cele două pâini şi covrigul dacă îţi las bani aici. Mătuşa mea m-a prins odată şi nu pot să risc să vin. Noi ne coacem singuri pâinea şi ea verifica cantitatea de fiecare dată.
L-am privit uimită şi totuşi am acceptat. Mi-a lăsat bani cât pentru a oferi acelei familii pâine şi covrigi o lună întreagă. S-a uitat în spate să nu îl vadă cineva şi a plecat. M-am uitat la banii din mână şi m-am gândit la acea familie şi la spusele băiatului. Oare cât de adevărat poate fi ceea ce mi-a spus el? Un om cu dorinţa de bani ar fi putut minţi şi lua banii pe nimic. Eu mi-am propus să testez teoria lui şi am verificat. După plecarea lui l-am lăsat pe colegul meu să îmi ţină locul pentru câteva minute şi, luând două pâini şi un covrig, am plecat la blocul respectiv.
Acolo, într-un colţ murdar, am văzut o femeie cu o fetiţă în braţe. Aceasta, imediat ce mi-a văzut umbra, s-a ridicat şi a zâmbit, dar s-a întristat când m-a văzut pe mine. Până să ajung în dreptul lor am început să îmi creez tot felul de imagini nebuneşti. Dacă mă jefuieşte? Dacă aruncă pâinea şi cere bani în schimb. Femeia s-a uitat la punga mea şi a devenit mai confuză decât înainte.
Ajungând în dreptul lor, le-am oferit plasa şi am plecat. Am văzut cu coada ochiului fericirea copilei şi a femeii. Când am ajuns la colţul blocului am aruncat o privire înapoi şi am văzut că acea mamă şi-a luat copilul de mână şi au plecat. Fetiţa aceea mergea în salturi de fericire şi muşca din covrig.
Ajunsă înapoi la brutărie, am fost luată la întrebări. Însă le-am cerut să înţeleagă faptul că fiecare are secretele lui şi colegul meu s-a întors la treabă. Am tastat codul la casa de marcat şi am pus banii pentru acele produse. Următoarele zile m-am simţit ciudat să fac acel gest, dar nu erau banii mei şi nu aveam nici o problemă. Cu timpul, a devenit un obicei vizita la acea familie şi colegii au început să mă privească suspicios.
Totul s-a oprit la un moment dat. Tocmai ieşisem cu plasa după mine şi când am ajuns la acel bloc, femeia nu mai era acolo. Nici băiatul nu a mai apărut şi singurul semn de la el a fost un bilet ce mi l-a lăsat când m-am întors cu plasa înapoi la brutărie. L-am citit:
Bună,
Îţi multumesc! M-ai ajutat să ofer de mâncare acelei familii. Probabil că ai observat dispariţia lor. De aceea ţi-am lăsat acest bilet. Au plecat la noua lor casă. Cu banii ce îi ofeream eu au reuşit să îşi plătească un avans pentru 6 luni chirie pentru un apartament, au reuşit să îşi cumpere haine decente şi mama lor, în urma unui interviu, a fost angajata pe un post bine plătit.
Îţi multumesc pentru tot!
Am citit din nou biletul şi am zâmbit. Deci povestea băiatului chiar a fost reală şi eu, Anna, am reusit să fac cu adevărat o faptă bună. M-am simţit fericită ştiind că am adus zâmbete sincere unei familii întregi. Am decis ca din acea zi să încerc să ajut cât mai mulţi oameni.
Dar, după acea poveste, totul a revenit la normal. Am căuat diferite ocazii de a oferi ajutor, dar nu am prea reuşit. La un moment dat găsisem un bătrânel care cerşea şi am vrut să îi ofer ceva de mâncare, dar m-am răzgândit când am văzut că după ce a primit 5 lei de la o fată, şi-a scos o ţigară şi a aprins-o.
După un timp, după ce am revenit la rutina mea zilnică, m-am gândit la cea familie. Într-una din zile, a venit la brutărie o femeie ce îmi părea cunoscută. M-am concentrat din răsputeri să vad cine este, dar nu reuşeam să îmi dau seama decât când a vorbit ea:
− Mulţumesc!
Am rămas şocată. Era acea femeie care în urmă cu o lună cerşea pe stradă, acea femeie pe care eu am ajutat-o. Mi-a cerut două pâini şi un covrig. I le-am oferit şi ea mi-a întins banii. Ştiindu-i situaţia am vrut să o refuz, dar ea a spus:
− Sunt din primul meu salariu. Vreau ca primele lucruri pe care le cumpăr cu primul meu salariu să fie aceste două pâini şi un covrig pentru fetiţa mea care împlineşte astăzi 6 ani.
A luat plasa, m-a salutat şi a plecat zâmbitoare urmată de o fetiţă adorabilă. Acea experienţă a fost pentru mine unică şi frumoasă. Vizitele femeii la brutărie au fost regulate şi am mai câştigat un client fidel al brutăriei.

Brutăria dragostei

Viaţa mea la brutărie este interesantă nu doar pentru oamenii zâmbitori care sunt acolo şi îmi fac viaţa frumoasă, ci şi pentru relaţiile ce se înfiripă între unii clienţi: prietenie sau dragoste. Nu aş fi crezut că voi privi o poveste de dragoste din spatele tejghelei, dar am fost şi mesagerul a doi îndrăgostiţi.
Povestea acestor tineri este una frumoasă, care mi-a arătat că nu întotdeauna poveştile se termină cum am vrea noi. Este o poveste cu învăţătură şi de aceea o voi povesti chiar acum.
Printre acei clienţi fideli sunt tot felul de oameni, dar un lucru ce îl au în comun este că vin zâmbitori şi pleacă mulţumiţi din brutărie. Am decis acum mult timp să le ofer zâmbete şi celor mai răutăcioase persoane care vin la mine pentru a cumpăra pâine proaspătă şi caldă. Într-una din zile, un locatar nou al oraşului mi-a vizitat brutăria. Acest lucru a fost un motiv de fericire pentru că am câştigat încă un client fidel.
− Bună ziua! l-am salutat eu zâmbitoare.
El s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit. Mi-a spus că este nou în oraş şi a auzit că brutăria la care lucrez este cea mai bună din zonă. Venise să o testeze şi rezultatul a fost unul bun căci după ce a cumpărat pâinea caldă, a ieşit zâmbind şi mulţumit.
Vizitându-ne regulat, a venit la un moment dat în acelaşi timp cu altă clientă de-a noastră. Femeia l-a găsit atractiv, căci în timp ce aştepta lângă el, l-a privit şi a fost mulţumită de ce a văzut. Nu am aflat mai multe despre ea decat după ziua aceea. A făcut cunoştiinţă cu bărbatul şi a flirtat cu el subtil. Acesta nu a observat flirtul decât după ce aceasta i-a lăsat o carte de vizită şi i-a spus:
− Sună-mă!
Dacă a sunat-o sau nu, nu am aflat prea curând, dar ştiu că femeia a început să vină în acelaşi timp cu el. Diferenţa a fost că întâlnirile lor nu păreau întâmplătoare şi bărbatul îi întorcea flirtul şi îi zâmbea. Eu eram singura care vedea relaţia dintre ei pentru că le citeam pe chip atracţia unul pentru celălalt şi le vedeam mai bine gesturile. La un moment dat, dându-şi seama că văd totul, femeia mi-a făcut semn să nu spun la nimeni şi aşa am şi făcut. Nu era treaba mea ce se întâmpla între ei doi şi am ignorat. Nu a fost nimic în neregulă ceea ce se petrecea. Cel puţin aşa am crezut eu până când ceva ciudat s-a întâmplat.
Vizitele lor au încetat. Până atunci speram că brutăria să fie locul care îi aduce pe doi oameni să fie împreună. Am vrut să cred că erau sortiţi să fie împreună, dar faptul că vizitele lor au încetat o perioadă m-a făcut puţin tristă. Asta nu m-a oprit din a zâmbi clienţilor. Îi tratam pe toţi la fel şi ştiam că fiecare are o poveste interesantă. Brutăria fiind foarte cunoscută, nu s-a simţit pierderea a doi clienţi fideli. Oamenii vin şi pleacă, de aceea i-am uitat repede pe cei doi îndrăgostiţi crezând că probabil s-au cuplat deja.
Aveam dreptate, dar nu în totalitate. La un moment dat, când am rămas fără pâine, am plecat în spate la brutari pentru a mai lua câteva. Unul din ei, care era de vârsta mea, m-a întrebat:
− Au mai venit cei doi îndrăgostiţi?
− Nu, din păcate. Dar asta e.
Apoi s-a întors la muncă. M-am întors şi eu la tejghea şi am văzut-o pe acea femeie uitându-se speriată la mine. Avea în mână un bileţel ascuns de bani. Am întrebat-o ce doreşte şi i-am dat o pâine caldă şi proaspătă, iar ea mi-a dat banii şi acel bileţel.
− Te rog să îi dai acelui bărbat acest bileţel. Te rog eu mult!
− Dacă dânsul vine la brutăria noastră, o sa primească mesajul dumneavoastră.
− Mulţumesc!
A plecat calmă din brutărie. Am fost curioasă ce se întâmplă şi ce scrie în bilet, dar m-am abţinut. Nu îl mai văzusem pe bărbat de multă vreme în brutărie, dar am păstrat biletul. A fost neaşteptat faptul că el a revenit. M-a întrebat dacă am vreun semn de la acea femeie. I-am arătat mesajul şi după ce l-a citit a oftat. Mi-a cerut un pix, a scris ceva pe hârtie şi mi-a spus să i-o înapoiez femeii.
Din acel moment am devenit mesagerul lor. Îşi lăsau bileţele unul altuia prin mine. Am fost de multe ori tentată să le citesc, dar le-am respectat intimitatea. Colegul meu de muncă a devenit curios şi a şi citit unul dintre ele. Mi-a spus că şi-au dat întâlnire la un motel din apropiere. L-am mustrat pentru că le-a încâlcat intimitatea, dar el nu s-a simţit vinovat. De atunci nu l-am mai lăsat să pună mâna pe vreun bilet.
Într-una din dimineţi am vorbit cu el pe tema aceasta.
− Chiar nu eşti curioasă ce se întâmplă? Viaţa aici este aşa de monotonă. Tu aflii atât de multe lucruri interesante! Vreau şi eu!
− Este intimitatea lor! Nu ne băgăm. Bine?
S-a bosumflat şi s-a întors la muncă. Curiozitatea lui m-a corupt, căci şi eu vroiam să aflu mai multe. Am putut observa cursul relaţiei lor de câte ori veneau. La început erau entuziasmaţi, după aceea au devenit puţin iritaţi de primirea unui nou mesaj. Colegul meu a reuşit să prindă alt bileţel într-un moment de neatenţie pe care l-am avut şi l-a citit. Am vrut să îl mustrez din nou, dar arăta ca un copil care a primit ceea ce şi-a dorit.
− Nu vrei să ştii! mi-a spus.
− Ţi-am tot spus să nu mai citeşti mesajele lor.
A râs şi mi-a spus amuzat:
− El îi cere să se despartă de soţ.
− Ce este aşa amuzant? Este trist ce se întâmplă.
− Este ca o telenovelă şi apoi a început cu o voce de prezentator: se iubesc dar nu pot fi împreună. Ce vor face?
I-am luat bileţelul din mână şi l-am privit nervoasă. Era dimineaţă. De aceea, la brutărie nu erau clienţi. M-am gândit la situaţia lor, la actul imoral pe care îl comiteau cei doi. Mi-am spus: Cine sunt eu să îi judec? şi am căutat ceva bun în ceea ce făceau. Vroiam să cred că au motive întemeiate, că ceea ce fac ei nu le va înrăutăţi viaţa. Mai bine nu mă mai gândesc şi îi dau biletul pur şi simplu. Dar cu cât mă gândeam mai mult la misiunea mea, cu atât vroiam să mă opresc din a fi părtaşă la ceva interzis. Mă simţeam ca şi cum ajutam la plănuirea unei crime.
Mi-am luat gândul şi mi-am văzut de treabă. Am decis în acel moment că nu voi mai fi mesagerul lor. Am aşteptat momentul în care nu voi mai fi părtaşă la ceva ce eu consider imoral. Şi momentul acela a venit singur, fără ca eu să mai fac altceva. Femeia a intrat ca de obicei în brutărie. De data aceasta părea mai sigură, mai serioasă şi avea un bilet în mână. I-am dat bileţelul de la acel bărbat. Când l-a citit, a devenit puţin tristă. A zâmbit şi şi-a spus:
− Atât de bine mă cunoşti…
Din privirea ei am înţeles că refuza oferta celui care, după presupunerea mea şi a colegului meu, îi era amant. Mi-a dat biletul şi când am vrut să spun ceva, mi-a vorbit ea prima:
− Îţi mulţumesc pentru ajutor! Dacă nu treceam prin asta, nu mi-aş fi dat seama cât de mult ţin la soţul meu. Şi îţi mulţumesc şi pentru tăcere. Acesta este ultimul bilet care trebuie să îl dai.
Fără să cumpere ceva din brutărie, a plecat lăsându-mă cu un ultim bilet. Din cele spuse de ea, am presupus că este un bilet de despărţire. M-am gândit că acest bilet îi va aduce suferinţă bărbatului, dar el trebuia să ştie că s-a terminat totul între ei.
Colegul meu a vrut să ştie ce scrie, dar de data aceasta biletul era într-un plic sigilat. Eu deja bănuiam ce scrie, aşa că nu am fost curioasă. Richie, colegul meu, a vrut să îmi ia din mână obiectul, dar l-am ţinut bine în buzunar, ca şi cum era un mister ce doar eu îl ştiam. Zilele au trecut şi bărbatul nu mai apărea. Vroiam să se termine povestea aceasta şi să scap de biletul acela care devenise o povară.
− Nu mai vine! Hai să îl citim! mi-a spus Richie.
− Nu mai fii copil. O să vină el.
A insistat să vadă plicul.
− Nu îl deschizi!
A promis şi i-am dat plicul. El l-a pus la lumină şi a reuşit să prindă puţin din text. Nu mi-a spus mot-a-mot ce scrie, doar mi-a făcut un rezumat din ceea ce a înţeles. Mesajul era de despărţire. Femeia îşi cerea scuze pentru că i-a dat speranţe. I-a spus că şi-a dat seama cât de mult îl iubeşte pe soţul ei şi i-a mulţumit bărbatului pentru că i-a arătat adevărul.
După cum îi spusesem lui Richie, bărbatul a revenit şi după ce i-am dat biletul, l-a citit şi s-a întristat. Mi-a părut rău pentru el, dar mi-am dat seama că aceasta era pedeapsa lui. Aşa cum am presupus eu, o faptă imorală le-a adus suferinţă. Am devenit atât de înfocată de acastă poveste încât aş fi vrut să îi spun câteva lucruri, dar m-am abţinut. Nu este treaba mea să mă bag. Ca şi femeia, bărbatul a plecat fără să cumpere nimic. A fost singura dată când cineva a plecat din brutărie fără un zâmbet, fără un dram de fericire.
Ştiam că greşeala nu era chiar la el, nici la ea. Pur şi simplu, aşa a fost să fie. Am încheiat povestea în acea zi. De atunci nici unul nu a mai apărut la brutăria mea. Ceea ce am ştiut sigur era că privirea lui asupra ei de câte ori o vedea, stând lângă ea în brutărie, nu era deloc fals. Acel zâmbet a fost sincer şi totuşi plin de iubire, a fost cel mai frumos şi cel mai sincer zâmbet pe care l-am văzut în brutărie.

Eseu

Alexa Gavril Bâle
Amintiri despre pâine

Mai nou mâncăm fără să preţuim mâncarea, fără să fim atenţi şi să ne bucurăm de gustul ei, mâncăm pentru a putea munci, pentru a putea alerga, cât mai sprinteni după vântul amăgitor al câştigului de bani . De cât mai mulţi bani.
Nu mai muncim pentru „a câştiga o pâine“, fie ea mai albă, ori mai neagră, ci muncim pentru bani, pentru a câştiga cât mai mulţi bani.
În contextul consumerismului pâinea a fost exilată din scopul muncii, rămânându-i doar o importanţă colaterală.
Dar şi pâinea ne ignoră, nu se mai bucură papilele gustative, nu mai are gust sănătos de pâine şi nici mirosul care, acum câteva decenii te făcea să-ţi lase gura apă.
Făcută din cât mai puţină făină, cu cât mai mulţi agenţi de afânare, de potenţatori de gust şi culoare, la cea neagră, de conservanţi, aditivi, E-uri de tot felul, s-a transformat dintr-un susţinător al vieţii într-un potenţial agent de îmbolnăvire.
Prin sate îndepărtate mai sunt femei, ţărănci bătrâne care mai frământă pâine şi o coc pe vatra fierbinte a cuptorului.
Nu pot să uit de gustul divin a pâinii ieşite pe porţile fabricilor de pâine ale regimului comunist.
Pâinea, care în ultimii ani se dădea pe cartelă, era foarte bună. Puţină şi bună. Consistentă. Autentică.
Când veneau maşinile cu pâine, nişte dube, la magazinele dintre blocuri, ori de la porţile întreprinderilor mirosul de pâine caldă rămânea în urmă, umplând străzile.
Cumpărai pâine proaspătă şi până ajungeai acasă mâncai de pe jumătate, coaja, atât era de gustoasă.
Se mânca îndeobşte pâinea semi. Rotundă, coaptă pe vatră, de două kilograme. Doar de sărbători, de Crăciun şi de Paşti se cumpăra pâine albă. Şi aceasta coaptă pe vatră. Cu miezul pufos, dulce. Şase lei cincizeci pâinea semi.
Nu pot să uit gustul pâinii negre din armată. În pauza de la ora unsprăzece, pe terenul de instrucţie ni se aducea suplimentul de hrană constând într-o bucată de salam sau brânză telemea şi pâine neagră.
Una, demărimea unei mingi de hanbal, împărţită în patru. La patru militari. Gust dumnezeiesc . Dulce şi hrănitoare. Dătătoare de optimism.
Pe la sfârşitul anilor şaptezeci a fost belşug de pâine. Ogoarele româniei, bine lucrate şi irigate dădeau grâu din belşug.
Sătenii cumpărau cu coşurile pâine neagră de la magazinele săteşti ale cooperativelor de consum. Îngrăşau cu păine tăuraşi şi porci.
Elev fiind, în acei ani, la liceu, seara după ce elevii luau masa la cantină, în urma lor, se strângeau grămezi de pâine pe care le împrăşteasera pe jos, pe sub mese. Se băteau cu felii de pâine ca şi cu bulgări de zăpada.
Risipa aceea copilărească, incoştientă aveam să o plătim câţiva ani mai târziu. În a doua parte a anilor optzeci pâinea se dădea numai pe cartelă. Şi nu se găsea decât cu mare greutate.
Bunicul din partea mamei mi-a povestit că în război a văzut un convoi de prizonieri flămânzi, chipurile lor supte, cenuşii nu exprimau nimic afară de foame, o foame profundă ce le rodea până şi sufletele.
La o haltă soldaţii, din solidaritate le-au aruncat bucăţi de pâine. Pâinea neagră, soldăţească de război.
Bieţii prizonieri se năpusteau asupra pâinii ce cădea, ici şi colo, în bucăţi de mărimea unui pumn. Fiecare bucată era prinsă de mai multe mâinii şi sfărâmată. “Pâne, pâne , ne dă pâne….„gemeau prizonierii cărora vederea pâinii le dăduse puteri nebănite.
Pâinea nu ajungea nici într-o mână, se fărâma în bucăţi mici ce cădeau amestecându-se cu praful drumului.
Dacă vreun amărât reuşea să apuce singur o bucată cei din jur săreau pe el şi-i răsuceau mâna. Pâinea din pumn se fărâma, fărâme ce nu hrăneau decât colbul drumului.
Astfel că la plecare prizonerii au fost tot atât de flămânzi ca la sosire. Foamea îi transformase-n sălbăticiuni fără raţiune. Un convoi cenuşiu istovit, amăgit se urni către nicăieri ca o apă tulbure, cleioasă.
Cu gustul adevărat al pâinii n-au întâlnit cu totul întâmplator într-o seară de la miljocul lui octombrie.
Doamne ce binecuvântare poate fi pâinea ieşită din mâinile unei ţărănci pricepute şi coaptă-n cuptor, pe vatra fierbinte.
Seară, ziua se lăsa, încet cucerită de întunericul nopţii. Eram într-un sat, Negreia, de la poale de munte. Flămând, toată ziua nu mâncasem nimic, afară de struguri şi pere.
Dintr-o poartă albastră o femeie îmi face semn să opresc. Mă întrebă ceve despre o vacă. După ce o lămuresc dau să pornesc maşina, dar îmi face semn să mai aştept puţin.
Mi-a adus o pomană proaspătă şi mi-a întins-o. Am luat-o şi am rupt-o în două, aburul cald mi-a gâdilat nările. Jumătate i-am dat-o înapoi: “ nu ajunge atât , nu are rost să o uit prin maşină să se uşte„.
Pomana este o pâine de marimea a doi pumnii zdraveni de barbat, facută din aluat înpletit şi coaptă pe vatra fierbinte a cuptorului. Se face cu ocazia sărbătorilor mari : Crăciun şi Paşte, precum şi la înmormântari unde se dă de sufletul mortului.
Are un gust deosebit, dulce, matern şi este foarte săţioasă.
Pe drum, mâncam pomană , după multă vreme, era ceva timp de când nu mă întâlnisem cu gustul adevărat de păine, şi mi-am amintit cele de mai sus.
Binecuvântat este gustul pâinii adevărate.

Ionel Cionchin

PÂINEA

Produsele de panificaţie au fost folosite de credinţele arhaice: pâinea, colacii, anafora, azimă1 ş.a.
Lat. PANIS „PÂINE“, în istroromână «pare» (pare negra, pare åba) / bănăţ. «păne» (păne niagră, păne albă), armen. pan, cimmerian pain ‘farine’, este sinonim cu rom. PITA, cuvânt arhaic, sanscr. pitu „mâncare, hrană, aliment“, existent în hitită, zend pitu ‘nourriture’, pătruns până în Egiptul antic, dar existent în arom. pito, alb. pite, gr.v. pittakion, pateomai, gr.n. pyta, pitta ‘gateau, tourte’, blg. srb., ung. Pita.
În creştinism, Frângerea pâinii / Sfânta Liturghie2 / Euharistia este ritualul central al cultului cu o dublă semnificaţie: împărtăşirea cu elemente euharistice, reprezentând Sfânta Taină, precum şi celebrarea morţii şi învierii lui Iisus. Iisus la «Cina cea de Taină» a sărbătorit Paştile în ziua potrivită: «În ziua dintâi a praznicului Azimilor, ucenicii au venit la Iisus şi i-au zis: „Unde vreţi să-Ţi pregătim să mănânci Paştele”. El le-a răspuns: „Duceţi-vă la cetate la cutare om, şi spuneţi-i Învăţătorul zice Vremea Mea este aproape; voi face Paştele cu ucenicii Mei în casa ta. Ucenicii au făcut cum le poruncise Iisus, şi au pregătit Paştele. Seara Iisusa i-a aşezat la masă pe cei doisprezece ucenici ai săi… Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântata a dat-o oamenilor, zicând: ”Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”. Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, li i-a dat, zicând: „Be-ţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângelele pământului celui nou, care se varsă peste mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi din nou în Împărăţia Tatălui Meu. După ce au cântat cântarea, au ieşit în muntele Măslinilor»3.
În Noul Testament sunt trei texte încare se face referire la «FRÂNGEREA PÂINII»:
«Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni…Toţi împreună erau nelipsiţi dela templu în fiecare zi, frângeau pâinea în case, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă» (Fapte, 2, 42-46).
«Pe când mâncau, Iisus a luat o pâine; şi după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu“. Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el. Şi le-a zis: “Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi. Adevărat vă spun că, de acum încolo , nu voi mai bea din rodul viţei, până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu”. După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit în muntele Măslinilor»4.
«Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat şi anume că: Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi după ce a mulţămit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi a zis: “Luaţi, mâncaţi acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Tot astfel, după cină, a luat paharul, şi a zis: “Acest pahar este legământul cel nou în sânele Meu: să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, oridecâte ori veţi lua din el”. Pentru că, oridecâteori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până ce veni El. De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului»5.
Liturghia euharistică se focalizează pe patru momente: luarea darurilor de pâine şi vin, bine-cuvântarea sau mulţumirea, frângerea şi darea, adică: ofertoriul, anafora, frângerea şi cuminecarea.
Alte elemente în slujirea liturghiei: sărutarea păcii, ectenii şi rugăciuni pentru popor, rugăciuni pregătitoare, cuminecării, rugăciuni şi imuri de mulţumire, binecuvântarea de la sfârşit.
ANAFURA (var. naforă, nafură), (BIS.) (reg.) părticică, mr. anafură, megl. nafără, ngr. Şναφορά (neol.) ‘relatare’, este «pâinea sfinţită / bucăţele de prescură6 care se împarte credincioşilor după terminarea slujbei». Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului specifica: «Anafura aceasta este pâine sfinţită, este prescura produsă la Proscomidie, din care se scoate partea din mijloc (Sfântul Agneţ), care se jertfeşte şi se face Trupul Domnului. Deci, în locul acelui Dar mare al înfricoşatei Cuminecături, de vreme ce nu sunt toţi vrednici a se împărtăşi cu el, li se dă această anafură, care, după cuviinţă, se numeşte anti-doron, adică în loc de dar, pentru că dai darul hărăzirii lui Dumnezeu. Aceasta pâine este sfinţită fiind însemnată cu copia şi primind sfinte cuvinte; nu este însă împărtăşirea Trupului lui Hristos, căci acelea sunt Tainele, iar aceasta numai dătătoare de sfinţire şi dăruitoare de dumnezeiescul Dar, care se dă cu cuvintele cele de la Proscomidie».
Din anul 2012, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât:
1. Rânduiala practicată trebuie să fie aceea a înălţării în chipul crucii a pâinii respective înaintea Sfintelor Taine abia sfinţite fără atingerea de Sfintele Vase (de altfel un gest neconfirmat de sursele vechi liturgice);
2. Formula de binecuvântare este: „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, binecuvintează, Doamne, pâinea aceasta, anafura sfinţilor tăi”. Se evită astfel discuţiile din jurul formulei: „în locul Sfintelor Tale Taine”, care crea impresia că anafura are aceeaşi valoare cu Sfintele Daruri şi „Binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi…”, care nu face referire la Maica Domnului, mai cu seamă că anafura în ritul ortodox o reprezintă pe Maica Domnului.7
PRESCURA este pâinea în formă de cruce, din aluat dospit, folosită în ritualuri religioase. Se foloseşte la botez, la nuntă, la înmormântare şi la Paşti. «Făina de grâu curat şi apa limpede şi dospitura bună nu le amestecă şi nu are dreptul să le frământe decât o femeie curată trupeşte şi sufleteşte, de preferinţă bătrână văduvă şi o viaţă perfect cinstită. Şi după ce aluatul este preparat şi coca este răsucită ca un colac frumos, înainte de a o pune în cuptor, această frământătură trebuie să devină prescură». Are imprimat literele sfinte: IS, HS, NI, KA.
COLACUL (mr., megl. culac, istr. colac, gr. *ϰόλλαξ în loc de ϰολλιξ, tc. kolak, alb. kuljatš (faţă de kaljač) este turta împletită în formă de cunună sau ghirlandă. Colacii se împart la praznice, se dau de pomană pentru odihna sufletului celui mort, colacul mare se dă preotului şi dascălului; colacii lăturalnici pomană de 17 colaci, dintre care unul se presupune pentru Domnul, altul pentrru Fecioara Maria, 10 pentru mort şi 5 liturghioare sau în formă de 8 încrucişate; colacii de la uşa cuptorului, grup de 11 colaci ce se împart calzi; colacul de Crăciun.
Unul din cele mai complexe şi semnificative rituri ce ţine de Cultul Solar a fost hora la traci. Originea horei menţiona istoricul Nicolae Iorga se află în kolabrismos-ul, pe scurt, al kolo-ul trac. Tracicului «cola» ‘rotund, roată, cerc’ este scriptic atestat în sintagma «kolavrismos» ‘dansul ostaşilor traci’, participanţi la lupta de la Kunaxa, din anul 401 a.Chr., menţionat de Xenofon8 în lucrarea Anabasis. Sintagma «kolavrismos» are accepţiunea de ‘horă rapidă’9. Făcând parte din cultul soarelui la traci, «kolabrismos»-ul era un rit complex, ludic, muzical, magic, apotropaic, tropaic, războinic, cathartic şi medical, desfăşurat mai ales în cerc, în hore, imitând mersul Soarelui pe Cer, de la răsărit până la apus. Dansul se desfăşura numai de bărbaţi care purtau toiege simbolizând razele solare, transformate în mascoide de cai solari. De la traci, termenul şi semnificaţiile magico-religioase, au fost moştenite de români şi au fost preluate de neamurile din sud-estul european: «hora» românească, «choreia» greacă, «valla» albaneză, «horo»-ul bulgar, «kolesca» sârbă, «colomeica» poloneză şi «horovodul» rus. La popoarele slave, «colo» este un altoi medieval, neologism mistic, din rădăcina tracă «kolo».
COLIVĂ, colive, s.f., În practicile religioase ortodoxe: grâu dat la piuă sau din arpacaş (orz măcinat dur) amestecat cu zahăr şi cu nuci pisate şi ornat cu bomboane şi zqahăr pudră, care se împarte pentru pomenirea morţilor, la înmormântări şi la la parastase. Cuvântul colivă vine de la gr. «τα ϰόλλυβα» [ta koliva] ‘ofrandă’ adusă de credincioşi la biserică spre sfinţire, în cinstea sfântului, în ziua onomastică a cuiva sau pentru uşurarea sufletelor celor răposaţi, de păcate şi scoaterea lor din osânda veşnică. Coliva este elementul principal, absolut necesar pentru pomenirea morţilor, creştinul aducând la biserică şi o sticlă de vin pentru a fi sfinţite.
În practica Bisericii coliva a fost introdusă după minunea Sfântului Teodor Tiron, săvârşită la 50 de ani după moartea sfântului, în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363) care, dorind să-i batjocorească pe creştini, a dat ordin guvernatorului din Constantinopol să stropească produsele din pieţile de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână din Postul Mare. Sfântul Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (30-370), i-a poruncit acestuiasă-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grrâu fiert cu miere (colivă). Pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397), sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Teodor a fost rânduită în calendar în prima sâmbătă a Postului Mare, când se face pomenirea morţilor şi pomenirea Sfântului Teodor Tiron.
Coliva este expresia materială a credinţei în Înviere pentru că este realizată dîn boabe de grâu, iar Mântuitorul a fost cel care s-a folosit de exemplul bobului de grâu pentru a prevesti Învierea Lui din morţi: «Iisus le-a zis: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul Omului. Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de gru, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică Dacă îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti”».
În liturgicul Bisericii noastre, pâinea, grâul şi coliva joacă un rol extrem de important, definitoriu al identităţii noastre ortodoxe. În jurul acestor elemente a gravitat şi gravitează înţelegerea practică a adevăratei teologii. Ele sunt exemplul cel mai concret al celor mai curate şi sincere năzuinţe spre mântuire.

Note:

1.Azimă, azime, var. azmă, pâine de aluat nedopsit, mr. adzâmă, megl. azim, gr. αζιμος, ven. azmă, calabr. azimo, port. Asmo.
2.Cuvântul liturghie are accepţiunea de ‘lucrare publică’; cuvântul cuminecare (lat. communicari) îşi are originea în scrierile Apostolului Pavel, însă desemnează cu precădere actul «tainei», decât slujba în sine, deşi nu în mod exclusiv.
3.Matei, 26, 17-20 şi 26-30.
4.Marcu, 14, 33-26.
5.1, Corintieni, 14, 23-27
6.Prescură: 1. hostie, pâine sfinţită pentru sacrificiul euharistic; 2. pâinişoară pentru pomană, mr. piscură, din gr. προσφορά ‘ofrand’, preluat şi de sl. Proskura
7.Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 603-604.
8.Xenofon (427-355 a.Chr.), elev şi admirator al lui Socrate, a fost soldat-mercenar, participant la lupta de la Kunaxa. A fost autorul lucrărilor: Anabasis Kyrou, narând despre mercenarii greci şi traci care se luptau să ajungă de la Porţile Babilonului la Pontul Euxin / Marea Neagră; Hellenica, o continuare a lucrării lui Tucidide despre istoria grecilor; Amintiri despre Socrate şi Ciropedia, nuvelă istorică despre Cyrus al II-lea cel Mare; Oeconomicus, dialog despre agricultură şi gospodărie, precum şi alte lucrări.
9.Ionel Cionchin, Hora înfruntă mileniile, în «NOI TRACII», Roma, an XXI, nr. 211, mai 1992, p. 21.
10.Ioan, 12, 23-26.

Ana-Cristina Popescu
OAMENI ŞI FRUNZE

De ce frunze?
Frunzele sunt atât de complexe. Au atât de multe de spus. Imediat ce primăvara mângâie sufletul naturii, frunzele deschid ochii. Privesc locul în care s-au ivit, stau lipite prin tecă de ramura vieţii şi încep să-şi scrie povestea.
Sunt atât de multe poveşti, câte frunze.
Pe cât sunt de firave, pe atâta măreţie poartă în fiinţa lor.
Fiecare om se poate regăsi într-o frunză. Se poate uita în jur la copacul vieţii şi afirma după un studiu îndelungat: „Acesta e frunza mea.“ Imediat ce şi-a descoperit frunza fiinţei sale îşi poate găsi culcuşul pe limbul ce i se deschide ca o planetă uriaşă, o planetă a vieţii lui, o planetă de-o vară, o vară bogată în lumină şi lacrimi de rouă.
După cum este omul, aşa este şi frunza lui. Unii caută în adâncul fiecărei nervuri seva eternităţii, se lasă cuprinşi de ea şi comunică prin peţiol cu Absolutul. Alţii mai leneşi se lasă purtaţi de vânt în toate părţile, pe urmă arşi de soare şi bătuţi de ploi nu-şi mai găsesc calea, nu înţeleg chemarea sevei către arbore şi se pierd în deşertăciunea unui bob de albastru.
De ce oameni?
Sunt atât de delicaţi şi ascund atâta mister. Se ivesc ca frunzele pe ram. Privesc în zare după colţul vieţii şi atunci când consideră că i-a descoperit lumina aleargă spre el o vară, se-mpiedică-n soare, în lacrimi şi vânt, se usucă de dorul eternităţii văruidu-şi casa sufletului cu otrăvurile toamnei ca mai apoi să se agaţe cu disperare de ultima scâteie prin care poate comunica cu ramura veşnică pentru a învinge clipa întunericului.
Oameni şi frunze, licurici de-o clipă ce încearcă să rupă plasa întunericului pentru a găsi răsăritul eternităţii.
Omul îşi calculează aria frunzei sale, îşi identifică mulţimea punctelor din care fiecare nervură îşi întinde linia, pe urmă se divizează în mai multe pătrate pe care le înmulţeşte cu suprafaţa finită a unui semn. Într-un final încearcă să-şi umple fiecare pătrat cu nectar şi ambrozie, dar niciodată nu reuşeşte să-şi adape sufletul pe deplin, dovadă toamna ce-i muşcă asimetrica fiinţă şi vălul alb ce-i acoperă ochii pentru totdeauna.
Sunt atâţia oameni şi frunze. Cu toţii se lasă purtaţi de braţele vântului acestei vieţi şi vor să ajungă acolo unde lumina sărută ochii întunericului, iar verdele şi-a înălţat tron pe albastrul crinului.