Literatura S.F.

Adrian Popescu
Spicul armoniei

– Bună dimineaţa!
– Aţi mâncat?
Bucuroşi copiii se ridicară toţi în picioare în sala de mese şi au strigat într-un glas:
– A fost bun şi săţios.
Bătrânul se adresă celor prezenţi.
– Şi să nu uitaţi să faceţi tot binele posibil aşa cum grâul singur ne învaţă.
Cei mici aplaudau, cei mari făceau curat pregătindu-se pentru o nouă zi în colonia Miranda. Însă în liniştea scaunelor şi a meselor curate o voce gingaşă străbate din spatele sălii.
– Bătrâne ne mai spui povestea cu maldorienii?
Bătrânul zâmbi, se uită cu ochii spre cei ce intraseră, un grup de patru adulţi ce urmau să preia grupul tinerilor spre a le da sarcina zilnică.
Cel mai plin de sine:
– Bătrâne, iar ai auditoriu!
– Mi-au cerut încă o poveste.
– Atunci ne-ai scutit de munca noastă.
– O să trimit supraveghetorii.
– Doisprezece.
S-au retras împăcaţi că toţi copiii coloniei sunt pe mâini bune.
Bătrânul şi copiii au ieşit afară.
– Cum, bunicule, ne spui o altă poveste?
S-au strâns cu toţii şi au însoţit pe bătrân afară.
Copiii l-au învăluit. În timp ce păşeau agale bătrânul le-a atras atenţia să privească mai întâi la simbolurile de pe ziduri spunând:
– Să nu uitaţi, voi sunteţi urmaşii celor ce au plecat de pe pământ, a patra planeta din sistemul acela solar.
– Bătrâne, eşti ultimul care ai văzut pământul?
– Nu pot spune că sunt ultimul şi nici că ceea ce am văzut la vârsta aceea am şi reţinut, decât o parte, din cele văzute de mine. Nu pot reprezenta totul. Ca şi voi, abia dacă mă vedeam ţinându-mă de piciorul mesei.
Copiii au izbucnit în râs.
– Ultimul lucru impresionant de care îmi aduc aminte cu drag a fost lanul de grâu din care bunica mea mi-a pus în mână un săculeţ de boabe ca să avem ce planta, ce creşte şi ce mânca acolo unde vom ajunge.
Glasuri zglobii strigară în cor:
– E vorba de grâu, de boabele de grâu. Aşa-i bătrâne?
– Aşa-i.
Trecură de colţul clădirii spre aleea centrală.

– Măi, Darine, aşa aş coborî din postul de observaţie sa-l ascult pe cel bătrân.
– Chiar vrei să te duci?
– E cel mai vechi din colonie care este în viaţă. Ai ce asculta. El a văzut planeta mamă.
– Aha.
– Parcă anticii o numeau Gheea.
– De fapt nici nu ştim dacă colţul acela de univers mai este viu.
Multe s-au întâmplat de atunci.
– Hai, amândoi!
– Şi cine o să păzească?
– Îl punem pe Robo.
– Ok, dar să-l anunţăm pe şefu.
Nici nu miji astrul ceresc că lumina celor două luni amplifica nuanţa albastă a luminii.
….
– Până la ora 12 aveţi liber, se auzi în dispozitivele auditive.
– Mulţumim domnule, spuseră cei doi veghetori şi se apropiară în grabă de grupul copiilor ce-l însoţeau pe bătrân.
Păşind agale, dar atrăgând mereu atenţia cu vorba sa domoală, apăsată, explicită şi caldă îşi atrase auditoriul până dincolo de zidurile cetăţii coloniei către ogorul plin de plante, aproape de cărarea îngustă de unde se întindeau lanurile de grâu.
– Bătrâne, dar cum a fost cu războiul cu moribii?
– He, he, măi Şer, tot aşa curios ai rămas! Şer şi tu Darine, nu mai faceţi parte din cei care încep ticluirea timpurilor şi vremurilor, sunteţi veghetori. Primit-aţi aprobare?
– Primit-am.
Bătrânul şi-a continuat povestea adusă de pe planeta mamă. Le vorbea despre armonia ce o simţeai atunci când vântul mângâia spicele de grâu, câtă lumină se revărsa şi urca spre soare dând mâna cu o altă lumină, cu cea diurnă.

În jurul bătrânului s-au adunat cu toţii în cerc. De pe butuc, bătrânul:
– Pauză!

– Vedeţi voi, mult timp s-a crezut că numai oamenii sunt în univers. Cu toate acestea existau opinii potrivit cărora n-am fi fost singurii. În fapt, primele colonii au demonstrat că unele planete chiar au fost locuite cândva. Ce se întâmplase cu locuitorii aceia nu se cunoştea, până când am întâlnit o nouă rasă. I-am spus rasă, pentru că era total diferită de noi ca şi structură organică şi mod de gândire. O singură latură o aveam însă comună, cea de războinici şi a onoarei.
-Bătrâne, dar ne povesteşti cum ai luat prima dată contact cu acea rasă?
– Încă eram tinerel şi ieşisem să privesc lanul de grâu plantat în nord, însă am fost urmărit de un tânăr morib care a fost curios să vadă ce fac. Eu nu puteam să-l văd, pentru că purta un sistem de camuflaj care-l ascundea de lumina vizibilă. M-am uitat la grâu, la spicele de grâu, erau galbene, chiar îi era favorabilă zona. … Se ştia că exista şi o colonie moribă, dar atâta timp cât nu s-a deschis focul asupra lor, au procedat la fel, de aceea am considerat că acea latură a onoarei era mult superioară nouă. Atunci s-a întâmplat o mică nenorocire. Un bârzav, făcu o mică pauză uitându-se încruntat în jur. Voi cunoaşteţi ce este un bârzav şi cum trebuie să ne apăram de el?
– Da, au spus copiii. Este o insectă ucigaşă şi trebuie să ne ferim de acul ei.
– Bravo! Aţi învăţat corect. Interesant este faptul că sistemul de camuflaj morib poate să fie detectat de către această insectă otrăvitoare. Ferindu-mă de el, ascunzându-mă în grâu, insecta l-a atacat pe tânărul morib care, deşi în camuflaj, a fost o pradă săţioasă. Am sărit să îl ajut, cu toate că ne consideram duşmani, pentru că la rândul meu am fost educat ca şi voi, că o înţepătură fără venin nu-ţi pune în pericol viaţa, dar două, trei înţepături de acelaşi fel sunt mortale. Cu mâinile goale am prins acul şi l-am smuls din abdomenul insectei ca pe un trofeu. Rana provocată de înţepătură era curată. Aşadar nu-şi vărsase încă veninul. Am luat un mănunchi de paie de grâu, le-am tăiat doar spicele şi înfăşurându-le le-am făcut un garou ce l-am aplicat pe membrul rănit. Foarte speriat, cu ochii săi mari şi negrii, moribul mă privea cum i-am legat garoul. În liniştea vântului două zgomote erau puternice, bâzâitul morbid al insectei şi cele două inimi din pieptul moribului. L-am ajutat să se ridice şi l-am condus spre partea de nord a lanului. Nu ne-am vorbit nimic. L-am salutat utilizând mâna şi m-am întors spre colonie. Trei rotaţii, echivalentul a trei zile coloniale, nu am povestit cele întâmplate nimănui. Când în ziua a patra s-a dat alarma, toată lumea era speriată. Am văzut pe feţele adulţilor. Ici-colo se auzea „Oare ne vor ataca?“. M-am furişat, mi-am luat costumul de luptă şi arma mea făurită după schemele antice. De fapt le-am luat pe toate şi am plecat să însoţesc la oarecare depărtare grupul de alduţi înarmaţi, spre câmpiile din nord. I-am auzit şuşotind să încerce modalitatea paşnică, să se prezinte unul, lăsând arma la o parte. Într-adevăr, cei şase, şapte moribi adulţi, cu platoşe impunătoare, au procedat la fel, doar unul s-a apropiat de pământeanul tras la sorţi pentru întâlnire. Năbădăios cum eram, m-am apropiat prin lanul de grâu. Am şi fost detectat, dar nu au reacţionat, pentru că dronele lor au arătat faptul că nu aveam arme energetice. Un al doilea, de statura mea s-a apropiat de locul întâlnirii. Pământenii erau îngroziţi le încleştaseră mâna pe senzorul de activare a armei. Ovărsirul abia îi stăpânea. L-am recunoscut pe cel care s-a apropiat. Se vedea petecul ce-i repara gaura costumului său. Era cel rănit de insectă. Involuntar m-am apropiat de el, iar el mi-a întins mâna, făcând un gest pământean. I-am răspuns imediat, instinctiv. Toţi ne priveau perplex, până şi şeful moribilor. „Hm“, imită un sunet pământean de mirare, şeful lor. În cele din urmă ajunsese şi Robo, translatorul universal, bun la toate.
S-au lămurit repede cele două părţi. Moribii cereau o experienţă de războinic în schimbul onoarei arătate, deşi la început, nedumeriţi, nu se înţelegea ce este. S-a tras concluzia că în urma acţiunii mele de a salva viaţa tânărului morib de atacul insectei, legea lor cerea împlinirea ritualului de războinic, ceea ce însemna ca cei doi să pornească într-o cruciadă de exterminare a câtorva insecte. Aproape fericit şi îmbărbătat de adrenalină, l-am prins de mână şi am alergat spre colţul unde ştiam eu că este un mic fagure al insectelor. Partenerul avea pregătită arma energetică, eu, arcul cu săgeţi. La început m-a privit mirat, dar când mi-a văzut dibăcia în acţiune, prin decapitarea a două insecte cu arcul meu special, a rămas foarte impresionat. Victoria noastră s-a concretizat cu exterminarea a douăsprezece exemplare mature şi patru larve. În semn de pietenie am făcut schimb de arme şi am pornit spre grupul de adulţi ce ne-au supraveghat pe toată perioada cruciadei. Ambele grupuri au fost mulţumite şi tratativele de convieţuire s-au deschis. Practic am obţinut cea dintâi colaborare armonioaă între moribi şi terrani. Un singur fapt uitaseră cu toţii, ca în orice stup şi în acesta mai exista şi o regină care din înălţimi, după ce-şi văzuse colonia sa decimată, atacase prada cea mai mare, pe şeful moribizilor, care de fapt era tatăl partenerului meu de cruciadă după standardele pământene. În grabă, nimeni nu avea activată vreo armă energetică, iar tânărul încă nu se deprinse să foloseacă arcul, aşa că am fost nevoit să utilizez arma antică, bumerangul, care bineînţeles o decapitează pe regină chiar în faţa marelui conducător. Ajuns la faţa locului am smuls acul cu punga de venin şi am dăruit-o acestuia. De atunci situaţia coloniei a devenit una înfloritoare. Cu toate că fiecare stătea în tabăra sa, locul de întâlnire era tot timpul lanurile de grâu ce erau păzite cu străjnicie de către moribi. Spicele de grâu reveneau coloniştilor terani, iar paiele, curios fapt, pentru că s-au dovedit a fi un element medical au fost folosite de moribi. Aşa că relaţiile au devenit tot mau strânse depinzând una de alta.
– Simbiotice, simbiotice, strigară copiii.
– Le putem numi şi aşa. Tot în perioada aceea am descoperit adevăratul inamic al terranilor şi moribilor, adevăratul artizan al conflictului dintre cele două rase.
– Gavizii, gavizii, strigau copiii.
– Corect, spuse bătrânul. Şi asta datorită lanului de grâu ce pentru biologia acestora este un afrodisiac şi paralizant în acelaşi timp. Atât noi, cât şi moribii am fost uimiţi de descoperirea celor trei trupuri paralizate în apropierea lanului de grâu. Nici tehnologia avansată a moribilor nu i-a putut identifica pe cei trei. Ia spuneţi, ce mirosuri simţiţi?
– De pere, de pere.
– Aşa este, este mirosul moribilor masculi.
Darine spune:
– Simt miros de lubeniţă.
Bătrânul izbucni în râs.
– Măi, Darine, tu ai o admiratoare moribă. După standardele noaste femeile moribe sunt greu de detectat. Când femeia moribă doreşte acest lucru, îi poţi simţi prezenţa. Îţi recomand să rupi trei paie de grâu şi să i le dăruieşti când acesta se va arăta.
Bătrânul privi spre orizont.
– E timpul să ne întoarcem în colonie. Salutaţi-vă prietenii ce v-au însoţit până aici. Cei 14 tineri moribi şi-au desfăcut sistemele de camuflaj. Unul mai îndrăzneţ s-a propiat de Darine. Emana un puternic miros de lubeniţă. Darine îşi dăduse seama că era femeia ce l-a urmărit de mult timp şi i-a dăruit cele trei spice de grâu. Aceasta le luă, reteză spicele cu boabele de grâu, păstrându-şi tulpinele şi întorcând bobul.
– Toţi copiii aplaudau. Au trăit un moment istoric.

Religie

Ion Turnea
„Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără mine nu puteţi face nimic.“ (Ioan 15, 5)

„EU SUNT VIŢA, VOI SUNTEŢI MLĂDIŢELE“ (Ioan 15, 5)

Omul fără prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui este nimic. Din nimic nu se pot naşte fapte veşnice, ci nisip împrăştiat de vântul deşertăciunii.
Bunul Dumnezeu este Creatorul nostru. El ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui. Prin urmare El este viţa roditoare de viaţă, iar noi cei creaţi de El suntem mlădiţele. Dacă ne învrednicim a aduce roade, ne vom bucura împreună cu Tatăl nostru ceresc de viaţă veşnică, iar dacă faptele noastre ne vor osândi, vom fi mlădiţe uscate şi sterpe, vom fi tăiate şi despărţite de adevărata viţă, de viaţa veşnică şi aruncate în foc: „Dacă cineva nu rămâne întru Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.“ (Ioan 15, 6.)
Sfânta Scriptură este cartea cea mai grăitoare a respectării Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul Sfintei Scripturi ne îndrumă spre bunătate, depărtarea de tot răul, spre răbdare, blândeţe, milostenie, pace, ascultare, responsabilitate şi mai presus de toate iertare şi iubire. Doar cel care se înveşmântează în iubire şi iertare devine mlădiţă roditoare, cu roade dulci, nectar divin al veşniciei.
Primul exemplu de iertare şi iubire îl primim de la Bunul Dumnezeu care ne-a mai dat o şansă la viaţa veşnică prin Fiul Său Iisus Hristos. El nu doar că ne-a iertat, dar în iubirea lui adevărată ne poartă mereu de grijă, ne fereşte de suferinţe, ne îndrumă paşii să nu ne lovim la un degeţel asemenea copiilor şi să plângem, însă noi fugim de grija lui plină de iubire şi lumină, îi întoarcem spatele prin faptele noastre rele şi ne rănim singuri, iar lacrima divină mai umple un ocean după fiecare suflet pierdut în spatele propriei imagini.
Dacă luăm un tablou sau o poezie lirică şi îi percepem profunzimea din umbra culorilor sau cuvântului în cazul poeziei îi descoperim adevărata taină. Tot aşa este şi cu omul. Dacă îl cunoaştem în ceea ce este dincolo de imaginea chipului vom descoperi adevărata lui valoare. Fiecare om are o calitate. Că unul are un talant şi altul doi, este ceva firesc. Grav este dacă acel om nu şi-a descoperit talantul şi se lasă purtat pe aripile deşertăciunii până în clipa sfârşitului şi se va face mlădiţă neroditoare.
Pentru ca omul, aproapele de lângă noi, să nu devină mlădiţă neroditoare este necesar ca fiecare să se cerceteze pe sine şi să ajute pe cel de lângă el.
Fiecare are o misiune la locul de muncă. Noi facem totul pentru oameni şi ne ajutăm implicit şi pe noi. Poate vă veţi întreba cum se poate acest lucru. E foarte simplu. Nu doar preoţii, profesorii, medicii, avocaţii etc. ce lucrează direct cu oamenii le aduc acestora un serviciu, ci fiecare indiferent de locul de muncă. Dacă un cauciuc ne este făcut corespunzător, acesta explodează, iar omul îşi pierde sau primejduieşte viaţa, dacă o piesă indiferent cât de măruntă este aceasta nu este făcută cu responsabilitate dărâmă toată creaţia şi poate afecta viaţa sau sănătatea omului în posesia căruia ajunge.
Când muncim este bine să nu ne gândim doar la noi. E bine să nu ne gândim că ceea ce facem este doar pentru binele nostru şi al familiei noastre, ci şi în folosul aproapelui şi astfel să devenim mlădiţe roditoare şi demne de viaţa cea veşnică.
Să ne imaginăm că la un medic vine un om bolnav, însă medicul nu îşi face timp pentru acesta prins în multe alte griji lumeşti, nu-i ia nici măcar o tensiune şi îi spune vino mâine, dar omul nu mai rezistă până mâine, prea multe ore fără ajutor îi devin fatale sau la fel de bine ne putem imagina că la un preot vine un om bolnav sufleteşte iar acesta nu-şi face timp pentru el rănindu-l şi mai mult sufleteşte prin nepăsarea şi indiferenţa lui, iar omul ce a venit la acesta până a doua zi când poate îşi făcea timp pentru el este chemat spre cele veşnice aşa împovărat cum era sau să ne-am putea imagina că orice angajat, din orice domeniu, refuză să comunice cu aproapele să-i dea informaţile necesare pentru a-şi duce şi acesta la deplinătate talantul şi să ne întrebăm merităm oare noi care nu facem fapte vrednice merităm să ne mai numim mlădiţe roditoare?
Cel care refuză să întindă o mână aproapelui ar trebui să se gândească că în locul celui pe care a refuzat să-l sprijine, celui pe care l-a rănit, ar putea să fie el sau un membru al familiei sale, copilul său, mama sau tatăl său, partenerul de viaţă.
Dacă ar gândi aşa nu ar mai refuza să întindă o mână de ajutor aproapelui, ba mai mult decât atât nu ar mai face rău aproapelui, căci unii pentru a-şi atinge scopurile neortodoxe nu doar că tratează aproapele cu indiferenţă, ci îl rănesc sau se folosesc de bunătatea acestuia, mai mult de atât merg până acolo încât îi face rău pentru ca prin răul săvârşit să se poate ridica ei.
Aceşti oameni ce fac rău aproapelui pentru a-şi atinge idealurile deşarte nu pot să fie niciodată fericiţi. Ei nu pot să doarmă noaptea liniştiţi sufleteşte, nici să se bucure de frumuseţea unui răsărit de soare sau de zborul păsării în văzduh. Conştiinţa lor le aminteşte pe tot parcursul vieţii, când la rândul lor vor întâmpina greutăţi, că merită tot ceea ce li se întâmplă, deoarece la rându-le au săvârşit răul.
Nimic pe lumea asta nu rămâne nerăsplătit, nici faptele bune, nici cele rele. „suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care îl va face aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească.“ (Deuteronom 19, 21) „Eu însă vă zic vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt.“ (Matei 5, 39), iar pentru ca faptele să fie vrednice şi cugetul trebuie să fie curat, „Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos este să piară unul din mădularele tale decât tot trupul tău să fie aruncat în ghenă.“ (Matei 5, 29)
Pentru ca fiecare să devenim mlădiţe roditoare trebuie să urmăm drumul virtuţilor, ajutând pe cel ce ne este aproape, aşa cum Bunul Dumnezeu ne ajută pe noi, căci de nu vom săvârşi acest lucru, cugetul nostru se va întuneca, înţelepciunea îşi va pierde ochii şi focul iadului ne va pândi. „Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec.“ (Ioan 12, 40)
Semenul nostru trebuie călăuzit din fragedă pruncie. Dacă privim în jurul nostru ne putem da seama că majoritatea tinerilor nu au avut o îndrumare corespunzătoare, fapt pentru care au căzut pradă diferitelor vicii precum alcoolul, drogurile, tutunul, jocurile de noroc, desfrâul, invidia, clevetirea.
Pentru a fugi de greutăţile, de responsabilităţile vieţii, tineri obijnuiţi până în acel moment să primească totul gratuit sau tineri dominaţi de viciul mândriei de a săvârşi lucruri ieşite din tipar, însă nu bune, folositoare, ci rele, se îneacă în alcool sau îşi ucid trupul şi mintea cu drogurile.
Toate aceste încercări ale tinerilor de a fugi de responsabilităţi sau de a arăta că ei nu se tem de nimic, nici măcar de otrăvuri precum drogurile, alcoolul, tutunul duc la pierderea lor ca cetăţeni responsabili a acestei ţări. Pe urmă sănătatea lor este pusă în pericol. Adesea îşi pun în pericol propria viaţă, căci alcoolul, drogurile, tutunul distrug întâi cugetul, mai apoi inima, ficatul, plămânii etc. Iar cel mai dureros lucru este că îşi vor pierde sufletul devenind mlădiţe fără rod, vrednice de focul iadului.
Aproapele trebuie ajutat la fiecare pas, pentru ca să nu se poticnească de fiecare pietricică ce o se iveşte în cale. Dacă vom reuşi acest lucru ne putem numi fiii lui Dumnezeu, mlădiţe ale Viţei şi ne vom ferici atât pe acest pământ, cât şi în veşnicie.

Romulus Frîncu

Hristos, Pâinea cea vie

Minunea înmulţirii pâinilor se repetă la fiecare sfântă Liturghie, Hristos fiind cu noi oferindu-ne din pâinea bucuriei.1
Cele cinci pâini cu care Hristos a hrănit mulţimile de oameni au devenit simbolul pâinilor (prescurilor) aduse la biserică pentru Proscomidie, adică pentru pregătirea Sfintei Liturghii, dar şi simbol al celor cinci pâini pe care preotul le binecuvântează împreună cu grâul, untdelemnul şi vinul la slujba numită „Litie”, care se săvârşeşte în cadrul Vecerniei Mari, pentru a cere lui Dumnezeu să înmulţească roadele pământului.
Prescurile pe care le aducem ca dar la biserică devin bucurie pentru toţi oamenii care se hrănesc din darurile lui Dumnezeu. Rostul acestui mic dar de recunoştinţă sau mulţumire adus la biserică este să ne înveţe cât de mult valorează darul vieţii şi mulţimea darurilor pe care Dumnezeu ni le dăruieşte când recolta este bogată, când roadele pământului devin îmbelşugate. În acest sens, trebuie să-i aducem lui Dumnezeu daruri din darurile Sale, însă cultivate de noi, să-i mulţumim pentru ele şi să cerem să le înmulţească.2 Astfel, Sfânta Liturghie nu începe cu prescurile, ci încă de la arat şi semănat, semănând grâul cel mai frumos.3
Darul adus de oameni la biserică primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu şi devine binecuvântare nu doar pentru cei ce aduc darurile, ci şi pentru toţi cei care cer de la Hristos ajutorul Lui.
Există, desigur, şi un înţeles duhovnicesc mai tainic, şi anume înmulţirea pâinilor de către Mântuitorul Iisus Hristos ne trimite la Taina Sfintei Euharistii. În Liturghia ortodoxă, la puţin timp după sfinţirea Darurilor euharistice (a pâinii şi vinului), preotul ridică Agneţul (trupul Mântuitorului) şi zice: „Se frânge şi Se împarte (dăruieşte) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge şi nu Se desparte (divide), Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu Se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” (Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur). Deşi ne împărtăşim doar cu o părticică din Trupul lui Hristos, primim totuşi pe Hristos întreg. Cu alte cuvinte, Hristos nu Se divide ca Persoană când Se dăruieşte mulţimii credincioşilor. În fiecare părticică din Sfântul Său Trup este prezent, prin harul Duhului Sfânt, Hristos întreg. Acest adevăr îl arată chiar Sfânta Evanghelie după Ioan, când Hristos Domnul spune: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6, 56).
În timpul Sfintei Liturghii ortodoxe, după sfinţirea Darurilor, ceea ce a rămas din prescurile aduse de credincioşi pentru pregătirea Sfintei Euharistii se binecuvântează şi apoi se împarte tuturor, atât celor ce s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului, cât şi celorlalţi ortodocşi participanţi la Sfânta Liturghie dacă au postit înainte de Liturghie. Şi pâinea aceasta binecuvântată, numită „anaforă”, ne aduce aminte de minunea înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti pe care Mântuitorul a săvârşit-o potrivit Evangheliei, pentru a ne îndemna să fim darnici şi să cultivăm comuniunea şi ospitalitatea, ca răspuns al nostru la iubirea milostivă a lui Dumnezeu.
Aşa a făcut Iisus atunci când a binecuvântat cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi îndată acest dar mic s-a înmulţit în mod minunat, încât din el s-au hrănit mii de oameni. Prin aceasta vedem că fiecare dar pe care îl aducem la biserică, oricât de mic sau de puţin ar fi el, când se binecuvântează de către Hristos devine o bucurie pentru mulţi oameni.
Această minune conţine în ea şi un aspect deosebit de semnificativ pentru viaţa noastră, şi anume cum trebuie să folosim darurile binecuvântate de Dumnezeu. După ce s-au săturat mulţimile, rămăşiţele de hrană, adică firimiturile, au fost adunate în 12 coşuri. Pâinea care prisoseşte nu trebuie aruncată sau împrăştiată şi neglijată, ci trebuie adunată, păstrată şi folosită în mod deplin sau chibzuit, fără risipă. Astfel, Evanghelia ne învaţă să fim economi şi cuviincioşi, să preţuim darurile lui Dumnezeu chiar şi atunci când avem belşug.4 Lui Dumnezeu, care ne dă toate din preaplinul dragostei Sale, nu-I place să fim risipitori cu cele sfinte. De aici şi atenţia sporită care se cere slujitorilor dar şi credincioşilor în relaţie cu cele sfinte.5
Înmulţirea pâinilor simbolizează fără îndoială binefacerile pe care Hristos-Dumnezeu le răspândeşte continuu asupra lumii prin Sfânta Sa Biserică. Hristos ne spune: „Eu sunt pâinea vieţii.” ,,Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 6, 48-56).
Cele cinci pâini, simbolul celor cinci prescuri, şi cei doi peşti, simbolul vieţii, apei şi vinului, necesare Sfintei Euharistii, hrănesc şi satură spiritual omenirea de două mii de ani şi o vor hrăni şi sătura până-n veacul vecilor.

BIBLIOGRAFIE:
Pr. Vasile Beni, MEDITAŢIE LA DUMINICA A 8-A DUPĂ RUSALII, http://www.rasunetul.ro/meditatie-la-duminica-8-dupa-rusalii-2015-inmultirea-painilor-mt1414-22
Rânduieli canonice privind Sfânta Liturghie, Canonul 32 Trulan https://teologiesibiu.files.wordpress.com/2010/01/completare-drept.pdf
† PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ,, Înmulţirea pâinilor şi a peştilor” – Evanghelia Duminicii a VIII-a după Rusalii (Matei 14, 14-22), http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-8-dupa-rusalii/inmultirea-painilor-a-pestilor-145958.html
Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, ,,Izvorul de viaţă veşnică”, Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor)
Note:
1.Pr.Vasile Beni, MEDITAŢIE LA DUMINICA A 8-A DUPĂ RUSALII, http://www.rasunetul.ro/meditatie-la-duminica-8-dupa-rusalii-2015-inmultirea-painilor-mt1414-22
2. † PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ,, Înmulţirea pâinilor şi a peştilor” – Evanghelia Duminicii a VIII-a după Rusalii (Matei 14, 14-22), http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-8-dupa-rusalii/inmultirea-painilor-a-pestilor-145958.html
3.Rânduieli canonice privind Sfânta Liturghie, Canonul 32 Trulan https://teologiesibiu.files.wordpress.com/2010/01/completare-drept.pdf
4. Ibidem, † PF Daniel
5.Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, ,,Izvorul de viaţă veşnică”, Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor)

Aparitii editoriale

Ana-Cristina Popescu
ARGUMENT – volumul Gustul pâinii

SUFLETUL, CASA PÂINII

Adevărat, adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. (Ioan 12, 24)
Drumul grăuntelui de grâu spre desăvârşire are ca punct de plecare ţărâna „Cu aripa-n ţărână şi în vis“ (Lumină lină, Tudor Arghezi). Îndată ce bobul de grâu a odrăslit ancorându-şi rădăcina în pământul mamă, învaţă să zboare spre soare, se înalţă, face spic aidoma luminii ce i-a fost călăuză.
Fiecare antologie în care am adunat creaţiile tinerilor, creaţiile elevilor mei, a fost asemeni unui grăunte de grâu ce aşteptă să cunoască drumul luminii, să se transforme şi să aducă rod prin arta cuvântului.
„Gustul pâinii“, volumul ce duce mai departe glasul creator a predecesoarelor antologii, „Îndrăgotiţi de poezie“, „Colaj“, „Micuţii scriitori din Banatul Montan“, îşi cunoaşte „sarcina chemării“ (Lumină lină, Tudor Arghezi). A adunat pe aripile sale zâmbete şi vise. Fiecare aripioară e o filă de aur a eternităţii unui suflet, e calea spre înălţimi a fiecărui spic de grâu ce surâde liber în văzduh, mângâiat de ochiul astrului zilei, modelându-şi bobul spre roade bogate.
Dacă omul ar obosi şi nu ar mai semăna grâul, s-ar lovi de absenţa pâinii, a hranei ce-i asigură existenţa. Dacă dascălul nu ar semăna cuvântul roditor în sufletul elevului, pentru ca acesta să iubească învăţătura, pâinea înţelepciunii s-ar usca, ar fi asemenea spicului sec a cărui bob a fost ars de focul deşertului unei vieţi zadarnice.
Poezie, proză, eseu, dramaturgie sub chipul pâinii şi-au deschis petalele în această culegere de creaţie literară, aşteptând răbdătoare cititorul să guste miezul cald, să-i simtă energia divină, să observe că lucrurile mari ce vor birui timpul, lururile care încep din fragedă copilărie, cu fiecare pas făcut prin lumea scheletică a literelor ce se înlănţuiesc în silabe şi cuvinte făcând scară spre cer. Lucrurile adevărate cresc treptat asemenea aluatului ce aşteaptă să fie lămurit în focul cuptorului pentru a lua forma finală, forma împlinirii, forma pâinii.
Sufletul omului este casa roadelor, casa pâinii. Cu cât este mai frumos şi mai înţelept, pâinea este mai bună. Truda sufletului îşi are oglinda în chipul pâinii ce lasă în urma sa.
În această antologie şi-au mai unit creaţiile scriitori consacraţi şi profesori ca o pildă pentru mlădiţele ce-şi vor înălţa ochii spre albastrul înălţimilor.

Gabriela Dagmar Preda

Lumea mea – Descriere:

Oglinzile ne reflectă pe noi, ca oameni. Când ne privim în oglindă, ne vedem pe noi. Când plângem, oglinda plânge odată cu noi, când râdem, râde cu noi. Cu toate că ne este alături oricând avem nevoie de ea, ne arată şi faptul că îmbătrânim. Pare un obiect fragil. Dar dacă o loveşti, te vei răni. De fapt te loveşti pe tine însuţi, pentru că îţi loveşti propria reflexie. Ceea ce este mai dureros de atât este că odată spartă, nu o vei putea repara. Tot ce poţi să faci, este să cumperi alta. Poate să fie la fel ca cea spartă înainte de a o lovi, sau poate fi altfel. Dar ca orice altă oglindă, continuă să ne reflecte pe noi.
Acesta este un volum de proză, poeme şi nuvele. Sunt creaţii proprii de-a lungul timpului, lumi create de mine.

Didactica

Ana-Cristina Popescu

Dificultăţi de învăţare induse prin raportare la
„Răţuşca ce urâtă“ a scriitorului Hans Christian Andersen

Există numeroşi factori care pot dezvolta deficienţe de învăţare la un copil, ereditatea, problemele asociate sarcinii, accidente postnatale, mediul în care trăieşte, un mediu ce se poate dovedi nefavorabil datorită sărăciei, problemelor din familie sau chiar anturajului.
Semnele deficienţelor de învăţare sunt numeroase, limbaj, capacitate motorie, atenţie şi comportament social.
Tema este vastă. Eu am ales să mă opresc asupra dificultăţilor de învăţare induse şi să le raportez la o poveste îndrăgită de copii „Răţuşca ce urâtă“ a scriitorului Hans Christian Andersen.
În momentul în care o persoană constată că-i este greu să facă ceva se poate spune că se află într-o dificultate. Depăşirea dificultăţii depinde de voinţa persoanei respective, de forţa de a depăşi un obstacol şi de relaţiile cu cei din jur. Unele dificultăţi pot să fie induse, produse sau influenţare de un stimul extern. Aceşti stimuli externi pot să inducă în eroare o persoană, să o amăgească şi ea să-şi piardă încrederea în proprile forţe. Un semn al neîncrederii în forţele proprii este izolarea. Un elev care se izolează, pentru că a dobândit complexe de inferioritate datorită factorilor externi se confruntă adesea şi cu dificultăţi de învăţare.
Un bun exemplu pentru a arăta acest lucru este povestea Răţuşca ce urâtă“ a scriitorului Hans Christian Andersen. Puiul de lebădă respins de toţi, de familie, de societate va ajunge să se izoleze, până când cineva, tot un factor extern, alte lebede, îi arată adevăratele calităţi.
Pentru început am putea pleca privirea asupra titlului, o răţuşcă urâtă. De ce urâtă, ne-am putea întreba? E posibil să fie un defect fizic a unei persoane şi ea să fie catalogată drept urâtă sau ar putea să fie o trăsătură morală ce deranjează pe cei din jur. Răţuşca era urâtă, pentru că era neînţelească de societatea în care trăia şi acest lucru i-a adus numeroase dificultăţi. Nici mama puiului nu a reuşit să-l înţeleagă şi-l testează „Ce răţoi mare! se gândi mama raţă. Să fie într-adevăr pui de curcă? Am să văd eu după ce am să-l bag în apă.“ „Alături de celelalte răţuşte intră în apă şi puiul cel mare şi urât, înotând la fel ca ele. / – E puiul meu, nu e de curcă, se bucură raţa. Dacă te uiţi la el mai bine, nici nu e aşa de urât.“ Pentru un moment puiul a deveni frumos pentru că a reuşit să intre în apă şi s-a descurcat mai bine decât fraţii lui. Mai târziu apar alte piedici din pricina mediului înconjurător. „… iar una ciupi de moţ puiul cel urât.“ Puiul rănit, respins este mângăiat cu milă „mângâindu-şi puiul cel urât pe moţ.“ „E cam urâţică dar are o fire plăcută …“ Un copil pentru a depăşi o dificultate nu are nevoie de mila nimănui, ci de dragoste, doar aşa poate să reuşească a-şi descoperi calităţile şi a-şi învinge temerile. Puiul cel urât a fost respins, privit cu milă. „Până şi surorile ajunseseră să-i spună: Poate până la urmă, are să te prindă pisica, urâtule! / – Mai bine te-ai duce undeva departe, să nu fii văzut, îi spunea mama raţă.“
Puiul plecat de acasă se confruntă cu aceleaşi probleme. Iniţial cunoaşte egoismul celor din jur „Tare urâtă mai eşti. Dar asta nu înseamnă nimic, poţi să rămâi printre noi, numai să nu te măriţi cu cineva din familia noastră.“ Îi este interzis să se integreze într-un mediu social. I se spune că poate să trăiască şi el ca un biet animal nebăgat în seamă de nimeni. Nimănui nu+i place acest lucru. Omul are nevoie de dragoste, de prieteni, de încurajări. De acest lucru au nevoie elevii ce întâmpină dificultăţi de învăţare, nu de marginalizare.
„- Ce-o fi cu tine? se indignă găina. Nu ai ce face şi te duc gândurile la prostii. Pune-te să faci ouă, sau începe să torci şi-or să-ţi treacă! / – Dar este atât de minunat să pluteşti […] / – Astea sunt plăceri?! […] / – Nu mă-nţelegeţi, spuse răţuşca întristată. […] / – Tare cred că voi pleca în lumea largă.“
Fiecare persoană are abilităţi. Nu oricare copil cântă frumos, de exemplu. Dacă un copil e talentat la desen, altul e posibil să fie dotat cu deprinderi practice. Copiii trebuie încurajaţi, descoperiţi pas cu pas, nu catalogaţi ce nefiind buni de nimic.
Puiul respins de toţi datorită împrejurărilor vieţii vede într-o zi nişte păsări, pe care le admiră, le doreşte model de viaţă „Nu putea să uite acele păsări – nu le ştia numele […] Nu, nu era vorba de niciun pic de pizmă pentru ele – doar admiraţie şi iubire. Nici nu putea să-i treacă prin gând să-şi dorească să semene cu ele.“
În cele din urmă puiul descoperă că e şi el o lebădă, e frumos ca modelul lui. „Dar în loc să-şi vadă chipul de boboc cenuşiu despre care toţi spuneau că e atât de urât, oglindirea îi arătă o lebădă. Era ea însăşi o lebădă. […] Lebăda care a venit acum era cea mai frumoasă. […] Pe când eram răţuşca cea urâtă nici în vis nu am trăit atâta fericire ca acum!“
Fiecare are un talent, un model ce-l poate ajuta să devină puternic. Trebuie doar să descopere acest lucru şi să-şi urmeze calea spre împlinire în viaţă.
Profesorul, educatorul trebuie să treacă dincolo de acea urâţenie a neputinţei unor elevi şi să descopere în ei acea flacără ce-i poate ajuta să devină oameni împliniţi în viaţă.

Notă: Citatele sunt din Hans Christian Andersen, Poveşti, Răţuşca cea urâtă, Traducere Ioana Patrichi, Editura Tana, Muşăteşti, Argeş, 2007.

Tinere condeie

Tinere condeie:

Valentina Cramer (eseu)

Când la strâns e vreme bună, pâine multă se adună

Lumea e o brutărie, suntem toţi tipuri de pâine, făcuţi din acelaşi aluat dar niciunul nu e la fel ca celălalt şi tocmai asta ne face să fim „gustoşi”. Poate că tu ai mai multe seminţe, sau o formă mai apropiată de perfecţiune, sau poate te consideri mai copt. Dar toate astea depind de perspectivă. Nu poţi spune că tuturor le place pâinea moale, sau pâinea bine coaptă, integrală, neagră, feliată, franzelă sau rotundă, pentru că dacă tuturor ne-ar place acelaşi tip de pâine n-ar mai exista altele. Aşa sunt şi oamenii: înalţi, scunzi, albi, negri, galbeni, cu ochii verzi sau maro sau poate chiar mov, graşi, slabi, cu tunsori şi nuanţe de toate culorile la păr, într-un cuvânt diferiţi, dar asta nu ne face pe niciunul mai bun ca celălalt. Suntem toţi oameni, asta e cert, dar frumuseţea nu are o unitate de măsură, ci depinde de ochiul privitorului aşa că ne putem şi trebuie să ne considerăm egali pentru că asta suntem!
Suntem egali din naştere şi nu ne putem lua niciunul altuia vreun drept doar pentru chipul, corpul, înălţimea sau alte caracteristici ale ambalajului.
Oricât de bună ar fi o pâine, extraordinar de bună la gust, tot vor exista oameni care nu o mănâncă, oricât te vei chinui să faci pe plac tuturor, măcar unul din mulţime îţi va adresa injurii. Dumnezeu e perfecţiune şi nu-l „gustă” întreaga lume, tu ce aşteptări să mai ai?
Fiecare individ din lumea asta îşi caută un suflet, o inimă, o minte caldă. Nimeni nu deţine pe nimeni, dar dragostea formează lanţuri, ne leagă între noi stilizând ceva atât de dorit, ca pâinea caldă. Fii tu schimbarea în lume! Fii tu cel care pune preţ pe miez! Fii tu cel care lasă exteriorul deoparte, pentru că fiind tu acela, vei putea cunoaşte şi bobul de grâu din care-a fost făcut cel cu care vorbeşti. Cunoscând miezul, vei cunoaşte întreaga făptură. Mulţumindu-te doar cu „coaja” unui ceva, nu vei ştii niciodată care e culoarea adevăratei fericiri.
Roşeaţa unei inimi calde dă culoare întregii fiinţe. Drojdia dintr-o pâine bună, dă formă întregii creaţii.

În pământul negru se face pâinea albă.

El este Victor.
De mic părinţii îi spuneau simplu: Tor, nu pentru a-i adresa un alint, ci, pentru că le era mai uşor să îi spună: „-Tor, du-te şi adă caprele de pe deal.”; „-Tor, dă de mâncare la animale!”; „-Tor, sapă pământul şi strânge recolta!”; „-Tor! Tor! Tor!!!!”. În ochii lui se citea de fiecare dată când îl strigai pe nume un regret, o dorinţă, o tristeţe, indiferent de cât de mult încerca uneori să le ascundă punându-şi pe chip un zâmbet, un zâmbet ce-mi devenea deseori antipatic la cât de multă falsitate transmitea.
– Doctore, i-am spus, a-ţi putea să-mi povestiţi în continuare istorioara de data trecută în timp ce faceţi controlul? Mă linişteşte.
– Sigur. Ai putea să-mi aminteşti unde rămăsesem?
– Era momentul în care după atâtea rugăminţi s-a decis să vă lase să continuaţi cu clasa a IX-a. V-aţi oprit brusc şi am rămas cu gândul acolo de două zile.
– Anabela, te-am rugat de când ne-am cunoscut să nu mai fi atât de „politicoasă”, poţi să-mi vorbeşti ca unui prieten. E nevoie să-ţi repet asta de fiecare dată? După… aş putea spune că m-am oprit cu un motiv: nu sunt aici pentru a întrista pe cineva, ci din contră…
-Vreau să ştiu! Aş încerca să deduc singură, dar nu eşti un om uşor de citit.
-Voi încerca să spun totul cât mai pe scurt, pentru că nu-mi permite timpul şi aşa pot trece şi peste lucrurile mai puţin drăguţe.
Am ajuns în clasa a IX-a, eram fericit, pentru că într-un final am reuşit să-l conving pe tata. Aveam cărţile fratelui mai mare şi nişte caiete ce-mi rămăseseră din anul anterior… Speram să mă descurc cu ce aveam pentru că ştiam, îmi imaginam, că odată cu vreo necesitate va dispărea şi singura mea oportunitate de a învăţa. Astfel, mi-a picat lumea în cap auzind că acele manuale nu se mai folosesc de ani buni… Un timp, am dus-o aşa, copiam lecţiile de la colegi, aveam grijă de fiecare spaţiu din caiete, încercam să găsesc soluţii, cum nici nu se punea la socoteală varianta de a avea manuale noi ca prin minune. Dirigintele, observând lucrul acesta s-a decis să-i spună lui tata. În acea zi mi-am luat cea mai cruntă bătaie din viaţa mea şi mi s-a luat dreptul şi de a mai îndrăzni să scot vreun cuvânt în legătură cu învăţământul.
Din punctul ăsta viaţa mea s-a schimbat. Culmea, tot dirigintele a fost „vinovat”. Auzind de bătaie, s-a hotărât să depună plângere la poliţie asumând-şi apoi responsabilitatea de a ne avea în grijă pe mine şi mama. Atunci s-a întors şi fratele meu din armată, am reuşit să ne aşezăm la casa noastră. Tata? S-a schimbat mult în cei cinci ani de închisoare, ba chiar i-a mulţumit „vinovatului”. Domnul Blândescu va rămâne un erou pentru familia noastră. În special pentru mine: am reuşit să-mi îndeplinesc visele şi uite-mă!
Pe obrazul meu îşi făcea cărare o lacrimă.
– Dar de ce ai spus „întristat” mai devreme? Mie mi se pare o poveste foarte frumoasă, emoţionantă chiar.
– Ţi-am spus că încerc să evit părţile negative, pentru că ce a fost, a fost. Sunt anumite lucruri ce mă vor marca pe viaţă, dar să nu ne gândim la asta acum.
– Victor, în pământul negru creşte pâinea albă… Eşti o dovadă vie că de la rău se poate ajunge la bine, crede-mă.
– Aş mai sta de vorbă cu tine, dar mă aşteaptă alţi pacienţi afară. Uite rezultatele! Poate ne vedem într-o altă zi, e momentul tău de a deschide cartea vieţii.
– Cu drag şi siguranţă! O zi frumoasă!
– Asemenea! îmi spuse făcând un semn uşor cu mâna.
Victor pentru mine e exemplul că se poate… Se poate orice pe lumea asta! E omul care a pornit de jos şi nu-i e ruşine să o recunoască şi acum uită-te la el: e un doctor renumit. Se spune că atunci când îţi doreşti într-adevăr un lucru toată planeta complotează la fericirea ta. Eu mi-am privit dovada în ochi, acum tu ai făcut la fel, ce mai aştepţi? Pornind de jos ai o vedere mai bună către succes.

PANEM ET CIRCENSES

Mi-au trecut în minte vulturi, ce străpungeau cu privirea orizonturi, dar i-am lăsat să piară/
Mi-am lăsat sufletul pe ace, chinuindu-se şi nu am mai făcut nimic pentru el.
Am dat de greu şi am renunţat mulţumindu-mă cu puţin, pentru că asta-mi părea calea cea mai uşoară.
Privesc în juru-mi şi nu văd nici un impuls la luptă. Luptătorii au ajuns să se mulţumească şi cu gustul învingerii ştiindu-se în viaţă. Ne trec printre degete ani, vieţi, clipe.. Şi nici măcar nu încercăm să strângem pumnul, pentru că avem impresia că oricum se va întâmpla ce-i mai rău.
Ştii ce se întâmplă atunci când nu ai nici măcar voinţă să lupţi? Nimic.
„Era cald, vântul îi legănă pletele de castan încercând, parcă, să i le fure, spunându-i că nu le merită.
Mi-am făcut un obicei de a trece pe lângă ea, în fiecare zi, stătea în acelaşi loc, cu mâna întinsă, aşteptând de la alţii.
Cine este ea?
Mă întorc în urmă cu 26 de ani, eram abia venit de la facultate, mergeam în vizită la mama care lucra ca „servitoare” la familia ei, atunci atât de bucuroasă de naşterea unui nou suflet cu atât de multă speranţă în faţă: Raisa.
Nu pot să spun că am cunoscut-o, niciodată îndeaproape, o vedeam în fiecare vacanţă de vară, cât timp lucram în compania mamei şi-mi părea mereu un copil înflăcărat, cu voinţa de a ajunge mare.
Dar cum cartea nu se judecă după copertă… odată cu timpul toată flacăra ce-o stăpânea, se stinse.
Se întâmpla când era în floarea a cincisprezecei primăveri, venea de la şcoală răsturnând tot ce era în calea ei hotărâtă nici urmă să nu mai vadă din locul care îi stăpânea în acest moment nervii şi suferinţa.
„Dar.. ce s-a întâmplat?” am întrebat oarecum timid.
„Nu e treaba ta.” mi-a răspuns ca un copil mofturos şi alintat ce era.
În scurt timp am aflat că a renunţat la şcoală pentru că profesoara i-a spus că deranjează ora.
De aici începusem să nu mai văd nici o fărâmă de speranţă în ochii ei.
Cu siguranţă, părinţii nici nu puneau la socoteală să nu mai meargă la şcoală. Au ajuns să se înjosească în faţa ei şi au încercat orice metodă de a o face să se răzgândească. Dar ea? După două săptămâni de rugăminţi a fugit de acasă.
Nimeni n-a mai auzit de ea mult timp, până în urmă cu 3 ani.
Făcând o plimbare prin centru, o figură cunoscută îmi opri atenţia în loc. Am recunoscut-o după trăsături: părul castaniu şi ochii smaraldici o trădau, hainele ponosite, ridurile şi cearcănele ce le avea, deja, mă făceau oarecum să mă îndoiesc. Dar, nu am nici o altă bănuială privindu-i faţa, care a rămas a copilei de cincisprezece ani pe care-o ştiam.
De 3 ani încerc să-i aflu povestea, dar îmi răspunde mereu cu acelaşi „Nu e treaba ta.”.. Atâta timp, atâtea greutăţi ce i le poţi citi în adâncul cearcănelor şi tot nu şi-a pierdut caracterul de copil mofturos.
Din respect pentru răposata ei familie ce a murit într-un incendiu la scurt timp după ce ea i-a părăsit, din respect pentru oamenii ce pot să zic că ne-au crescut pe amândoi, am hotărât să-i port de grijă din acel moment.
Cum a refuzat din încăpăţânarea-i prostească orice metodă din partea mea de a ajuta, îi trimit în fiecare zi pâine şi necesarul pentru a trăi o zi decentă prin intermediul unui străin. Nu mă voi lăsa până când n-o voi vedea la locul ei. Ea e întruchiparea renunţării, iar în spatele ambalajului frumos, nu arată în cel mai plăcut mod.
Mă înteb dacă genul acesta de oameni pot fi ajutaţi… Poţi să ajuţi o persoană care nu e în stare să facă nici un efort pentru ea însăşi? Care vrea să trăiască din mila altora de parcă ar fi datori s-o facă? Şi aici nu mă refer la mine. Eu mă simt dator s-o fac, fiind tot ce i-a mai rămas pe lume. Căci în afară de mine nu i-a mai rămas nici măcar ea.
A ajuns să se bucure la o bucată de pâine, iar înainte lupta pentru ceea ce era mai bun.. A decăzut, în ultimul hal. Sau poate că am văzut-o eu prea sus.
„O, sancta simplicitas! Panem et circenses” (O, sfântă naivitate! Pâine şi jocuri de circ.), cum ar spune latinii, acum. Prima expresie definind ignoranţa, inconştienţa acesteia. Iar cea de-a doua? În vechime, poetul latin Decimus Juvenalis, adresându-se unui prieten, deplângea decadenţa poprului roman, modul în care putea fi controlat oferindu-li-se puţinul. Ea nu poate fi controlată. Dar decăderea ei, modul în care se mulţumeşte cu puţinul sunt evidente. Şi nu doar al ei..”
Această istorioară defineşte de fapt viaţa fiecăruia dintre noi într-un anumit moment. Devenim lăsători, negrijulii, nepăsători. Avem nevoie de voinţă mai mult ca orice! Avem nevoie de răbdare cu noi, cu cei din jurul nostru. Lucrurile mărunte ca pâinea, ar trebui să ne facă fericiţi. Dar să nu ne mulţumim oar cu pâinea când putem avea totul în propriile mâini?

Timeea Mihuţ (eseu)
„Cerul este pâinea ochiilor.“
(Ralph W.Emerson)
Sunt o pasăre ce rătăceşte zi de zi într-un stol mare, o pasăre ce speră şi visează la momentul când va părăsi un loc pentru a se muta într-un alt loc mai călduros.
Aripile mele sunt cuprinse de culori ce se-mbină într-o perfectă simetrie cu negrul ce mă reprezintă.
Sunt micuţă, însă ce mă face diferită de celelalte păsări este interiorul meu, un interior colorat dar totodată întunecat, la fel ca şi aripile mele. Ceea ce e acolo, în suflet, în gând, în dialogul ce-l poartă creierul cu mine zi de zi, nu poate fi descris prin cuvinte, căci cuvintele mereu reprezintă o mască a adevaratului caracter, ceea ce ne defineşte cu adevarat sunt doar faptele.
În căderea mea spre pământ, din cer, din văzdhul albastru plin de vata albă şi de îmbinări de curcubee par doar un punct negru, un suflet nevinovat ce se pierde prin măreţia divină a cerului.
Acestea sunt doar o impresie ce lasă urma mea. Niciodată ambalajul nu defineşte putera unui suflet, căci poţi să fii mic şi firav, dar faptele tale să fie măreţe şi puternice.
Noi, păsările mici, dar atât de mari sufleteşte, suntem conduse de către nişte şoimi ce vor doar să ne controleze, să ne taie aripile atunci când văd că în urma noastră lăsăm zâmbete şi fericire. Şoimii vor să ne oprească în a fi diferiţi, încearcă să ne ofere uniforma comună, dar eu şi alte mii de suflete încă luptăm, lupta aceea de a lăsa ceva în urma noastră, o pâine care să ne reprezinte.
Aşa cum cerul e pâinea ochilor, speranţa de a cucerii eternitatea şi zborul păsărilor după ideal poate să se metamorfozeze în pâine.
Speranţa e un sac în care aruncăm idei, idei ale căror vise sperăm să nu moară niciodată. Nu ne mulţumim cu puţin. Visăm să zburăm mereu mai sus, dar trebuie să înţelegem că tot ceea ce ne înconjoară, tot ceea ce putem vedea cu ochii e o binecuvântare care trebuie preţuită în fiecare secundă a vieţii.

Andreea Buzuriu (eseu)
Scriitorii

Oamenii care scriu nu sunt oameni pe care nu poţi să-i crezi, pentru că ei ştiu să răstălmăcească cuvintele şi să se joace cu ele după propriul plac.
Oamenii care scriu nu sunt sinceri, dar sunt oameni în care poţi avea încredere. Ei trăiesc în universul lor şi-i compătimesc pe cei care nu ştiu să iasă din obişnuit, sunt oamenii pe care-i vezi singuri în cafenele cu o carte în mână sau privind în gol pe o zi ploioasă, singuri, nu pentru că n-ar avea cu cine să-şi petreacă timpul, ci pentru că se simt mai în largul lor aşa.
Scriitorii se îmbracă mult în negru, sunt inteligenţi, pentru că vorbesc mereu cu subînţeles şi se joacă cu mintea celorlalţi. Ştiu să aşeze cuvintele în aşa ordine încât să ai impresia că-ţi pătrund în propriile gânduri. Niciodată să nu crezi un scriitor pe cuvânt, căci el e în mare parte, un regizor de succes al vieţii sale.
Ei nu vorbesc multe, dar ce vorbesc e în mare parte – metaforic. Ei sunt arhitecţii lumilor lor pe care nu şi-o construiesc după alte modele, sunt incredibil de originali. Dacă vorbeşti cu un scriitor, cu siguranţă vei constata că e de neînţeles, şi în mare parte, aşa e. N-ai vrea să intri în mintea celor care scriu, probabil n-ai mai ieşi de acolo. Numai fire încâlcite şi încolăcite, cabluri care se leagă, se rup şi se leagă iar, unele se mai şi ard şi scot scântei, iau foc şi de acolo, ca din cuptor, sunt scoase operele de artă. Numai scriitori au în mâinile lor puterea de a te face să înţelegi anumite aspecte, dar tot ei te pot induce-n eroare până nu mai ştii nici de unde ai plecat, dar mai să găseşti drumul pe care-l căutai.
Majoritatea îţi inspiră răspunsuri, dar scriitorii care mă fascinează pe mine sunt aceia care-ţi ridică întrebări, cei care te fac să gândeşti puţin mai altfel decât eşti tu obişnuit, din alte perspective… Şi vei fi mult mai mulţumit dacă răspunsurile le găseşti tu … şi nu-s oferite pe tavă.

De ce minţim?

Pentru că adevărul doare, şi noi nu suntem aşa de puternici încât să-l înfruntăm, sau cel puţin nu vrem să fim. Partea tristă e că nu suntem în stare să facem faţă realităţii, ne minţim pe noi şi-i minţim şi pe alţii, cântărim fericirea când de fapt ştim foarte bine că nu se vinde la kilogram.
Să minţi e inevitabil, fie că vrei sau nu. Diferenţa nu constă în gravitatea minciunii, ci mai degrabă în scopul pentru care a fost spusă. De multe ori ne simţim obligaţi să minţim şi credem că facem un bine celui de lângă noi, pentru că există întrebări a căror răspunsuri sunt legate de minciuni, sau ca să sune mai frumos, legate de a ţine ascuns adevărul, în scopuri bune, desigur. Cum poţi să răspunzi altfel la întrebarea „Ai mâncat azi?” a mamei, când ştii că o să se îngrijoreze dacă-i spui că nu? Ori, cum ai putea tu să răspunzi altfel decât afirmativ când cineva te-ntreabă „Eşti bine”?
Unele întrebări sunt efectiv puse fără rost, căci oricum ştim răspunsul, dar cum rămâne cu răspunsurile pe care nu le ştii, dar parcă ţi-e şi frică să le aflii? … Unii spun că uneori e mai bine să nu întrebi, pentru că sunt răspunsuri pe care n-ai vrea să le ştii. Eu sunt de părere că „a nu şti” e cel mai neplăcut sentiment posibil, şi oricum, a nega un adevăr înseamnă a trăi pe baza unei minciuni, sau greşesc?

Contraste

Susţin sus şi tare, şi nu cred că-mi voi schimba părerea, că oamenii „reali” sunt cei diferiţi.
Personalitatea ţi-o arăţi prin gesturi, prin îmbrăcăminte şi stil. Stilul n-are reguli, stilul nu înseamnă modă, înseamnă arta de a arăta cine eşti fără să te ajuţi de cuvinte. Ador oamenii care exagerează privind ceea ce iubesc, spre exemplu o persoană căreia-i place negrul şi se îmbracă doar în negru. Eu nu înţeleg prin asta rebeliune, sadicitate sau un rocker convins, ci curajul de a te exprima, indiferent că Xulescu consideră actul tău un act iraţional şi exagerat.
Şi până la urmă, şi dacă ai fi un rocker sadic, care ar fi problema?
Societatea ne impune nişte reguli nescrise de care, vrem-nu-vrem, nu putem să nu ţinem cont. Eu cred că atât timp cât nu faci rău nimănui, ce e greşit în a ieşi într-o seară caldă de august cu prietenii să dansaţi în ploaie? Sau să cânţi pe străzi pustii, ori să urlii pe dealuri neştiute lucruri pe care nu le-ai spus nimănui … pentru că ai ţinut în tine totul prea mult timp. Să fugi într-o dimineaţă undeva şi să nu reapari până-n ziua următoare, să te pierzi printre gânduri, să dansezi până cazi din picioare, să cânţi până nu mai poţi respira, să uiţi de tine şi poate şi de restul.
De ce oare societatea judecă ceea ce nu cunoaşte? Ştim cu toţii cum e văzut un om cu tatuaje şi piercinguri, păr vopsit în cele mai neobişnuite culori: fără inimă, incult, nicidecum nu găsesc artă în aşa ceva. Eu văd personalităţi minunate, oameni care au curajul de a se exprima, fără a se teme de vocea celorlalţi, pentru că ei adoră ceea ce sunt, ceea ce fac. Şi oricum, nimic din ce faci nu e important dacă nu eşti fericit.
Ştii că eşti un om prea conformist şi temător de ce vor spune ceilalţi atunci când toţi te plac în afară de tine. Trebuie doar să ai încredere în persoana care ştii sau cel puţin crezi că eşti şi restul vine de la sine. Sunt oameni total diferiţi care-ţi pot fi cei mai buni prieteni, fie că mentalităţile voastre nu coincid, poate, deloc. Poţi să găseşti ceea ce cauţi în oamenii la care nu te-ai gândit niciodată sau dacă nu găseşti, poţi măcar să încerci să le pătrunzi în gânduri, vei descoperi tărâmuri pe care n-ai mai fost niciodată. Fă-le o poză şi continuă-ţi ruta, nimeni nu te ţine în loc.
E important să fii tu, şi nu o spun doar eu. Ţin minte cuvintele pictorului olandez Van Gogh, care însuşi spunea că normalitatea e un drum pavat, deci e uşor de păşit, însă pe el nu creşte nicio floare. Ori Kurt Cobain, unul din cântăreţii mei preferaţi, era de părere că dorinţa de a fi altcineva e o risipă de cine eşti, şi nu pot decât să-i aprob ideile, în măsura în care el nu se mai află astăzi printre noi.
Nu cred că e rău să arăţi cine eşti, cred că e extraordinar de bine. Însă sunt de părere că lucrurile pe care le simţi în cele mai adânci părţi ale sufletului sunt cele pe care nu le poţi face publice. Găsesc important să ştii cât, nu ce, pentru că oamenii cei mai câştigaţi ştiu să cântărească, nu să-şi pună în ordine haosul din viaţa lor.
Contrastele dintre noi, diversitatea şi diferenţele care ne aduc o definiţie, ele sunt cele care colorează viaţa, sau dacă nu, cel puţin dau cu markerul ca să iasă-n evidenţă…

Nicoleta Casiana Opruţ (tradiţii)

„VEŞNICIA S-A NĂSCUT LA SAT.“ (Sufletul satului, Lucian Blaga)

Obiceiuri şi satul românesc

Satul românesc are un tezaur flocloric foarte bogat. Este plin de obiceiuri frumoase transmise din generaţie în generaţie, unele fiind vechi de sute de ani.
Eu personal trăiesc într-un mic sat din România de când m-am născut. Aici m-am format eu ca persoană. De la an la an, în satul meu s-au pierdut unele obiceiuri. Acest lucru întâmplându-se din cauza nepăsării cu care tratează oameni aceste minunate tradiţii moştenite din bătrani.
Din fericire mai există şi obiceiuri care s-au păstrat, ca de exemplu Strigatu’ fetelor în joi mari, Mersu’ în piţărăi, Datu’ şolurilor în joi mari, Mersu’ cu sorcova, Mersu’ cu pluguşorul, Mersu’ cu capra şi altele pe care eu nu le-am amintit, fiindcă sunt prea multe pentru a le putea enumera pe toate.
Obiceiul Strigatu’ fetelor în joi mari are loc în joia mare, ultima joie înainte de Paşte. Conform acetui obicei băieţii se urcă pe cel mai înalt deal din jurul satului şi fac un foc mare care este vizibil din sat, pe urmă încep să strige pe rând câte un defect al fiecărei fete, defect care l-au observat în perioada anului precedent. Ei strigă aşa de tare, încât să poată auzi aproape toţi locuitorii satului. Acesta este momentul anului când baieţii pot spune fetelor care sunt defectele lor fară ca acestea să se supere.
Datu’ şolurilor in joi mari este de asemenea un obicei ce are loc în joia mare. În cadrul acestui obicei copiii fac schimb de şoluri (pahare) pline cu bunătăţi.
Mersu’ în piţărăi este un obicei ce are locu cu o zi înainte de Crăciun. Potrivit acestui obicei toţi băieţii din sat se întâlnesc în Ajunul Crăciunului în jurul orei 6 şi fac un foc peste care urmează să sară. Cel care a sărit cel mai departe va fi căpitanul piţărăilor din acel an. Rolul de căpitan constă în a da startul mersului în piţărăi, adică în a lua primul piţărău (un colacel făcut din pâine) de la casa de unde se începe mersul. La ora 7 se adună şi fetele, apoi căpitanul dă startul. Aceştia încep să colinde satul pe un traseu bine stabilit cu o zi înainte. Toţi locuitorii satului ies afară cu o cotoriţa (un coş) plin cu piţărăi, care trebuie să se ajungă pentru fiecare copil din sat.
Mersu’ cu sorcova este obiceiul în care fetele, în data de 31 decembrie, merg din casă în casă pentru a vesti sosirea noului an având o sorcovă (o crenguţă de brad împodobită) în mână şi cântând un cântecel. Cântecelul sorcovei este: „Sorcova, vesela, / Să traiţi, să infloriţi / Ca un mar, ca un păr, / Ca un fir de trandafir / Tare ca piatra, / Iute ca săgeata / Tare ca fierul, / Iute ca oţelul, / La anu şi la mulţi ani !”
Mersu’ cu pluguşorul are loc tot în data de 31 decembrie, dar de această dată baieţii merg din casă în casă pentru a vesti sosirea noului an. Pluguşorul are şi un cântec specific. Câteva versuri ale Pluguşorului sunt : „Aho, aho copii si fraţi / Staţi puţin si nu mânaţi / Lângă boii v’alaturaţi / Şi cuvântul mi’ascultaţi / Ia mai mânaţi mai flăcăi / Şi sunaţi din zurgălăi …”
Mersu’ cu capra este la fel ca cele două obiceiuri menţionate mai sus. Este un obicei ce are loc pe data de 31 decembrie în care un grup de bărbaţi vin pentru a ura gazdei un an nou plin de bogăţii, unul din ei fiind costumat în capră. Exact ca cele de mai sus şi capara are un cântec specific ei. „Vine capra de la munte / Cu steluţă albă-n frunte / Are-n coarne ramuri multe / Şi mai mari şi mai mărunte …”
Acestea sunt doar câteva din obiceiurile care se mai păstrează şi astăzi în satul românesc. Pe lângă acestea mai sunt foarte multe obiceiuri pe care nu le-am amintit si poate chiar zeci de obiceiuri de care eu se poate nici măcar să nu fi auzit, datorită faptului că s-au pierdut. Dacă am sta de vorba cu bătrânii satului, am descoperi foarte multe obiceiuri minunate şi multe învăţături acumulate în perioada vieţii acestora. Unii dintre bătrâni au luptat în cel de al doilea război mondial şi au în jur de 100 de ani.
Aceasta este o foarte scurtă prezentare a câtorva obiceiuri care încă se mai păstrează şi în ziua de astăzi în satul românesc, obiceiuri frumoase care te fac să simţi cu adevărat ce înseamnă sărbătoarea de Crăciun, Paşte sau ce înseamnă Anul Nou. Sper că de aceste obiceiuri să se poate bucura chiar şi nepoţii mei şi sper din tot sufletul să nu se mai piardă nimic.

Claudia Iasmina Lazăr (teatru)

PENTRU O BUCATĂ DE PÂINE

Actul I

Personaje: Boierul Tinaxe, Vasile Mugur (un ţăran), Sluga, Gheorghe (un alt ţăran)

Scena I
Personajele: Vasile şi Gheorghe
Decorul – Un câmp.
(Vasile şi Gheorghe erau pe câmp la seceriş.)
Vasile: Hai, Gheorghe, mai repede, că n-avem timp până la anul!
Gheorghe: Termin imediat.
Vasile: Spui asta de o ora!
Gheorghe: Da’ ce-i cu graba asta?
Vasile: Ştii că mâine vine boirul Tinaxe şi ne ia tot ce a rămas din lan?
Gheorghe: Şi mijlocul lanului?
Vasile: Doamne fereste! Doar nu o fi aşa nerod. Nu cred că vrea să strice recolta de la anu’ ca doar na’, e şi dânsul ardelean ca şi noi.
Gheorghe: Într-adevar. Uite, Vasile, terminai cu grâul.
Vasile: Hai la mine acas’ să mâncăm un blid de zamă şi să te cinstesc.
Gheorghe: Bine, Vasile. Da’ lăsaşi destul grâu în lan?
Vasile: Cum sa nu las Gheorghe? Doar nu sunt nerod!
Gheorghe: Fie ce … (întrerupt de Vasile)
Vasile: Taci! Trece trasura lui Tinaxe! Pfu… Bine că nu ne văzu.
Gheorghe: Ai dreptate. Noi avurăm mare noroc acu’, fiindcă toată ziua, bună ziua boierul se plimba cu trasura ba-n stânga, ba-n dreapta. Dar totuşi, el se crede om gospodar domnule!
Vasile: Într-adevar. Uite, ajunsărăm acas’! Hai, intră!
Gheorghe: Nu pot, Vasile, că nu vreau sa te deranjez şi în plus am multă treabă acas’ şi nu pot să o amân.
Vasile: Of, Gheorghe, dacă tot zici că ai treabă, uite banii aceştia ca să nu zici că ai venit de pomană.
Gheorghe: Mulţam’ Vasile!
Vasile: Să-ţi fie de bine!
(Gheorghe părăseşte scena)
Scena II
Personaje: Boierul Tinaxe şi sluga sa.
Decorul: Curtea conacului boierului Tinaxe.
(Tinaxe vorbeşte cu sluga sa din trăsură)
Tinaxe: Sluga!
Sluga: Da, boiere!
Tinaxe: Mergi la câmp şi seceră grâul rămas pe moşia lui Vasile Mugur.
Vreau să îmi aduci tot grâul, chiar şi partea din mijloc.
Sluga: Stăpâne, dar… (Întreruptă de boier)
Tinaxe: Niciun dar! Mie îmi aduci tot grâul! S-a înţeles?
Sluga: Da, stăpâne. Mâine în zori mă voi duce să secer grâul.
Tinaxe: Cum? Abia mâine? Te duci acu’!
Sluga: Dar, stăpâne, suntem în luna lui cuptor. Afară e foc!
Tinaxe: Dar eu de ce te plătesc? Să-mi trândăveşi în casă? La muncă cu tine, leneşule!
Sluga: Desigur, stăpâne! Voi merge acum la câmp. (Sluga părăseşte camera supărată, iar boierul începe să vorbească singur spunându-şi părerea despre oamenii de rând)
Tinaxe: Of, ce om leneş! Nici să se ridice de pe scaun nu-i venea. Dar toţi ca şi el visează să fie boieri şi oameni de-ntâia clasă. Dar nu se gândesc, că pentru a ajunge aşa sus trebuie se fii un om destoinic şi cu scaun la cap. Of, ce nerozi… Daca ar şti cât muncesc eu, cât mă trudesc pentru a ţine gospodaria aceasta. Of,of,of… (după câteva secunde de tăcere) Oare cât e ceasul? (după alte câteva secunde) Cincisprezece şi jumatate. E timpul să dorm. Mă scol spre seară să mănânc şi apoi mă culc iarăşi. Vai cât de ostenitor e să fii boier! A trecut deja o oră de când nu am mai stat în pat. Of, of , of. (Boierul Tinaxe se aşează în pat şi adoarme aproape instant.)
Scena III
Personaje: Sluga
Decorul: Un câmp.
Sluga: (Sluga vorbeşte cu ea însăşi) Of,of,of… Am şi eu un stăpân… Aât de lacom… Pentru a-şi îndeplini dorinţele ar trece şi peste al nostru domnitor… Ce om! Auzi la el, să taie grâul din mijlocul lanului… Şi pentru ce? Încă trei kilograme de făină? (după câteva minute) Îmi amintesc acu’ vreo’ zece ani că mai facu’ aşa, iar următorul an nu se mai facu’ grâu şi anul al doilea la fel, şi celalalt an, abia de vreo trei ani îşi reveni grâul. Şi din nou, pentru ce? El nu se se gândeşte că le ia oamenilor pâinea de la gură? Parcă ar fi nebunul acela de Păcală!
Scena IV
Personaje: Vasile, Gheorghe.
Decorul: Un drum rural.
(La câteva zile după ce sluga a tăiat mijlocul lanului lui Vasile Mugur, Vasile mergea la târg împreună cu Gheorghe iar târgul nu era departe de pământul cu pricina.)
Vasile: Gheorghe, tu ce tre… Văleu!
Gheorghe: Ce ai Vasile?
Vasile: Nemernicul! A tăiat mijlocul lanului!
Gheorghe: Cum? Doar ştie tradiţia, cum să facă aşa ceva?
Vasile: Nu mai merg la niciun târg. Mă duc să îi cer socoteală!
Gheorghe: Vin şi eu cu tine.
Scena V
Personaje: Vasile, Gheorghe, Tinaxe
Decorul: Conacul boierului Tinaxe.
(După ce ajung la conacul boierului Tinaxe)
Vasile: Boiere! Cum ai putut să faci aşa ceva?
Tinaxe: Ce am făcut?
Vasile: Ai tăiat mijlocul lanului!
Tinaxe: Şi?
Vasile: De parcă nu ai cunoaşte tradiţia! Ne-ai luat pâinea de la gură!
Tinaxe: Tradiţia e o prostie! Ai să vezi că la anu’ grâul se va face!
Vasile: Bo… (întrerupt de Gheorghe)
Gheorghe: Lasă-l Vasile. Va vedea el ce se întâmplă dacă te pui cu tradiţia.
(Vasile si Gheorghe părăsesc camera)
Actul II

Personaje: Vasile, Gheorghe, Tinaxe
Decorul: Casa lui Vasile.
Gheorghe: (către Vasile) În urmatorii ani, pe moşiile boierului Tinaxe nu s-a mai făcut deloc grâul, iar aşa zisul boier a ajuns la sapă de lemn.
Vasile: Pe când noi doi, muncind şi respectând tradiţia am ajuns din doi ţărani, boierii satului.
Gheorghe: Am auzit că Tinaxe, pentru că nu se mai descurcă o să vină la tine să-şi ceară scuze. Crede că se va îmbunătăţii situaţia lui.
Tinaxe: Boiere…
Vasile: Da, Tinaxe!
Tinaxe: Am ventit să îmi cer scuze de la dumneata.
Vasile: De ce?
Tinaxe: Pentru că acum ceva ani ţi-am furat pâinea de la gura ta şi a familiei tale.
Vasile: Dar nu sunt supărat.
Tinaxe: Dar de ce? Am făcut o faptă aşa nedereaptă
Vasile: Dar ştii tu, Tinaxe, dacă furi pâinea cuiva, Domnul i-o va înapoia iar tu va trebui să plăteşi înzecit. De aceea tradiţia nu se calcă.
Tinaxe (izbugnind în plâns): Îmi pare rău!
Vasile: Nu plânge! Uite aici o punguţă cu galbeni şi de mâine poţi veni să mă slujeşti, iar dacă vei munci cum trebuie, leafa ta va fi pe masură.
Tinaxe: Mulţumesc, stăpâne!

Daniel Ionuţ Mîrza (proză S.F.)

Jurnalul unui război pe Pământ, Planeta Pâinii

27 octombrie 2154

Planeta Biger a dat o lovitură grea Pământului, planeta unde grâul face concurenţă soarelui pâinea emană căldură diurnă.
Un sfert din flotele noastre sunt rănite şi scutul este pe jumătate avariat. Chiar dacă şi planeta Dugry ne este alăturată în acest război, nu vom rezista mult timp.
Eu sunt John Bard şi am avut ghinionul să mă nasc în al doilea război planetar al Pământului. Acest război persistă de mai bine de cincizeci de ani. Tatăl meu a murit în acest război. Eu am vrut să mă alătur pământului, să înving pentru tata. Războiul a început fără motiv. Era o zi frumoasă de vară în ani 100, dar spre finalul zilei, Bigerii au declarat război. A fost o zi neagră pentru Pământ. Din fericire, cam la o lună de la începutul războiului, ni s-au alăturat Dugryenii şi aceştia fără motiv, dar noi am acceptat propunerea lor, fără a ne gândi.
Noaptea trecea foarte greu, ca de fiecare dată, cu frica în sân, că lupta va putea să înceapă.
La ora 12 aveam instructaj pe puntea principală, dar eu am rămas în vestiar, deoarece am primit o zi liberă, de ziua mea. Înspre băi am observat un afiş pe perete ce era suflat de vânt. Un lucru ciudat, deoarece camera era izolată. De curiozitate mă uit după afiş şi văd o gaură de un metru, dar care părea fără sfârşit. Fără frică am intrat în tunel şi am mers aproximativ 100 de metri pe jos. Când am ajuns jos am găsit un întreg labirint de tunele. Acolo am găsitun vagon cu ţiglă. Vagonul era a celor de pe Dugry. Se pare că ei au avut o întreagă firmă ascunsă. Repede am urcat la suprafaţă să dau de veste aliaţilor mei.
Când am ajuns sus trapa de la intrare era închisă. Situaţia era fără scăpare. Am stat o oră, două, trei, nu ştiam ce să mă fac. Apoi mi-am adus aminte că am văzut un târnăcop în tuneluri. A trebuit să mă târăsc până jos să iau târnăcopul. Fiecare pas devenea tot mai greu, deoarece aurul devenea tot mai puţin. Ajuns la trapă am crezut un moment că o să mor acolo, dar a renunţa la luptă nu era atuul meu. Cu ultimele forţe am lovit cu târnăcopul trapa şi am reuşit să o scot din balamale şi să evadez din tunel.
Pentru prima oară aerul mi s-a părut divin. Am stat două clipe să răsuflu aer şi am fugit spre partea principală. Acolo nu a fost nimeni, nici măcar omul de gardă. M-am uitat la cer şi am observat că toţi se luptau.
Deodată am rămas singur în tot sediul.
Privirea îmi este atrasă de o lumină puternică de pe puntea secundară. Gărăbit mă duc acolo şi observ că o navă plecase. Nava a fost roşie cu puncte negre. Cu siguranţă a fost nava Dugryenilor. Spre norocul meu a mai rămas nicio navă veche din primul război planetar.
Mă urc în ea şi totul pare ciudat, prea multe butone. În navele noi erau doar zece butoane şi un joystic. Din fericire tata m-a învăţat cândva cum să o conduc. Chiar dacă era veche nava mergea ca unsă.
Deşi nava mergea perfect Dugryenii aveau un avans. Nu am renunţat. Am decis să-i urmăresc cu price preţ. Ei au ajuns pe planeta Biger, lucru ce m-a uimit.
Aterizez într-o pădure situată în apropierea bazei lor. Tipitil mă îndrept spre bază să obţin informaţii referitoare la locaţie.
Observ că din nava Dugry se descărca fier, aur, bronz, diamant. Se pare că pentru aceste minereuri Dugry s-a alăturat războiului.
Uşa biroului era deschisă şi dugryeni serveau masă. Arunc o privire peste hârtiile de pe masă şi înţeleg că ei erau pregătiţi să dea lovitura finală săptămâna următoare Pământului şi să recolteze tot grâul ce era o bogăţie a planetei.
Repde plec spre navă, dar observ că acesta a dispărut.
Încerc să iau legătura cu ceilalţi prin radio, dar şi acesta lipsea. Singurul mod de a transmite un mesaj e codul morse.
Am reuşit.
Întors acasă oraşul s-a prgătit de apărare.
Dimineaţa a început. Totul curgea repede.
Am reuşit. Învingem pentru prima dată în acest război.
Pământul o să trăiască şi pe viitor o viaţă frumoasă şi prosperă sub semnul bobului de grâu.

Pictură: Alex Spînu, Andreea Lingurar, Daniel Mîrza, Darius Costache, Iulia Bouroşu, Alexandra Alfiri, Darius Opîrlescu, Alexandru Georgescu.