Eseu

Alexa Gavril Bâle
Amintiri despre pâine

Mai nou mâncăm fără să preţuim mâncarea, fără să fim atenţi şi să ne bucurăm de gustul ei, mâncăm pentru a putea munci, pentru a putea alerga, cât mai sprinteni după vântul amăgitor al câştigului de bani . De cât mai mulţi bani.
Nu mai muncim pentru „a câştiga o pâine“, fie ea mai albă, ori mai neagră, ci muncim pentru bani, pentru a câştiga cât mai mulţi bani.
În contextul consumerismului pâinea a fost exilată din scopul muncii, rămânându-i doar o importanţă colaterală.
Dar şi pâinea ne ignoră, nu se mai bucură papilele gustative, nu mai are gust sănătos de pâine şi nici mirosul care, acum câteva decenii te făcea să-ţi lase gura apă.
Făcută din cât mai puţină făină, cu cât mai mulţi agenţi de afânare, de potenţatori de gust şi culoare, la cea neagră, de conservanţi, aditivi, E-uri de tot felul, s-a transformat dintr-un susţinător al vieţii într-un potenţial agent de îmbolnăvire.
Prin sate îndepărtate mai sunt femei, ţărănci bătrâne care mai frământă pâine şi o coc pe vatra fierbinte a cuptorului.
Nu pot să uit de gustul divin a pâinii ieşite pe porţile fabricilor de pâine ale regimului comunist.
Pâinea, care în ultimii ani se dădea pe cartelă, era foarte bună. Puţină şi bună. Consistentă. Autentică.
Când veneau maşinile cu pâine, nişte dube, la magazinele dintre blocuri, ori de la porţile întreprinderilor mirosul de pâine caldă rămânea în urmă, umplând străzile.
Cumpărai pâine proaspătă şi până ajungeai acasă mâncai de pe jumătate, coaja, atât era de gustoasă.
Se mânca îndeobşte pâinea semi. Rotundă, coaptă pe vatră, de două kilograme. Doar de sărbători, de Crăciun şi de Paşti se cumpăra pâine albă. Şi aceasta coaptă pe vatră. Cu miezul pufos, dulce. Şase lei cincizeci pâinea semi.
Nu pot să uit gustul pâinii negre din armată. În pauza de la ora unsprăzece, pe terenul de instrucţie ni se aducea suplimentul de hrană constând într-o bucată de salam sau brânză telemea şi pâine neagră.
Una, demărimea unei mingi de hanbal, împărţită în patru. La patru militari. Gust dumnezeiesc . Dulce şi hrănitoare. Dătătoare de optimism.
Pe la sfârşitul anilor şaptezeci a fost belşug de pâine. Ogoarele româniei, bine lucrate şi irigate dădeau grâu din belşug.
Sătenii cumpărau cu coşurile pâine neagră de la magazinele săteşti ale cooperativelor de consum. Îngrăşau cu păine tăuraşi şi porci.
Elev fiind, în acei ani, la liceu, seara după ce elevii luau masa la cantină, în urma lor, se strângeau grămezi de pâine pe care le împrăşteasera pe jos, pe sub mese. Se băteau cu felii de pâine ca şi cu bulgări de zăpada.
Risipa aceea copilărească, incoştientă aveam să o plătim câţiva ani mai târziu. În a doua parte a anilor optzeci pâinea se dădea numai pe cartelă. Şi nu se găsea decât cu mare greutate.
Bunicul din partea mamei mi-a povestit că în război a văzut un convoi de prizonieri flămânzi, chipurile lor supte, cenuşii nu exprimau nimic afară de foame, o foame profundă ce le rodea până şi sufletele.
La o haltă soldaţii, din solidaritate le-au aruncat bucăţi de pâine. Pâinea neagră, soldăţească de război.
Bieţii prizonieri se năpusteau asupra pâinii ce cădea, ici şi colo, în bucăţi de mărimea unui pumn. Fiecare bucată era prinsă de mai multe mâinii şi sfărâmată. “Pâne, pâne , ne dă pâne….„gemeau prizonierii cărora vederea pâinii le dăduse puteri nebănite.
Pâinea nu ajungea nici într-o mână, se fărâma în bucăţi mici ce cădeau amestecându-se cu praful drumului.
Dacă vreun amărât reuşea să apuce singur o bucată cei din jur săreau pe el şi-i răsuceau mâna. Pâinea din pumn se fărâma, fărâme ce nu hrăneau decât colbul drumului.
Astfel că la plecare prizonerii au fost tot atât de flămânzi ca la sosire. Foamea îi transformase-n sălbăticiuni fără raţiune. Un convoi cenuşiu istovit, amăgit se urni către nicăieri ca o apă tulbure, cleioasă.
Cu gustul adevărat al pâinii n-au întâlnit cu totul întâmplator într-o seară de la miljocul lui octombrie.
Doamne ce binecuvântare poate fi pâinea ieşită din mâinile unei ţărănci pricepute şi coaptă-n cuptor, pe vatra fierbinte.
Seară, ziua se lăsa, încet cucerită de întunericul nopţii. Eram într-un sat, Negreia, de la poale de munte. Flămând, toată ziua nu mâncasem nimic, afară de struguri şi pere.
Dintr-o poartă albastră o femeie îmi face semn să opresc. Mă întrebă ceve despre o vacă. După ce o lămuresc dau să pornesc maşina, dar îmi face semn să mai aştept puţin.
Mi-a adus o pomană proaspătă şi mi-a întins-o. Am luat-o şi am rupt-o în două, aburul cald mi-a gâdilat nările. Jumătate i-am dat-o înapoi: “ nu ajunge atât , nu are rost să o uit prin maşină să se uşte„.
Pomana este o pâine de marimea a doi pumnii zdraveni de barbat, facută din aluat înpletit şi coaptă pe vatra fierbinte a cuptorului. Se face cu ocazia sărbătorilor mari : Crăciun şi Paşte, precum şi la înmormântari unde se dă de sufletul mortului.
Are un gust deosebit, dulce, matern şi este foarte săţioasă.
Pe drum, mâncam pomană , după multă vreme, era ceva timp de când nu mă întâlnisem cu gustul adevărat de păine, şi mi-am amintit cele de mai sus.
Binecuvântat este gustul pâinii adevărate.

Ionel Cionchin

PÂINEA

Produsele de panificaţie au fost folosite de credinţele arhaice: pâinea, colacii, anafora, azimă1 ş.a.
Lat. PANIS „PÂINE“, în istroromână «pare» (pare negra, pare åba) / bănăţ. «păne» (păne niagră, păne albă), armen. pan, cimmerian pain ‘farine’, este sinonim cu rom. PITA, cuvânt arhaic, sanscr. pitu „mâncare, hrană, aliment“, existent în hitită, zend pitu ‘nourriture’, pătruns până în Egiptul antic, dar existent în arom. pito, alb. pite, gr.v. pittakion, pateomai, gr.n. pyta, pitta ‘gateau, tourte’, blg. srb., ung. Pita.
În creştinism, Frângerea pâinii / Sfânta Liturghie2 / Euharistia este ritualul central al cultului cu o dublă semnificaţie: împărtăşirea cu elemente euharistice, reprezentând Sfânta Taină, precum şi celebrarea morţii şi învierii lui Iisus. Iisus la «Cina cea de Taină» a sărbătorit Paştile în ziua potrivită: «În ziua dintâi a praznicului Azimilor, ucenicii au venit la Iisus şi i-au zis: „Unde vreţi să-Ţi pregătim să mănânci Paştele”. El le-a răspuns: „Duceţi-vă la cetate la cutare om, şi spuneţi-i Învăţătorul zice Vremea Mea este aproape; voi face Paştele cu ucenicii Mei în casa ta. Ucenicii au făcut cum le poruncise Iisus, şi au pregătit Paştele. Seara Iisusa i-a aşezat la masă pe cei doisprezece ucenici ai săi… Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine; şi, după ce a binecuvântata a dat-o oamenilor, zicând: ”Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”. Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţămit lui Dumnezeu, li i-a dat, zicând: „Be-ţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângelele pământului celui nou, care se varsă peste mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi din nou în Împărăţia Tatălui Meu. După ce au cântat cântarea, au ieşit în muntele Măslinilor»3.
În Noul Testament sunt trei texte încare se face referire la «FRÂNGEREA PÂINII»:
«Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni…Toţi împreună erau nelipsiţi dela templu în fiecare zi, frângeau pâinea în case, şi luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă» (Fapte, 2, 42-46).
«Pe când mâncau, Iisus a luat o pâine; şi după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi le-a dat, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu“. Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, şi au băut toţi din el. Şi le-a zis: “Acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi. Adevărat vă spun că, de acum încolo , nu voi mai bea din rodul viţei, până în ziua când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu”. După ce au cântat cântările de laudă, au ieşit în muntele Măslinilor»4.
«Căci am primit de la Domnul ce v-am învăţat şi anume că: Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat o pâine. Şi după ce a mulţămit lui Dumnezeu, a frânt-o, şi a zis: “Luaţi, mâncaţi acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Tot astfel, după cină, a luat paharul, şi a zis: “Acest pahar este legământul cel nou în sânele Meu: să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, oridecâte ori veţi lua din el”. Pentru că, oridecâteori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până ce veni El. De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului»5.
Liturghia euharistică se focalizează pe patru momente: luarea darurilor de pâine şi vin, bine-cuvântarea sau mulţumirea, frângerea şi darea, adică: ofertoriul, anafora, frângerea şi cuminecarea.
Alte elemente în slujirea liturghiei: sărutarea păcii, ectenii şi rugăciuni pentru popor, rugăciuni pregătitoare, cuminecării, rugăciuni şi imuri de mulţumire, binecuvântarea de la sfârşit.
ANAFURA (var. naforă, nafură), (BIS.) (reg.) părticică, mr. anafură, megl. nafără, ngr. Şναφορά (neol.) ‘relatare’, este «pâinea sfinţită / bucăţele de prescură6 care se împarte credincioşilor după terminarea slujbei». Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului specifica: «Anafura aceasta este pâine sfinţită, este prescura produsă la Proscomidie, din care se scoate partea din mijloc (Sfântul Agneţ), care se jertfeşte şi se face Trupul Domnului. Deci, în locul acelui Dar mare al înfricoşatei Cuminecături, de vreme ce nu sunt toţi vrednici a se împărtăşi cu el, li se dă această anafură, care, după cuviinţă, se numeşte anti-doron, adică în loc de dar, pentru că dai darul hărăzirii lui Dumnezeu. Aceasta pâine este sfinţită fiind însemnată cu copia şi primind sfinte cuvinte; nu este însă împărtăşirea Trupului lui Hristos, căci acelea sunt Tainele, iar aceasta numai dătătoare de sfinţire şi dăruitoare de dumnezeiescul Dar, care se dă cu cuvintele cele de la Proscomidie».
Din anul 2012, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât:
1. Rânduiala practicată trebuie să fie aceea a înălţării în chipul crucii a pâinii respective înaintea Sfintelor Taine abia sfinţite fără atingerea de Sfintele Vase (de altfel un gest neconfirmat de sursele vechi liturgice);
2. Formula de binecuvântare este: „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, binecuvintează, Doamne, pâinea aceasta, anafura sfinţilor tăi”. Se evită astfel discuţiile din jurul formulei: „în locul Sfintelor Tale Taine”, care crea impresia că anafura are aceeaşi valoare cu Sfintele Daruri şi „Binecuvântată este anafura sfinţilor Tăi…”, care nu face referire la Maica Domnului, mai cu seamă că anafura în ritul ortodox o reprezintă pe Maica Domnului.7
PRESCURA este pâinea în formă de cruce, din aluat dospit, folosită în ritualuri religioase. Se foloseşte la botez, la nuntă, la înmormântare şi la Paşti. «Făina de grâu curat şi apa limpede şi dospitura bună nu le amestecă şi nu are dreptul să le frământe decât o femeie curată trupeşte şi sufleteşte, de preferinţă bătrână văduvă şi o viaţă perfect cinstită. Şi după ce aluatul este preparat şi coca este răsucită ca un colac frumos, înainte de a o pune în cuptor, această frământătură trebuie să devină prescură». Are imprimat literele sfinte: IS, HS, NI, KA.
COLACUL (mr., megl. culac, istr. colac, gr. *ϰόλλαξ în loc de ϰολλιξ, tc. kolak, alb. kuljatš (faţă de kaljač) este turta împletită în formă de cunună sau ghirlandă. Colacii se împart la praznice, se dau de pomană pentru odihna sufletului celui mort, colacul mare se dă preotului şi dascălului; colacii lăturalnici pomană de 17 colaci, dintre care unul se presupune pentru Domnul, altul pentrru Fecioara Maria, 10 pentru mort şi 5 liturghioare sau în formă de 8 încrucişate; colacii de la uşa cuptorului, grup de 11 colaci ce se împart calzi; colacul de Crăciun.
Unul din cele mai complexe şi semnificative rituri ce ţine de Cultul Solar a fost hora la traci. Originea horei menţiona istoricul Nicolae Iorga se află în kolabrismos-ul, pe scurt, al kolo-ul trac. Tracicului «cola» ‘rotund, roată, cerc’ este scriptic atestat în sintagma «kolavrismos» ‘dansul ostaşilor traci’, participanţi la lupta de la Kunaxa, din anul 401 a.Chr., menţionat de Xenofon8 în lucrarea Anabasis. Sintagma «kolavrismos» are accepţiunea de ‘horă rapidă’9. Făcând parte din cultul soarelui la traci, «kolabrismos»-ul era un rit complex, ludic, muzical, magic, apotropaic, tropaic, războinic, cathartic şi medical, desfăşurat mai ales în cerc, în hore, imitând mersul Soarelui pe Cer, de la răsărit până la apus. Dansul se desfăşura numai de bărbaţi care purtau toiege simbolizând razele solare, transformate în mascoide de cai solari. De la traci, termenul şi semnificaţiile magico-religioase, au fost moştenite de români şi au fost preluate de neamurile din sud-estul european: «hora» românească, «choreia» greacă, «valla» albaneză, «horo»-ul bulgar, «kolesca» sârbă, «colomeica» poloneză şi «horovodul» rus. La popoarele slave, «colo» este un altoi medieval, neologism mistic, din rădăcina tracă «kolo».
COLIVĂ, colive, s.f., În practicile religioase ortodoxe: grâu dat la piuă sau din arpacaş (orz măcinat dur) amestecat cu zahăr şi cu nuci pisate şi ornat cu bomboane şi zqahăr pudră, care se împarte pentru pomenirea morţilor, la înmormântări şi la la parastase. Cuvântul colivă vine de la gr. «τα ϰόλλυβα» [ta koliva] ‘ofrandă’ adusă de credincioşi la biserică spre sfinţire, în cinstea sfântului, în ziua onomastică a cuiva sau pentru uşurarea sufletelor celor răposaţi, de păcate şi scoaterea lor din osânda veşnică. Coliva este elementul principal, absolut necesar pentru pomenirea morţilor, creştinul aducând la biserică şi o sticlă de vin pentru a fi sfinţite.
În practica Bisericii coliva a fost introdusă după minunea Sfântului Teodor Tiron, săvârşită la 50 de ani după moartea sfântului, în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363) care, dorind să-i batjocorească pe creştini, a dat ordin guvernatorului din Constantinopol să stropească produsele din pieţile de alimente cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână din Postul Mare. Sfântul Teodor, apărându-i în vis Arhiepiscopului Eudoxie al Constantinopolului (30-370), i-a poruncit acestuiasă-i anunţe pe creştini să nu cumpere nimic din piaţă, ci mai degrabă să mănânce grrâu fiert cu miere (colivă). Pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397), sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Teodor a fost rânduită în calendar în prima sâmbătă a Postului Mare, când se face pomenirea morţilor şi pomenirea Sfântului Teodor Tiron.
Coliva este expresia materială a credinţei în Înviere pentru că este realizată dîn boabe de grâu, iar Mântuitorul a fost cel care s-a folosit de exemplul bobului de grâu pentru a prevesti Învierea Lui din morţi: «Iisus le-a zis: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul Omului. Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de gru, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă. Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică Dacă îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti”».
În liturgicul Bisericii noastre, pâinea, grâul şi coliva joacă un rol extrem de important, definitoriu al identităţii noastre ortodoxe. În jurul acestor elemente a gravitat şi gravitează înţelegerea practică a adevăratei teologii. Ele sunt exemplul cel mai concret al celor mai curate şi sincere năzuinţe spre mântuire.

Note:

1.Azimă, azime, var. azmă, pâine de aluat nedopsit, mr. adzâmă, megl. azim, gr. αζιμος, ven. azmă, calabr. azimo, port. Asmo.
2.Cuvântul liturghie are accepţiunea de ‘lucrare publică’; cuvântul cuminecare (lat. communicari) îşi are originea în scrierile Apostolului Pavel, însă desemnează cu precădere actul «tainei», decât slujba în sine, deşi nu în mod exclusiv.
3.Matei, 26, 17-20 şi 26-30.
4.Marcu, 14, 33-26.
5.1, Corintieni, 14, 23-27
6.Prescură: 1. hostie, pâine sfinţită pentru sacrificiul euharistic; 2. pâinişoară pentru pomană, mr. piscură, din gr. προσφορά ‘ofrand’, preluat şi de sl. Proskura
7.Liturghier, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2012, p. 603-604.
8.Xenofon (427-355 a.Chr.), elev şi admirator al lui Socrate, a fost soldat-mercenar, participant la lupta de la Kunaxa. A fost autorul lucrărilor: Anabasis Kyrou, narând despre mercenarii greci şi traci care se luptau să ajungă de la Porţile Babilonului la Pontul Euxin / Marea Neagră; Hellenica, o continuare a lucrării lui Tucidide despre istoria grecilor; Amintiri despre Socrate şi Ciropedia, nuvelă istorică despre Cyrus al II-lea cel Mare; Oeconomicus, dialog despre agricultură şi gospodărie, precum şi alte lucrări.
9.Ionel Cionchin, Hora înfruntă mileniile, în «NOI TRACII», Roma, an XXI, nr. 211, mai 1992, p. 21.
10.Ioan, 12, 23-26.

Ana-Cristina Popescu
OAMENI ŞI FRUNZE

De ce frunze?
Frunzele sunt atât de complexe. Au atât de multe de spus. Imediat ce primăvara mângâie sufletul naturii, frunzele deschid ochii. Privesc locul în care s-au ivit, stau lipite prin tecă de ramura vieţii şi încep să-şi scrie povestea.
Sunt atât de multe poveşti, câte frunze.
Pe cât sunt de firave, pe atâta măreţie poartă în fiinţa lor.
Fiecare om se poate regăsi într-o frunză. Se poate uita în jur la copacul vieţii şi afirma după un studiu îndelungat: „Acesta e frunza mea.“ Imediat ce şi-a descoperit frunza fiinţei sale îşi poate găsi culcuşul pe limbul ce i se deschide ca o planetă uriaşă, o planetă a vieţii lui, o planetă de-o vară, o vară bogată în lumină şi lacrimi de rouă.
După cum este omul, aşa este şi frunza lui. Unii caută în adâncul fiecărei nervuri seva eternităţii, se lasă cuprinşi de ea şi comunică prin peţiol cu Absolutul. Alţii mai leneşi se lasă purtaţi de vânt în toate părţile, pe urmă arşi de soare şi bătuţi de ploi nu-şi mai găsesc calea, nu înţeleg chemarea sevei către arbore şi se pierd în deşertăciunea unui bob de albastru.
De ce oameni?
Sunt atât de delicaţi şi ascund atâta mister. Se ivesc ca frunzele pe ram. Privesc în zare după colţul vieţii şi atunci când consideră că i-a descoperit lumina aleargă spre el o vară, se-mpiedică-n soare, în lacrimi şi vânt, se usucă de dorul eternităţii văruidu-şi casa sufletului cu otrăvurile toamnei ca mai apoi să se agaţe cu disperare de ultima scâteie prin care poate comunica cu ramura veşnică pentru a învinge clipa întunericului.
Oameni şi frunze, licurici de-o clipă ce încearcă să rupă plasa întunericului pentru a găsi răsăritul eternităţii.
Omul îşi calculează aria frunzei sale, îşi identifică mulţimea punctelor din care fiecare nervură îşi întinde linia, pe urmă se divizează în mai multe pătrate pe care le înmulţeşte cu suprafaţa finită a unui semn. Într-un final încearcă să-şi umple fiecare pătrat cu nectar şi ambrozie, dar niciodată nu reuşeşte să-şi adape sufletul pe deplin, dovadă toamna ce-i muşcă asimetrica fiinţă şi vălul alb ce-i acoperă ochii pentru totdeauna.
Sunt atâţia oameni şi frunze. Cu toţii se lasă purtaţi de braţele vântului acestei vieţi şi vor să ajungă acolo unde lumina sărută ochii întunericului, iar verdele şi-a înălţat tron pe albastrul crinului.

Teatru

Ana-Cristina Popescu

Mocirla

Personajele: Vicu, Maur, Mama, Femeia care mătură strada, un grup de oameni.
Actul I

Decorul: O cameră cu mobilier clasic de lemn. Pe birou se află un laptop.
Personajele: Vicu, Maur, Mama.

Scena I

Personajele: Vicu.

(Vicu caută ceva în dulap. Scoate haine. Caută în buzunarele hainelor.)
Vicu: Nu le găsesc. Nu ştiu unde le-am pus. Fără ele simt că viaţa mă părăseşte. Sunt undeva într-o fundătură şi nu pot scăpa de zidul ce-mi stă în cale. (Se plimbă prin cameră şi caută ceva în timpul monologului. Ia câte o haină aruncată cu o clipă înainte pe jos din dulap şi o caută din nou prin buzunare zadarnic, pe urmă o aruncă în alt colţ al încăperii. Trage aşternuturile de pe pat şi înlătură lenjeria. Ridică salteua şi caută sub scândurile ce au susţinut-o.) Fără ele sunt nimic. Nimic, da, asta sunt. Şi nu le găsesc. Le-am ascuns atât de bine de ochii celor ce-mi violează intimitatea, încât am rămas pustiit de tot ceea ce am avut mai bun. (Caută.) Era aşa de bine ieri. În lumea lor e atât de cald. Am creeat atâtea stele cu ochii minţii, pe urmă m-am agăţat de câte o rază de lumină şi am dansat. Am dansat mult, atât de mult, până când am început să pictez. Storceam câte o lacrimă de foc din ochii stelelor mele şi pictam flori galbene, atât de galbene, că totul în jurul meu părea un rug aprins. Când vâlvătaia părea să erupă, o scânteie mi-a atins mâna. Era o fată. Niciodată nu am văzut o făptură mai frumoasă. Părul ei era negru, iar ochii ei verzi te săgetau până dincolo de umbra ce se plimba haotic pe ziduri, dar hainele-i erau de foc. Cu siguranţă era o fiică a stelelor creeate de mine. La început am privit-o cu teamă, pe urmă cu atâta îndrăzneală, încât fata mea ardea ca o torţă. Devenise soarele ce guverna celelalte stele, steaua supremă ce-mi lumina visul. (Tace un moment şi strânge o haină căreia i-a descusut căptuşeala în braţe.) Nu mai pot ajunge în lumea cea vie, pentru că nu le găsesc. Fata din stele mă aşteaptă. Oare cât o să mă mai aştepte? Nu mai pot zbura pe raze de stele şi înota în apa verde a ochilor celei ce mi-a furat inima. Cum să mai ajung în lumea creeată de mine dacă nu vă găsesc. (Plânge.) Nu mai pot. Unde sunteţi? De ce v-aţi ascuns de mine? (Se aruncă la podea plângând. Se rostogoleşte.) Parcă aş fi într-un cerc. Nu pot evada din învelişul ce se roteşte în jurul meu. Cum să trec dincolo de cerc? Nu pot să trec dincolo de cerc fără ele. Omul e obligat să trăiască într-un cerc. Pământul şi cercul. (Se ridică.) Eu am găsit calea spre absolut. (Tace.) Calea? (Plânge.) Sunt pierdut fără ele. Sunt prizonier la fel ca toţi oamenii. (Începe să caute din nou.) Unde sunteţi? (Se apropie de freastră.) Copacii aceştia au rămas atât de goi, că poţi să priveşti prin braţele lor lemnoase până dincolo de rădăcină. (Se depărtează de fereastră şi ia o altă haină spre cercetare.) Am greşit. Am ales calea copacului. Mi-am scuturat toate frunzele gândurilor şi acum nu le găsesc. Cum le-aş putea găsi dacă eu nu mai am frunze? Sunt gol. Gândurile au plecat departe şi eu mă rotesc ca ceasornicul. E noapte sau ziuă? (Se apropie din nou de fereastră.) E noapte. (Se depărtează de fereastră speriat şi se aşează pe un scaun.) E noapte şi e iarnă grea. (Îşi ridică gulerul de la cămaşă.) Mi-e frig. (Îşi frânge mâinile.) Miroase a suflete de gheaţă, a moarte. Căldura stelelor a secat. (Se ridică de pe scaun şi ia un sacou aruncat pe jos în timpul căutărilor. Se îmbracă cu acel sacou şi se grămădeşte pe plapuma ce zăcea pe podea.) A împietrit tot ceea ce este viu. Sunt o piatră ce lăcrimează după iarba din stele. (Se înveleşte în plapumă.) Acum ce mă fac? Ele s-au ascuns, m-au părăsit. Prin piatra fiinţei mele nu mai curge nicio picătură de apă. E atât de întuneric. Eu însumi am devenit o stâncă întunecată. Mi-e frică de mine. (Se strânge sub plapumă şi plânge iarăşi.) Vreau să sorb lumina divină, dar fără voi sunt pierdut! (Se târăşte învelit în plapumă spre pat şi se sprijină pe scheletul acestuia. Pe urmă priveşte spre fereastră.) Lumina s-a pierdut în apus într-o baltă de sânge. (Se ridică.) De ce m-aţi părăsit? (Aruncă plapuma de pe el şi se apropie de fereastră. Priveşte afară.) Totul doarme şi tăcerea şi-a întins trupul peste rănile ce fierb în zăpadă. Mi-e frig şi totuşi ard a neputinţă. Până şi rănile neputinţei şi-au pierdut seva cea roşie şi acum scuipă venin. (Se depărtează de fereastră, ridică plapuma şi se înveleşte. Înveşmântat în plapumă se aşează pe scaunul de lângă masa pe care se află un caiet deschis şi un creion.) Ieri am fost poetul ce a plămădit stele. Astăzi poetul fuge de mine, pentru că am rătăcit nectarul vieţii. (Ia creionul şi începe să scrie ce rosteşte.) Într-o lume oarbă poetul picură foc peste stoluri de gheaţă şi speră. Acolo unde apar vlăstari începe eternitatea. Focul a picurat vlăstari ieri. (Se opreşte din scris.) Dar astăzi? Astăzi iarna este atât de înverşunată, încât gheaţa geme şi refuză să îşi topească trupul pe altarul artei. (Scrie din nou.) Din când în când se aude sufletul deşertului pustiit de viscol şi poetul se adânceşte mai mult în noaptea zăpezilor şi nimeni nu-i mai întinde mâna. (Ridică creionul de pe coala caietului.) Părăsit poetul uită să trăiască cu adevărat. (Se ridică de la masă, aruncă plapuma şi se plimbă prin cameră.) Dacă mi-aş aminti unde le-am pus aş salva poetul şi stelele şi-ar regăsi focul. Unde le-am putut rătăci? (Se aşează la masă şi începe să scrie din nou.) Pierduţi printre pietre, oamenii au îngheţat poezia şi viaţa le-a fost acoperită cu ere glaciare. (Răsfoieşte caietul.) Nu puteau să se ascundă între file. Între file le-aş fi zărit imediat. E greu fără ele. Abia pot respira. Dacă le-aş găsi aş fi salvat. Aş deveni când şi când o scânteie ce naşte stele. (Ia din nou creionul şi scrie.) Din când în când câte o scânteie mai alunecă pe gheaţa umedă încercând să deschidă ochii luminii, dar gheaţa nu aude chemarea poetului şi îşi doarme viaţa în ruină. (Închide caietul.) Ce mici sunt oamenii! Fără stele oamenii sunt din ce în ce mai mici. Dacă le-aş putea afla! Dacă le-aş putea gusta din nou! Cât de mult m-aş înălţa! Aş fi o carte ce urcă spre steaua supremă. (Zâmbeşte.) Cu fiecare bătaie a aripilor cartea mea ar fi din ce în ce mai mare până ar deveni ea însăşi soarele ce picură energie. (E linişte un moment.) Ce aş putea face? (Se apropie de fereastră.) A îngheţat totul. Iarna nu a iertat nimic. Până şi frunza încăpăţânată din vârful teiului ce s-a luptat să vieţuiască pocneşte de ger. E ultima amintire a toamnei. Ieri, înainte de a crea stelele, am găsit atâta armonie în toamnă şi strălucire în cerul ei, pentru că fiecare frunză îmi şoptea despre fericirea de odinioară. Astăzi fiecare parte a trupului meu istovit vorbeşte asemenea frunzelor de ieri despre stelele rătăcite departe, despre fericirea de odinioară, despre chipul primăverii, despre ochii verdelui şi galbenul vieţii. (Se apropie de birou.) Laptopul, portalul meu spre alte lumi. (Îl atinge, pe urmă îşi retrage mâna speriat.) Trebuie să sacrific motorul meu de legătură cu alte lumi spre a cumpăra prafurile pierdute, prafurile ce le-am căutat în fiecare colţ ce-mi apasă fiinţa şi nu le-am găsit. Nu, nu pot să trăiesc fără ele. Ele sunt soarele, stelele, aerul, apa, focul, pământul, ele sunt eu, da, eu. Fără ele sunt nimic, iar ele fără mine nu pot să existe. (Atinge din nou laptopul şi începe să plângă. Îl deschide. Caută o adresă şi face o comandă. Îl închide. Se aşează în genunchi lângă birou şi mângâie laptopul.) Într-o oră ne despărţim. Mi-ai fost un prieten bun. M-ai ajutat. O să-mi amintesc cu drag şi dor de tine. (Îşi retrage mâna şi îşi pleacă capul pe laptop plângând.) Sunt un trădător. Te vând pentru a trăi o himeră de-o clipă. Stelele sunt vinovate! Ele şi soarele lor cu ochii verzi. (Ia laptopul în braţe şi cade pe podea, lână birou.) Ultima îmbrăţişare. (O clipă e linişte. Vicu stă ghemuit lângă birou cu laptopul în braţe. După un timp se aud bătăi în uşă.)

Scena II

Personajele: Vicu, Maur.

(Vicu tresare ca trezit dintr-o altă lume.) Au venit. (Se ridică, aşează laptopul pe birou şi aleargă spre uşă să deschidă. Un bărbat intră în cameră.)
Maur: Cu Vicu.
Vicu: Eu sunt.
Maur: Ai făcut o comandă.
Vicu: Da.
Maur: Am adus pachetul. Produsul costă … (E întrerupt.)
Vicu: Nu am bani.
Maur: Tu îţi baţi joc de mine! Poate n-ai auzit până acum cine e Maur?
Vicu: Tu eşti Maur?
Maur: Da.
Vicu: Eu sunt Vicu.
Maur: (revoltat) Până aici!
(Vicu face un pas în spate.)
Maur: Ce urmăreşti de fapt?
Vicu: Vreau pachetul. Am un laptop. E nou. (Se duce spre birou şi ia laptopul. Se apropie de Maur şi-l oferă.)
Maur: Funcţionează?
Vicu: Da. Poţi să verifici.
Maur: Nu e necesar. (Îi oferă pachetul.) Altă dată să ştii să comunici. O comunicare greşită s-ar putea să te coste mult. (Maur pleacă.)

Scena III

Personajele: Vicu.

Vicu: A plecat. (Pune pachetul pe masă.) V-am găsit într-un final. Sunteţi lângă mine. Vă pregătiţi să mă purtaţi în lumea mea, la stelele mele. (Deschide cu nerăbdare pachetul. Dă de un alt pachet mai mic, pe urmă de altul şi mai mic, e din ce în ce mai agitat.) Unde sunteţi? (Începe să plângă rupând hârtiile găsite în ultimul pachet. Printe hârtii găseşte un pliculeţ micuţ, transparent în care se poate observa un praf alb. Îl ridică dintre hârtii şi-l priveşte cu atenţie.) Am fost înşelat. Trebuia să primesc încă trei pliculeţe. Măcar îmi ajunge până dimineaţă. (Deschide pliculeţul şi consumă conţinutul, pe urmă se aşează pe podea şi îşi sprijină spatele de piciorul mesei. O clipă e liniştit, pe urmă începe să râdă.)

Scena IV

Personajele: Vicu, Mama.

(În cameră intră o femeie. Vicu râde în continuare.)
Mama: Ce e dezordinea asta?
Vicu (încercând să se ridice fără rezultat): Mama!
Mama: Ai băut?
Vicu (râzând): Nu am băut, dar sunt beat de fericire.
Mama: Ai fost la facultate astăzi?
Vicu (râzând): La ce-mi trebuie facultate?
Mama (căutând ceva) Unde e laptopul ce l-am cumpărat săptămâna trecută? Trebuie să trimit un mesaj tatălui tău să vină acasă. Cu tine nu e bine.
Vicu (râzând) L-am vândut.
Mama: Cum l-ai vândut?
Vicu (sobru): L-am dat unui prieten pentru o noapte.
Mama: Ieri ai dat televizorul şi astăzi laptopul. Ce se întâmplă cu tine?
Vicu: (absent) Mâine o să vând un dulap.
Mama: Acum mergem la medic împreună.
Vicu: (Se târăşte prin cameră, pe urmă se ridică, face câţiva paşi în toate direcţiile.) Plec. Mă duc să caut stelele.
(Mama se apropie de el şi vrea să-l atingă.)
Vicu: Nu mă atinge! (Face un pas în spate şi cade.) Nu.
Mama: Trebuie să mergem la un medic. Cu tine se întâmplă ceva rău.
(Vicu se ridică cu greu şi fuge pe uşă.)

Actul II

Decorul: O stradă luminată. Stelele şi luna se pot zări pe boltă. In fundal clădiri. Unde şi unde se află câte o bancă.

Personajele: Vicu, un grup de oameni, Femeia ce mătură strada.

Secena I

Personajele: Vicu, un grup de oameni.

(Vicu merge cu greu. La un moment dat se sprijină cu mâinile de o bancă ivită în calea lui.) Nu găsesc stelele mele. (Plânge. Se aşează lângă bancă şi priveşte spre cer.) De ce vă uitaţi la mine? Stelele mele sunt mult mai frumoase decât voi! (Râde.) Unde v-aţi ascuns? (Ridică palmele ce au atins pământul. Acestea sunt murdare. Le priveşte cu atenţie.) Cât noroi! (Începe să se şteargă de pantaloni.) Nu mai văd stelele de atâta noroi. (Râde.) Acum înţeleg. (Atinge iarăşi pământul cu palmele.) Noroiul mă va ajuta să găsesc stelele rătăcite, prinţesa cu ochii verzi. (Ridică palmele şi le priveşte.) Am auzit cândva că animalele se tăvălesc în noroi pentru a scăpa de insecte. Trebuie să suport deparazitarea, să mă îmbăiez în mocirlă ca să ating stelele. (Îşi pune palmele pe faţă.) Acum e mai bine. Trebuie să aştept să se usuce noroiul pentru a fi protejat de insecte. Dar eu sunt un om. Doar animalele se îmbracă în noroi pentru a scăpa de insecte. Eu, eu o să mă purific prin imala cea sacră. Ea îmi va deschide calea spre mine însumi. (Vede o umbră în colţul străzii.) E umbra vrăjitoarei de la colţ. Şi-a pus masca gustând mocirla pentru a trece neobservată.
(Se aude gălăgie. Un grup de oameni trece pe stradă.)
Vicu: Politicienii! Aceştia se scaldă în alt noroi.
(Ajung în dreptul lui Vicu.)
Un om din grup (râzând): Uite, un porc!
(Râd cu toţii)
Vicu: Eu porc! Voi sunteţi … (Se opreşte.)
Alt om din grup: Ce?
Vicu: Sunt un porc. De ce n-aş fi un porc? Porcul simte bucuria noroiului, voi vă scăldaţi în el şi nu-i cunoaşteţi gustul.
Alt om din grup: Ai grijă ce vorbeşti! (Îl loveşte cu piciorul.)
Vicu (sprijinindu-se de bancă): Ai încălcat teritoriul meu. Eu sunt un cerb care-şi marchează teritoriul tăvălindu-se în noroi. (Se rostogoleşte pe pământ.)
Alt om din grup: E nebun.
Vicu (ajuns la picioarele unui membru al grupului, râde): Sunt un hipopotam, un rinocer ce se răcoreşte în nămol. (Se agaţă de picioarele omului. Acesta îl respinge, lovindu-l.)
Omul: Câine!
Vicu: Voi sunteţi câni ce vă tăvăliţi în propria mizerie! Eu sunt un elefant ce-mi curăţ sufletul printr-o baie noroiasă!
(Oamenii din acel grup încep să-l lovească cu picioarele.)
Alt om din grup: Acum ne răcorim şi noi în noroiul loviturilor.
Alt om din grup: E suficient.
Alt om din grup: Nu e suficient. Ăştia au şapte vieţi. Mâine tot în drumul nostru o să-l aflăm.
Alt om din grup: Eu plec. (Se depărtează. Ceilalţi mai lovesc de câteva ori şi se depărtează şi ei.)
Vicu (târându-se spre bancă) E atâta umezeală. Nu mai deosebesc mocirala de sânge. (Plânge. Ajunge lângă picioarele băncii.) Şi nu am văzut stelele. Prafurile din noaptea asta au fost o înşelăciune. Şi laptopul meu? Şi soarele meu cu ochii verzi? (Priveşte spre cer.) Şi voi ce vă uitaţi aşa? Râdeţi de mine? (Îşi sprijină capul de bancă.) Mi-e cald. Mă sufoc. Câtă nevoie aveam de himera mea! (Cade în noroi.)

Secena II

Personajele: Vicu, Femeia ce mătură strada.

(S-a luminat de ziuă. O femeie mătura strada. Ajunge lângă Vicu. Se apleacă şi îl scutură, dar Vicu nu reacţionează.)
Femeia ce mătură strada: L-au omorât şi pe ăsta. L-au aruncat în mocirlă ca să nu mai zărească adevărata lumină, pe urmă i-au scos ochii şi mi-au lăsat mie misiunea să-i mătur hoitul. (Începe să adune cu mătura noroiul şi să-l arunce peste trupul nemişcat al lui Vicu.) Suntem captivi în mocirala celor ce conduc lumea. (Continuă să arunce noroi.) O să te eliberez prin acest noroi sfânt. Acum o să-ţi fie mai bine. (Se depărtează măturând strada.)

Cortina cade.

Critica literara

Romeo Ioan Roşiianu

POSTFAŢĂ la volumul „Gustul pâinii“, autor Ana-Cristina Popescu

Despre cuvânt şi pâinea cea de toate zilele

Să întocmeşti o antologie cu o astfel de temă la limita sacrului e un demers mai mult decât temerar.
Dar să mai faci o astfel de lucrare şi aprope în totalitate cu texte ale unor elevi devine un proiect măreţ chiar din secunda următoare.
Ei bine, am ridicat mănuşa aruncată de Ana Cristina Popescu şi iată-mă, împreună cu voi căutând sensuri şi rosturi într-o lume din ce în ce mai improprie visului şi poeziei.
Ei bine, paradoxal, tocmai într-o astfel de vreme câinească pentru suflet, în care materialul câştigă dezarmant de uşor în faţa emoţiei, (re)întoarcerea la origini, la ancestral chiar la care suntem provocaţi prin lucrarea de faţă devine un gest firesc.
„Să nu dai firimituri pe jos!” suna vorba bunicii în urechea sufletului copilăriei mele.
În timp vroiam să aflu că nu era un act de zgârcenie, ci unul de respect dus la limita veneraţiei pentru pâinea pusă pe masă, o pâine sacrală, pomenită până şi-n Rugăciunea Domnească, Tatăl Nostru, fapt ce subliniază unicitatea în sine a produsului, dar şi importanta ei semnificţie pentru esenţa vieţuirii nostre.
O văd ca acum pe bunica framântând prin negura amintirilor pâinea-ntr-o copaie, apoi, când s-o lase la dospit, facând semnul crucii în coca cleioasă.
A fost pentru prima dată când gestul mi-a arătat profunzimea respectului pentru ceva ce se obţinea cu atâta trudă altădată.
„Luaţi şi mâncaţi, Acesta este Trupul meu!” le zice Mântuitorul apostolilor când le întinde pâine.
Iată, aşadar cele mai elocvente exemple de subliniere a importanţei pâinii pe care mulţi o batjocoresc azi, unii chiar aruncând-o pe jos, repet, într-o lume din ce în ce mai improprie visului şi poeziei.
Tocmai de aceea, într-un astfel de context să scoţi o carte cu o astfel de generoasă temă devine un act de curaj intelectual, o mişcare de rezistenţă chiar, o patrulare la frontiera cuvântului.
Dar să o mai şi faci laolaltă cu mlădiţele, copiii ce încă nu s-au dedat la viaţă e cât o îngenunchere în tina uliţii, un gest de invocare a forţelor benefice ale lumii, o reîntoarcere la rădăcina esenţei.
Antologia „Gustul pâinii” adună vlăstare de suflet între coperţile ei şi devine vatră literară în care Ana Cristina Popescu pune la dospit cuvinte pentru literatura de mai târziu.
Antologia „Gustul pâinii” este un demers cu atât mai temerar cu cât pe lângă largheţea provocării, ea nu se limitează la a pune laolaltă texte, ci merge până la a le forţa cumva limitele acestor fragezi condeieri.
Aşa se face că avem texte de proză, poezie şi teatru, încercări de eseu, toate unite prin provocatorul miros al pâinii cuvântului, una fără de care făptura spirituală nu poate fiinţa.
Ana Cristina Popescu trage un semnal subtil de alarmă cu acest demers, în sensul că pune în valoare tocmai vorbirea, cuvântul, calitate ce ne diferenţiază radical de animale.
Astfel, pâinea nu mai este de fapt cea necesară trupului, ci una nevoită spiritului, un demers de închinare şi mulţumire pentru cele hărăzite.
O trecere subtilă de la material înspre spiritual, ca-n Sfânta Scriptură, unde stă scris: „omul nu trăieşte numai cu pâine”.
Antologia „Gustul pâinii” trage acest semnal de alarmă cu această ocazie şi generează prilej de meditaţie profundă, fiind o trecere subtilă, o inventariere chiar dacă vreţi de la sublinierea pâinii atât de necesare trupului nostru la pâinea necesară minţii noastre, până la cea necesară sufletului nostru.
Un demers născut să prindă rădăcini, pentru că aceşti tineri care au pus acum la dospit cuvântul au facut un simbolic semn al crucii în aluatul slovei.
Cred în demersul acesta şi aştept ca toţi cei ce au pus umărul la coacerea lui să se îndestuleze şi să îi îndemne şi pe cei din jur să facă aceasta.

Gabriela Dagmar Preda

Recenzie a romanului „Jurnalul proiectului 156 A”
În urmă cu ceva timp am fost invitată la o întâlnire a Ligii Scriitorilor, invitație pe care am acceptat-o. A fost prima dată când am fost la o întâlnire a ligii şi sper ca vor urma şi altele la care voi merge ca membru.
Acolo mi-am făcut prieteni noi şi am vorbit cu oameni care au aceeaşi meserie pe care mi-o doresc şi eu: scriitor. Odată ce a doua mea carte va fi tipărită voi putea spune că sunt scriitoare cu normă întreagă. Abia aştept acel moment. Cu acea ocazie, am primit în dar două cărți: un roman şi o carte cu poeme de dragoste. Acestea sunt două din cele 6 cărți publicare de Maria Ieva. Am citit romanul şi am să îmi spun părerea în cele ce urmează.
În primul rând este un roman de dragoste, lucru care mi-a plăcut. Este vorba despre o femeie pe nume Irina a cărei viață, în urma unei petreceri din timpul facultății a luat o întorsătură de 180 de grade.
În principiu, romanul prezintă traumele prin care a trecut această femeie, dar sunt trei personaje a căror viață este povestită. Este pus accent pe trăirile Irinei şi ceea ce a învățat ea despre viață şi dragoste în urma unei căsnicii eşuate. Toată acțiunea se petrece în intervalul de la terminarea proiectului 156 A şi până când dosarul proiectului a fost finalizat în cele mai mici detalii. Pentru că Irina, Sergiu(fostul soț al Irinei) şi Miruna(femeia de care este îndrăgostit Sergiu) au lucrat la proiect, revederea celor doi foşti soți le-a readus aminte trecutul.
Mi-a plăcut faptul că personajele au povestit cititorului totul. Tot ce se petrece se povesteşte din perspectiva celor trei personaje. Sunt multe metafore, Irina analizându-şi viața ca într-un final să înțeleagă adevărul. Viața ei este comparată în corelație cu elemente ale naturii şi dragostea este explorată de mai multe personaje ale romanului.
Consider că un element important al cărților este ca ele să te facă să nu te poți opri din citit. Am citit cartea cu sufletul la gură şi nu am putut să o las din mână.
Totuşi, nu consider că este doar despre dragoste pentru că personajele se redescoperă. Deci într-un fel sau altul este şi puțin psihologică.
Este exact genul de cărți pe care le citesc. În concluzie, mi-a plăcut. Este o carte bună şi o felicit pe doamna Maria Ieva pentru că a scris atât de frumos despre dragoste.
Ana-Cristina Popescu
UN ARHITECT AL CUVINTELOR

Începutul vieţii este cuvântul. „Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină! şi a fost lumină.“ (Facere c.1, v.3). Pentru o creaţie desăvârşită Cuvântul are nevoie de Lumină. Cuvântul aduce cu sine lumina.
Romeo Ioan Roşiianu în „Poemul din vara acesta, iubito“ ce deschide volumul „Arhitectura poemului“, publicat la Editura Ethnologica, Baia Mare, 2015, arată importanţa cuvântului creator, a luminii şi dragostei „Poemul din vara aceasta / se naşte dimineaţa iubito / vom fi martori la facerea lui.“
Vara, anotimpul de foc, un simbol al dăruirii şi pasiunii, căldurii dragostei, este indicele temporal ales de scriitor pentru a lăsa lira să cânte.
„Dimineaţa“, prototipul luminii, speranţa oricărui început, este momentul cel mai prielnic pentru a da glas cuvântului să creeze o lume nouă, o lume guvernată de înţelepciune şi sensibilitate, o lume în care sufletul vorbeşte despre cât de infinit este universul fiecărei fiinţe, câte poţi învăţa ascultând muzica ascunsă a fiecărei făpturi.
Atunci când creezi ceva ai nevoie de lumină, cuvinte, dar şi de multă dragoste. Acolo unde dragostea, dăruirea şi-a pus pecetea, arta va primi botezul luminii gustând veşnicia. Poetul şi iubita lui, muza lui, vor face botezul poemului „-n răscrucea luminii“, vor fi „părinţi, ursitoare sau fraţi“, „sfinţi“, „lumânări încă nearse“. Prezenţa lumânărilor „încă nearse“ vorbeşte despre focul sufletesc ce se pregăteşte să ardă cele mai preţioase cuvinte şi să le sculpteze adânc pe altarul eternităţii.
Dacă poemul „se va naşte-n amiază“ e nevoit să cunoască „umbra“, greutăţiile acestei vieţi şi să le biruiască „va cuceri cu tristeţe pământul.“
În cazul în care sufletul îşi va descoperi muzica spre seară „se va naşte-nspre seară iubito“, oglinda luminii „licărul stelelor apuse-ntre ceruri“ va înainta cu greu şi tăcerea e cea care acoperă lucirea târzie.
„Poemul din vara acesta / se va naşte chiar şi fără de noi iubito!“ concluzionează poetul. Cuvântul urmează firul luminii şi dragostea îi dă formă mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu e ţesut de îndrăgostiţi, ci de acei demiurgi ce observă zborul porumbelului şi jocul razei printre florile vieţii.
„Poemul din vara acesta, iubito“ deschide calea celorlalte poeme care creează universul sufletesc al scriitorului Romeo Ioan Roşiianu în volumul „Arhitectura poemului“.
Dacă la început scriitorul se adresează în mod direct iubitei prin vocativul „iubito“ lăsând un moment impresia că teama volumului este dragostea, cu cât ne afundăm mai mult în lectura poemelor observăm că acestă temă alternează cu tema vieţii, tema morţii, condiţia omului de geniu, trăirile moral-creştine.
„Poem pentru mai târziu“ prezintă faţa acestei vieţi, gustul ei şi ambrozia pe care refuzăm să o cunoaştem. „Liniştea“ este imaginea nopţii, a stelelor ce „nu spun nimic“, a stelelor ce nu-şi înţeleg „licărul lor străveziu“. „Sarea“ este gustul vieţii care „se scurge repede“ şi este împovărată de trudă, este pândită de moarte la fiecare pas „parfum de trudă“. Din teama de moarte, de nefiinţă, oamenii se prefac „fericiţi“ şi refuză să cunoască ambrozia eternităţii „să dăm ce e al ei.“
Ideea unei vieţi scăldate în deşertăciune se regăseşte şi în poemul „Viaţa în pielea goală“. După o viaţă în care poetul numără secundele, le visează, calculează „unde-i capătul“, „amăgit“ adesea că l-a descoperit, se trezeşte în faţa neputinţei la „Cina de taină“ când „cineva mă vinde“. Într-o lume căzută, o lume a deşertăciunii, e greu să faci miere, să înfloreşti „E greu să fii înger într-o lume de păcat“, „să fii demon în ajun de sărbători“, un geniu neînţeles printre atâţia iubitori de sine ce se arată prieteni. „Nimicul“ este definiţia deşertăciunii din finalul poemului, pentru că mâine „se va naşte un nou vânt, un nou eu.“ şi peste cel ce a fost cândva o să apună „tăcerea“.
Poemele ce lasă cuvântul să alunece pe aripile luminii, animate de dragoste, aflate în căutarea vieţii, a eternităţii, se frâng în neputinţa morţii, în momentul acela neînţeles care îţi deschide drumul spre desăvârşire.
După cum eul liric se trezeşte dimineaţa în „Viaţa la limita vieţii“ fără să ceară nimănui voie şi sufletul bate la poarta vieţii şi morţii.
Odată trezit din neştiinţă, sufletul începe să caute „că-n basmele vechi“, „un Înger frumos“, acel ceva care să-l definescă.
Albastrul şi verdele sunt culorile ce sunt atribuite vieţii de poet. Ochii ei sunt eternitatea şi speranţa, albastrul şi verdele. Zilele sunt o nouă şansă, sunt ochii verzi ai vieţii ce aleargă după albastru.
„Viaţa-i o lacrimă în scurgerea ei spre mântuire.“ Dacă-i înţelegem esenţa şi nu o vedem ca pe o floare frumoasă ce „se scutură repede“, o minune de „o secundă“, ca pe o femeie ce imită florile şi în momentul următor se ofileşte, îşi pierde farmecul, ne depărtăm de tot ce este deşertăciune şi urcăm spre cele înalte după cum face şi scriitorul în poemele sale.
Dacă moartea reuşeşte să parodieze veşnicia înseamnă că nu există, este doar o trecere spre desăvârşire „e sâmbătă şi nimeni nu crede moartea-i vestită / când Lazăr vorbeşte-n Betania lui despre-nvierea trăită.“
Romeo Ioan Roşiianu a descoperit „Icoana din suflet“, acel ochi lăuntric care „scurtează întunericul cată o umbră / de despachetat mintea“ şi se detaşează de secunda deşertăciunii dând glas luminii cuvântului „lumina creşte-n întuneric“ cunoscând dragostea, divinul, viaţa şi moartea ce-l poartă spre înălţimi „Pe vârful muntelui e vie senzaţia / că eşti mai aproape de cer.“
Odată atins vârful muntelui, scriitorul adună trăirile sale într-o cetate zidită din cărămizi de cuvinte, modelate din litere şi sunete, devenind un arhitect al cuvintelor, realizând o adevărată „Arhitectura poemului“.

Doina Drăgan

Prof. Doina Drăgan, despre
Ana-Cristina Popescu şi lumea adevărurilor

Oameni şi Frunze este o carte de publicistică cu 37 de titluri, apărută anul acesta la Editura Sfântul Ierarh Nicolae, din Brăila, în care autoarea exprimă în fiecare dintre ele altceva: frumuseţe, iubire, bunătate, tristeţe, dorinţă, cuget, gândire profundă, cronici literare ale autoarei despre alte cărţi sau reviste, natură-artă şi viaţă, sau – citez titlul articolului – Cât mai valorează o carte; sau poezie, poezie în grai bănăţean, obiceiuri şi tradiţii etc…
Participând de curând la Festivalul-concurs internaţional de creaţie literar-artistică şi educativ-ştiinţifică şi religioasă în cadrul Societăţii Culturale „Patrimoniu“, Timişoara, ediţia a XII-a, în data de 14 septembrie, autoarea Ana-Cristina Popescu a obţinut PREMIUL I – DOSOFTEI. Felicitări!
După cum notează şi autoarea în „Argument”, eseurile din acest volum au fost publicate iniţial în ziare, reviste sau antologii, desigur captând atenţia cititorilor.
Pe autoare o pot caracteriza ca fiind un fin observator ce se interesează tot mai mult de fenomenele culturale şi sociale, şi pe care le interpretează după profunda-i gândire proprie. Fiecare articol are o formă logică în interpretarea fenomenelor pe care le-a dezbătut cu intuiţie profundă.
Tânăra din Caransebeş pătrunde foarte uşor în lumea adevărurilor, pe care ni le împărtăşeşte cu talent pedagogic remarcabil, acordând foarte mult interes culturii.
Ana-Cristina Popescu este o personalitate puternică în domeniul cultural, este o fiinţă sensibilă la tot ce se petrece în jurul ei, în jurul elevilor din clasele la care predă, fie ei liceeni sau elevi de gimnaziu.
În anumite eseuri foloseşte citate ale autorilor înaintaşi români şi străini, bine culese şi potrivite acelui material. Apreciez fiecare eseu, dar îmi permit să citez câteva doar.
„Dublul, dedublare, unitatea sinelui” – lucrare amplă, unde a folosit multă bibliografie; Dublul fantastic; Dublul fantastic şi strategii… Jocul şi strategii ale seducţiei etc.
Din fiecare eseu poţi trage o concluzie, o învăţătură.
Apreciez enorm eseul „Cartea, o poartă deschisă spre înţelepciune“, în care fiecare cuvânt este literă de aur. Acest articol ar trebui citit de toţi elevii, liceenii, studenţii, adolescenţii, de către toţi oamenii, în special în zilele noastre. Voi cita primele două rânduri ale articolului autoarei: „Cartea este cel mai de preţ lucru pe lumea aceasta. Viaţa cea adevărată o găseşti în filele îngălbenite de vreme ale cărţii”.
Mi-a plăcut cum a intitulat pagina 97: „Despre mine“, loc din care aflăm date biografice ale autoarei – activitate cultural-literară, experienţă profesională, educaţie şi formare, aptitudini şi competenţe profesionale, sociale şi tehnice.
În încheiere, voi spune că apreciez enorm eseul „Timişoara – un veşnic răsărit de soare“, care a fost scris atunci când eu am rugat-o să-mi trimită câteva rânduri despre acest oraş, să le semneze, textul fiindu-mi necesar pentru o lucrare a Ligii Scriitorilor – Filiala Timişoara Banat. Mi-a plăcut enorm comparaţia „Timişoara = un veşnic răsărit de soare“. Mi-a plăcut conţinutul eseului – oraşul studenţiei autoarei – şi cum a scris despre ce a însemnat Timişoara pentru Ana-Cristina. Felicitări!

Ana Zlibuţ

PREFAŢĂ la volumul „Gustul pâinii“, autor Ana-Cristina Popescu

Apariţia antologiei „Gustul pâinii“, autor Ana-Cristina Popescu s-a concretizat în urma întâlnirii literare a Ligii Scriitorilor Filiala Timişoara Banat din octombrie 2015, unde s-a discutat despre noul proiect „Tastes of Danube. Bread, Wine and Herbs“/ „Gusturile Dunării. Pâine, Vin şi Plante”, iniţiat de Carmen Stadelhofer, preşedinte Danube-Networkers for Europe (DANET) e.V.
Decizia autoarei de a realiza această carte, a fost luată cu promptitudine la încheierea întâlnirii literare, urmând ca elevii dânsei să contribuie la realizarea proiectului cu creaţiile lor literare. Ulterior, Ana-Cristina Popescu a inclus şi realizările literare, referitoare la subiectul gustul pâinii, ale scriitorilor şi profesorilor din diferite zone ale ţării.
Proiectul „Gusturile Dunării. Pâine, Vin şi Plante” urmează proiectului „The Wanted Danube“/„ Dunarea dorită“, care a fost recompensat cu doua premii europene: „European Citizens Prize 2015“ acordat de Parlamentul European şi Premiul „Europa-Lilie (Lily of Europe) 2015“ la categoria „Best Citizen’s Commitment“ acordat de Europa-Union Germany şi care a avut 6000 de participanţi din 8 ţari dunărene.
Proiectul „Gusturile Dunarii. Pâine, Vin şi Plante“ este un proiect pentru toate generaţiile, etniile, mediile sociale şi educaţionale, ce include şcoli, instituţii de educaţie, cultură, sociale, de mediu, etc.
Îi mulţumesc autoarei Ana-Cristina Popescu pentru munca depusă şi implicarea ei în acest proiect, care reprezintă şi prietenie şi responsabilitate pentru un viitor paşnic în regiunea Dunării.

ADRIAN CRÂNGANU

PREFAŢĂ

ANTOLOGIA „MICUŢII SCRIITORI DIN BANATUL MONTAN“

ANA ŞI COPACUL

Cred că puţină lume ştie care este considerată cea mai mare invenţie din istoria omenirii. Eu însumi am aflat răspunsul abia în urmă cu vreo trei sau patru ani şi, spre ruşinea mea, trebuie să recunosc că nu m-am gândit nicio clipă la el. Aş fi zis microprocesorul, internetul, bomba atomică, telefonul, curentul electric, praful de puşcă, primul aparat de zbor, ba chiar roata mi-a trecut o clipă prin cap că ar putea fi, dar în niciun caz SCRIEREA. Apoi, aşa cum se întâmplă cu o problemă căreia îi ştii deja răspunsul, mi-a fost uşor să găsesc calea pe care să ajung la el. Ba chiar totul mi s-a părut atât de simplu, că mi-a fost şi ciudă că nu am ghicit din prima.
Nimic din ceea ce suntem şi avem azi nu ar fi existat fără invenţia asta atât de banală, azi, încât am ajuns să nici n-o mai băgăm măcar în seamă. E acolo, în noi, ca şi respiraţia, ca şi bătăile inimii, ca şi visele. E cea mai importantă invenţie a omului fiindcă ea ne arată nu doar de unde venim, ci şi încotro ne îndreptăm, ne spune cine am fost şi cine vom fi. Am asemănat-o mereu cu un fluviu pe undele căruia au ajuns până la noi istoria, cultura, ştiinţa, cunoştinţele şi toată înţelepciunea popoarelor de-a lungul vremii, tot ce-am ştiut la un moment-dat şi n-am vrut să se uite, să se piardă.
Ana-Cristina Popescu cred că o vede, însă, ca pe un copac. Cu părerea asta, transformată aproape imediat în convingere, am rămas după ce i-am citit „Colajul”, sau „Culegerea de creaţie literară”, cum îi mai spune ea volumului. Un copac ale cărui fructe sunt cuvintele, care, când dau în pârg, se transformă în cărţi. Iar Ana-Cristina Popescu, profesoara Ana-Cristina Popescu, în munca ei de apostolat, cheamă elevii să ude rădăcinile acestui pom.
A început în 2009, cu „Îndrăgostiţi de poezie”. Povesteşte, apoi, cum multe dintre creaţiile elevilor au rămas pe dinafara coperţilor, iar ea le-a promis o nouă carte, şi s-a ţinut de cuvânt, publicând în 2014, „Colajul”. Cum, însă, am înţeles că şi acum a rămas cu câteva datorii şi, în plus, a mai adunat de pe la elevi şi alte texte pe care hârtia le merită, s-a hotărât să mai scoată o carte. Una scrisă nu de mintea, ci de sufletul ei, cu mânuţele sau mâinile elevilor pe care-i îndeamnă, îi încurajează şi-i sprijină să nu lase stiloul dintre degete sau, după caz, să nu-şi ia mâinile de pe tastatura calculatorului. Nu contează, oricum e bine, atâta timp cât tinerii scriu.
Şi scriu bine. Ia fiţi atenţi! „Cu puţin timp în urmă am făcut cunoştinţă cu o lume complicată. Populaţia era diversă. Oameni-roboţi, oameni cu cap de maimuţă, oameni cu mâini de lemn, oameni cu picioare de elefant roiau peste tot. În lumea aceea, toate clădirile erau făcute doar din sticlă şi marmură transparentă. Anotimpul acelei lumi era vara…”. Sau, la altă pagină: „Odată, un copac stătea în grădină şi se gândea de ce nu are şi el picioare ca să poată să alerge prin văzduhul senin. Aceasta era singura lui dorinţă, dar ea nu se împlinea. Într-o zi, îşi ridică degetele spre cer şi îi spuse acestuia: «De ce nu mă iei la tine, căci aici nu este bine?». Cerul îi răspunse: «Aş vrea, dar nici eu nu pot!»”. Sau: „Într-o dimineaţă târzie, Dorel Buda s-a întâlnit cu Creangă Ion. Acesta era foarte ameţit, fiindcă a băut zeamă de prună toată noaptea cu Tintili. Pe lângă ei a trecut şi Tarzan, cu cocia plină de lemne. Căcărează alerga pe lângă cocie. În alt colţ al satului, Comot îi povestea lui Rety de nepoata lui. La câţiva metri, Moflea stătea pe bancă cu Boerinii. Aceştia urmăreau cu privirea pe Smântâni şi Dojeni, care treceau pe uliţă”. Suficient? Cred că da.
Şi mai cred că efortul Anei-Cristina Popescu a meritat făcut, chiar şi dacă s-ar mărgini la textele de mai înainte. Dar mai sunt şi altele, pe care eu le-am citit şi de aceea am zis ce-am zis. Şi, nu ştiu dacă aţi observat, la un moment-dat, pe la început, am spus că SCRIEREA ne arată nu doar de unde venim, ci şi încotro ne îndreptăm. Am făcut-o cu gândul la aceşti copii şi la alţii aidoma lor, care au sădit speranţa în sufletul meu. Mai rămâne doar ca Ana-Cristina Popescu să-i cheme să ude acea sămânţă, aşa cum udă rădăcinile acelui copac miraculos care creşte în curtea şcolii la care predă. Şi sunt sigur că o va face. Ceva îmi spune că stropitorile sunt deja pregătite.

Mariana Strungă
SIBILĂ PURTÂND FĂCLIA DRAGOSTEI DE VIAŢĂ
LOGOS ET LUX IN TENEBRIS LUCET

Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii, al dragostei şi al înţelepciunii (Timotei, 1, 2)
Speranţa nu depinde numai de ceea ce ne face lumea, ci de ceea ce facem noi în lume, ca reacţie la marea iubire a lui Dumnezeu. (Nicolae Iorga).
Toţi oamenii mari au fost mai întâi copii, dar puţini îşi mai aduc aminte. (Antoine de Saint-Exupéry)
Omenirea datorează copilului tot ce îi poate oferi mai bun. (Declaraţia Drepturilor Copilului, O.N.U., 1959).
Cel mai mare respect se datorează copilului, pentru că e o fiinţ spirituală într-un corp pământean (Juvenal).
Copiii au nevoie mai mult de modele decât de criterii ( J. Joubet).
Scopul oricărei forme de înţelepciune este iubirea, iubirea, de-a pururi iubirea. (Sai Baba).
***
Lucia Elena Popa este fiica preotului Simion şi a preotesei Ana. Este profesoară de limba şi literatura română.
A publicat trei volume: La marginea tainei, Ed. Eurostampa,2011, cu un cuvânt înainte semnat de regretatul poet Aurel Turcuş, având dedicaţia iubiţilor mei copii Dan şi Camelia, Chemarea divină, Ed. Eurostampa, 2013, cu un cuvânt înainte al preotului Ionel Popescu şi o prefaţă de Valentina Bobină Vucovan şi Un timp înmiresmat, Ed. Eurostampa, 2014, cu un cuvânt al autoarei In loc de prefaţă, purtând dedicaţia minunatei mele nepoate Deea Daria, podoaba sufletului meu…
Primele două volume conţin o lirică de meditaţie, confesivă, originală, o poezie a trecerii timpului, a anotimpurilor, sau o poezie a egourilor, a descoperirii de sine: Eul meu adevărat / Era aburit / Pierdut sub euri-umbre. (poezia Timp în abur).
Impresionantă e şi poezia măştilor: probez diferite măşti / până când cea potrivită / mi se va lipi de faţă / ca o visare împlinită (poezia La marginea tainei).
Acest volum poartă sigla iubirii: ca un torent / viaţa din iubire ţâşneşte. Tot din iubire sunt zămislite şi poemele-dedicaţii precum: Portret, dedicat fiicei sale Camelia, Tr anscendent, dedicat fiului su Dan, Mâinile tale, mamă, dedicat mamei sale, Ana, Casa Domnului, dedicat tatălui său Simion. Cucernice preot şi tată,/ Acordă-mi de sus mângâiere / Şi binecuvântează-mă-n gând.
Cel de-al doilea volum, Chemarea divină, dedicat părinţilor Domniei Sale, reflectă paradigma frumosului divin, sintagma implicând în mod logic.
BINELE – ADEVĂRUL — FRUMOSUL
conform modeluilui teandric, ce presupune conlucrarea intimă între Dumnezeu şi om.
Poezia acestui volum e de natură iniţiatică, surprinzând nevoia, setea de absolut, nevoie subiectiv-omenească, drumul anevoios către credinţă / religie, expresia tragismului determinat de dezechilibrul lumii omeneşti, refacerea traseului prin CREAŢIE LA CREATOR, aspiraţia părţii la întreg, respectiv refacerea întregului.
Din perspectivă teandrică, poezia religioasă şi cea mistică au în comun revelaţia.
La creatorul de poezie religioasă, revelaţia este naturală, declanşată de imaginaţia artistică (trăirea se împlineşte prin cuvinte, imagini, rugăciune.
La mistici, revelaţia este supranaturală, divină, specifică marilor sfinţi şi călugări.
Legătura cu cel de-al treilea volum, Un timp înmiresmat se face prin intermediul cuvintelor, pe care poeta le simte ca veritabile energii:
Cuvintele
Ca un Icar
Işi iau încetişor zborul,
Se înalţă până la lumină,
O pornesc, ii dau avânt,
O vindecă,
O îngăduie,
Apoi, potolite,
Se nuntesc,
Împărăţesc,
Şi în focul bătăilor ei
Se topesc.
(Poezia Reverberaţie)
Cuvintele sunt implorate, descântate, invocate de poetă, cu scopul înluminării (incantaţie magică):
Voi, cuvinterlor,
Dalbelor, sfintelor,
Din roiuri ieşind,
La faţă sclipind,
Miraje-mpletind,
Răsfăţatelor,
Înmiresmatelor,
În dor încolţind,
Coroană purtând,
Plămadă de vis,
Din stele descins,
Vinovatelor,
Răzvrătitelor,
Ninse, aprinse,
Cuminţite, miruite,
Pe aripi mă ţineţi,
De braţe mă susţineţi,
Primiţi-mă!
Mistuiţi-mă!
(poezia Voi, cuvintelor)
O altă temă importantă a volumului este nostalgia după paradisul pierdut al copilăriei (acea Arcadie care, marchează întreaga viaţă a fiinţei umane):
Mai vreau să prind copilăria
De după timp,
Dar rămân mereu cu mâna întinsă…
Am pierdut Pasărea Paradisului.
Poeta construieşte universuri de gânduri pri cuvinte, imagini expresii purtând nostalgia Paradisului pierdut.
Glisarea de la cădere la înălţare conturează profilul spiritual al poetei, care, în fiecare moment de viaţă al Domniei Sale se împărtăşeşte cu harul, cu sacrul (Divinul), cu Dumnezeul tuturor văzuterlor şi nevzutelor.
Cel de-al treilea volum al Domniei Sale Un timp înmiresmat, apărut la Editura Eurostampa, 2014, este dedicat minunatei sale nepoate Dee Daria, podoaba sufletului meu, dar miraculos menit să-mi aducă în suflet um freamăt de simţiri, cum spune poeta, dar şi tuturor copiilor şi virtualilor săi cititori..
Volumul are două cicluri:
Adoraţie (cu poezii dedicate nepoatei sale);
Universul uimirilor, cu poezii care prezintă, pe înţelesul tuturor copiilor, lumea înconjurătoare, purtând sigla iubirii şi duioşiei.
Dacă în primele două volume scopul poetei este de a se cunoaşte pe sine însăşi, Gnothi seauton, nosce te ipsum, din ora astrală a copilăriei pe care vrea s-o simtă permanent în suflet s poată spune precum Goethe: Opreşte-te, clipă, eşti aşa de frumoasă!.
Cartea cuprinde 51 de poezii, susţinute de 44 de imagini (ilustraţii), realizate de fiica Domniei Sale, Camelia Brâncovan, care semnează şi una din poeziile volumului, Viteaz Fărăfrică.
Poeta urmăreşte evoluţia Deei Daria Imperialis: boboc între boboci, crisalidă descântată, scânteioară-nrourată, chip bucălat, înfrumuseţat de mângâieri, o scânteie-n univers, o mică minune mare, dar şi primul zâmbet, râsul, alăptatul, ce-i destinează zânele şi ursesc ursitoarele, dragostea tatălui, botezul încreştinarea), gânguritul, primele cuvinte, uimirile, jucăriile contactul cu mediul înconjurător, dar şi trăirea participativ-activă, de la graniţa copilăriei, unde eu ţi-am sărutat anii (poezia Jocul cu anii).
Cel de-al doilea ciclu are drept motiv versurile: din pământ se scoate aur / dar copiii sunt tezaur.
Rând pe rând sunt evocate în miniaturi inefabile de versuri: fluturele, buburuza, gândcelul, omida îndrăzneaţă, grădina (de flori şi de legume), cu toate minunăţiile ei, jucăriile (cuburile, păpuşa, maimuiţica, pisica), natura, anotimpurile, fenomenele naturii (ploaia, vântul), păsăretul (vrăbiuţa, rândunica, pasărea rănită, cocoşul), animalerle (pisoiul, căţelul, ieduţul, iepuraşul), locurile de joacă (toboganul), sărbătorile (Moş Crăciun), deci lumea oglindită-n sufletul de copilaş (poezia O lume mirifică), dar şi înţelepţirea copilului, în urma impactuui cu mediul înconjurător.
Unele poezii cuprind sentinţe şi sunt veritabile definiţii lirice. Altele se apropie mai mult de fabul. Autoarea realizează portrete în versuri de un mare rafinament artistic. Prin stil şi abordare estetică,Lucia Elena Popa este o poetă originală, sensiibilă, vibrând la geneza vieţii, la tot ceea ce este frumos pe pământ şi unic, mai ales prin secvenţa de viaţă aleas ca temă.
Volumul este o veritabilă bijuterie, un ghid terapeutic pentru adulţi, părinţi, bunici, dar şi o delectare pentru copiii de toate vârstele, care vor simţi mai profund şi responsabil viaţa, cu toate luminile şi umbrele ei.
Volume dedicate copilor, în versuri sau proză, au mai scris şi lansat în cadrul cenaclului Asociaţiei Culturale Constantin Brâncuşi şi alţi scriitori precum: Mariana Sperlea, Constantin Sperlea, Mihai Ţopa, Eugenia Hermina Filimon, Valentina Bobină Vucovan, Monica Maria Condan, Antuza Valentina Dârlea (care are pregătite pentru tipar două volume de versuri pentru copii).
Despre volumul său, Lucia Elena Popa ne-a mărturisit că realizarea lui a fost şi este o mare bucurie, o emanaţie de iubire, din preaplinul sufletului su.
Volumul este circumscris sub zodia luminii şi sub imperiul bucuriei şi al dragostei de viaţă, fiind menit a traversa spaţiul şi timpul.

Andruşa R. Vătuiu

Am ajuns în Rai !

În vara anului 2015, profesorul universitar dr. Florentin Smarandache ne-a surprins cu o nouă carte „Am ajuns în Rai !”- un fotoreportaj instantaneu din Polinezia Franceză. Autor, co-autor, editor, co-editor a peste 140 de cărţi şi peste 175 lucrări ştiinţifice, matematician renumit, a părăsit pentru o perioadă lumea numerelor, a paradoxului şi a neutrosofiei , pentru a pătrunde într-o lume mirifică, un arhipelag pierdut undeva în Pacific, unde natura explodează prin imagini ieşite din comun, unde ritmul de viaţă parcă este altul decât cel cotidian iar oamenii îşi dezvăluie toată prietenia şi dragostea de care sunt în stare.
Titlul „Am ajuns în Rai !” este mai mult decât sugestiv, iar autorul ştie, cu o precizie matematică să ne prezinte printr-o suită de fotografii şi un text adecvat, imagini de neuitat. Omul de şiinţă din el, l-a împins spre cercetarea şi analizarea tuturor aspectelor întâlnite, pornind de la fauna şi flora bogată din zonă, la datele istorice, geografice, sociale şi culturale, neuitând tradiţia locală, arta culinară şi chiar un studiu lingvistic, reuşind să ne prezinte o lucrare complexă, bine documentată şi explicată, care impresionează profund mentalul cititorului.
Relatarea începe cu data de 03.07.2015, când Florentin Smarandache ne descrie cum şi-a ales ţinta excursiei. „ Când am câte-un necaz mare în viaţa mea, ies într-o excursie exotică, mare, să-l contrabalansez… Acum Tahiti ! Visez să scriu un super-jurnal şi să public o super-carte.”
Cartea derulează aventura din Tahiti printr-un text secvenţial ce înregistrează informaţii aparent simple, prin limbajul nesofisticat al autorului, dar exacte şi documentate până la detaliu, informaţii care trădează înclinaţia lui Florentin Smarandache spre lucrurile ordonate printr-o precizie matematică. Găsim un text uşor de citit, care te instigă la căutare continuă cu o curiozitate investigatoare neobosită, ce transformă cititorul într-un partener de călătorie al autorului, la fel de curios în a afla date despre Polinezia Franceză. Textul este completat cu imagini fotografice deosebite care lărgesc orizontul cunoaşterii şi te determină pe tine, cititor, să vizualizezi această lume mirifică , printr-o imagine complexă. Textul sugestiv, completat de imagini la fel de sugestive se contopesc mental într-o imagine virtuală cuprinzătoare. Nu pot să nu compar tehnica de creaţie a autorului în această formă, cu tehnica rulării imaginilor cinematografice de pe banda de celuloid. Aşa cum banda de celuloid conţine o înşiruire de imagini statice care privite separat nu spun mare lucru, dar atunci când banda aceasta de celuloid se deplasează cu o viteză de 16 cadre pe secundă, ne aruncă prin lentilele obiectivului o lume în continuă mişcare, păcălind ochiul uman care nu mai reuşeşte să vadă secvenţele, el vizualizând doar efervescenţa mişcării. Aşa şi cartea lui Florentin Smarandache , deşi este prezentată printr-un text secvenţial completat cu un colaj de imagini fotografice statice, induce în memoria noastră imagini virtuale mişătoare. Nu ştiu dacă autorul s-a gândit să realizeze aceste secvenţe într-o cadenţă care să ne inducă aceste imagini complexe sau curiozitatea noastră se armonizează cu cadenţa lucrării. Indiferent că vorbim de tehnica autorului sau de capacitatea combinatorie a mentalului uman, cert este că rezultatul este fantastic.
Am primit cartea on line, descoperind-o pe e-mail, undeva în jurul orei 24,00. M-a captat aşa de tare că am uitat de somn, deşi a doua zi aveam un program aglomerat şi nu am părăsit calculatorul până nu am citit şi ultima pagină. Am felicitat autorul, împărtăşindu-i câteva dintre primele impresii. Cu cât păundeam mai profund în conţinutul lucrării, mintea mea compunea secvenţele expuse într-o imagine complexă, care îmi păcălea neuronii dându-mi chiar unele senzaţii olfactive sau auditive.
Nu m-ar mira ca într-un viitor apropiat, matematicianul Florentin Smarandache să ne prezinte şi o formulă matematică ce va închega în ea eventuale legi de compoziţie literară, care manifestându-se într-o structură anume să genereze trăiri psihologice virtuale.
Să ne întoarcem la conţinutul lucrării care demonstrează abilitatea autorului de a surprinde sub formă de flashuri, cele mai semnificative informaţii.
După ce ne explică cum s-a „antrenat” în Parcul Memorial Saucedo din Gallup, bronzându-se câte o jumătate de oră pe zi şi aplicând terapia chineză prin umblatul desculţ prin pietriş a pornit brusc spre călătoria mult visată. Spune :” Fericirea este în tine. Nu contează unde mergi sau nu mergi, câţi duşmani sau prieteni ai, dacă eşti bogat sau sărac, în ce poziţie socială te afli sau nu te afli…Fericirea este în tine. Caut-o şi-ai s-o găseşti.”
Părăsim deşertul new-mexican din Gallup şi însoţim autorul spre Albuquerque , de unde îl aşteaptă o cursă aeriană în cadrul căreia va schimba trei avioane.
În sfârşit, la 31.07.2015 la orele 5,30 a aterizat cu Air France pe Aeroportul Fa’a’ă din Pape’ete. La scara avionului călătorii erau aşteptaţi de femei cu flori în păr şi costume tradiţionale, rochii albastre cu înflorituri albe, plus cântăreţi care interpretau melodii la instrumentele locale : kamaka- un fel de cobză, toere şi chitară.
Ajunsese în „Rai” aşa cum s-a gândit să-şi intituleze cartea.
În capitolul al doilea, autorul ne călăuzeşte pe insula Moorea din arhipelagul polinezian. Moorea este supranumită şi Grădina din Eden. Date istorice, geografice şi sociale completează imaginea înregistrată la primul contact vizual. Suntem plimbaţi printre importante obiective sociale şi culturale dar şi prin pieţe şi restaurante, unde aflăm date despre diferite fructe şi modul de preparare al sucurilor exotice, precum şi preţul lor sau al berei locale (Hinano). În Moorea şi Mel Gibson a turnat un film.
În sfârşit, ajungem în Tahiti „Insula lui Gauguin”. Aflăm despre Contele Bougainville, comandantul fregatei La Boudeuse, care a efectuat prima expediţie franceză în jurul lumii, în 1768. După o mulţime de date istorice şi geografice, aflăm că în La Pape’ete, capitala Tahiti-ului există o stradă Paul Gauguin, în amintirea celebrului pictor şi sculptor care supărat, dezamăgit de viaţa tumultoasă pariziană, s-a retras în afara lumii zbuciumate pe-o insulă …şi a creat genial- cucerindu-şi faima mondială. Avea să trăiască restul vieţii ca un pictor controversat. Tablourile sale cu femei tahitiene erau considerate urâte, mult mai târziu au fost recunoscute mondial. A murit la 8 mai 1903. Un muzeu şi un liceu îi poartă numele.
Florentin Smarandache ne plimbă prin Muzeul perlelor. Aflăm de cea mai mare perlă neagră din Tahiti creată de scoica Pinctada margaritifera, care trăieşe 15-30 de ani şi cântăreşte până la 5 kg. Nu lipsesc datele şi despre alte vieţuitoare marine.
Ajungem în arhipelagul Tuamotu, supranumit „Poarta Paradisului”. „Este cel mai mare arhipelag polinezian, cu lagune întinse şi numeroşi atoli, cu insule coraliere, ape cristaline şi vestitele perle negre, unice în lume. Atolii, inele de pământ, înăuntru apă, iar afară tot apă, îmi păreau nişe jocuri ale naturii.”
O serie de date biologice ale faunei oceanice alături de informaţii despre activitatea vulcanică , ne sporesc atenţia în continuare. Datele sociale şi istorice ale zonei, completează imaginea de ansamblu. Florentin Smarandache scrie; „Polinezia e Franţa, dar…diferită !”
Autorul îl descoperă şi pe Henri Matisse, celebrul pictor francez, care a pictat în 1930 mai multe tablouri , în timpul debarcării sala la Pape’ete. În librăria din Place de la Catedrala Notre Dame, autorul a găsit numeroase cărţi ale unor autori francezi cunoscuţi, care trecuseră pe aici. A vizitat Farul de la Pointe Venus, Grădinile de Apă Vaipahi, plantaţiile de bumbac, Templul Chinez, insuliţa Motu Mute, plaja Aorai Tihihai cu nisip negru.
Intrând în viaţa culturală, a fost prezentat şi la televiziune pe canalul Polinesie 1 la telejurnalul de seară.
Şi, ca orice român, Florentin Smarandache nu putea să nu observe circulând pe străzi maşini construite în România. „Ia uite, domnule, maşini Dacia Duster se vând şi-n Tahiti şi peste tot în lume ! Renault a cumpărat uzinele Dacia. Unele au logo Renault, altele au logo Dacia. Cică se vând bine în Franţa, în Tahiti…”
Iar ca orice literat, autorul nu a scăpat ocazia de a studia şi Guide de conversation tahitien/de poche, stârnindu-i curiozitatea şi lexicul (cuvintele cu mai multe vocale decât consoane). A reţinut o serie de curiozităţi lingvistice şi unele sociale. Notează ca memorabile următoarele:
– Nu se practică ciubucul.
– Dacă ţi se oferă daruri să nu refuzi.
– Este indicat să faci daruri la rândul tău.
– Nu este politicos să interoghezi pe cineva despre originea sa.
– Tonul (vocii) face muzica.
– Înainte de a acţiona, observă şi cugetă.
Ultimul capitol se referă la organizarea statală, monedă, personalităţi politice şi administrative contemporane, culte religioase şi unele cugetări de sfârşit de călătorie.
Exuberanţa simţită la începutul cărţii este estompată în final, de regretul despărţirii de acest „Rai”. Florentin Smarandache încheie aşa : ”Îndrăgostiţii, romanticii sunt seduşi de atmosfera acestor locuri care-ţi taie respiraţia de plăcere. Fericiţi cu duhul cei care trăiesc aici !” Sub ultima poză, ca o sinteză a celor ilustrate, autorul notează: „Insulele acestea tropicale, pline de plante exotice şi flori cu mii de culori şi mirosuri îmbătătoare sunt, parcă, raiul pe pământ !”
Autorul a realizat un frumos fotoreportaj instantaneu din Polinezia Franceză, care îţi încântă nu numai ochiul dar şi celelalte simţuri, care îţi ţine trează atenţia pe tot cuprinsul lucrării, dar care te îndeamnă şi la o anumită reflecţie.
Am citit cartea cu o reală plăcere şi o recomand la rândul meu , tuturor cititorilor.

Antuza-Valentina Dârlea

Romanul . „Rătăciri“ apărut la Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2014,
autoare Ana-Cristina Popescu.

Volumul „Rătăciri“ inserează douăzeci de capitole de la pagina 3 la pagina 148 în care prozatoarea (romanciera) derulează viaţa Edwinei Ştefănescu, eroina principală a romanului, cu toate trăirile sufleteşti ale acesteia, de la naştere până în ultima clipă a vieţii sale.
Edwina a fost aşteptată cu multă dragoste atât de părinţi, cât şi de bunici să apară pe lume, cu alte cuvinte, un copil dorit, care se va dovedi încă de mic dornic de a cunoaşte (inteligentă), pune întrebări, gândeşte matur pentru vârsta ei, dobândeşte astfel un vocabular elevat pe care puţini copii îl au.
În acelaşi an în care s-a născut Edwina „lumina vieţii şi-a picurat botezul“ peste încă un sâmbure dornic „să prindă rădăcini în viaţă“, Pavel, un copil găsit în scorbura unui nuc bătrân şi adopta de familia Stanca, aceasta căutându-i zadarnic părinţii care l-au zămislit.
Nu întâmplător Pavel va fi „un veşnic neînţeles“, un singuratic, nu-i place să se joace cu alţi copii, nu comunică, nu socializează cu ei, iubea natura „lumea vieţii lui;“ de la 6 ani îi place să muncească.
Pavel se va împrieteni cu Edwina pe care o vedea altfel decât pe ceilalţi copii; cu ea va socializa uşor, învăţând multe lucruri de la ea, dar şi Edwina învaţă multe lucruri de la Pavel despre natură:
„Eu nu ştiu să citesc decât natura“, spune Pavel. Dovedeşte aptitudini în desen, în modelaj şi-i recunoaşte Edwinei „Prietenia ta mă va inspira în desenele mele“, iar Edwina spune despre Pavel că „este o fiinţă deosebită.“ „El este cel mai bun şi cel mai adevărat prieten. Băiatul de lângă mine este un micuţ geniu.“
Cei doi se vor îndrăgi reciproc, din aceasta izvorând mai apoi o mare iubire, pentru Edwina fiind totul, absolutul.
Şi Pavel o iubeşte şi recunoaşte acest lucru mătuşii sale, Ilinca Savu: „Mereu am iubit-o. Pe nimeni nu aş mai putea iubi aşa cum o iubesc pe ea“, dar simte că nu se poate ridica la nivelul Edwinei, fată premiantă în toţi anii de şcoală şi care se pregăteşte pentru facultate, iar el, nu doreşte să-i fie piedică, să renunţe la studii pentru el, cum ar fi fost în stare Edwina.
La rându-i, dwina îl încurajează permanent să picteze, îi ppromite să-i aranjeze o expoziţie la Caransebeş cu tablourile pictate, promisiune pe care şi-o va onora.
Fiecare va porni pe propriul drum în viaţă, piedici în calea iubirii lor fiind de tot felul. De-a lungul anilor se vor întâlni întâmplător (ca vechi prieteni din copilărie) iar, la un moment dat, şirul întâlnirilor se va întrerupe pentru mulţi ani (zeci) dar „Singurul care nu acceptă deprtarea este sufletul lor.“
În cele din urmă glasul iubirii – care e mai puternic decât toate – timpul şi cei doi îşi vor uni destinele, căsătorindu-se.
Nori negri se abat însă asupra tinerilor proaspăt căsătoriţi. Pavel suferă de un acut blocaj de rinichi, este internat în spital şi în urma analizelor se constată necesitatea efectuării unui transplant de rinichi. Edwina hotărăşte fără să stea pe gânduri a-şi dona soţului său un rinichi, dar, supusă operaţiei, medicii constată că Edwina se născuse cu un singur rinichi.
Edwina hotărăşte să meargă mai departe, să-şi sacrifice viaţa pentru marea ei iubire, Pavel, pe care „l-a aşteptat credincioasă şi răbdătoare“ mulţi ani rătăcind pe cărările vieţii. „De acestă dată îi va dărui lui Pavel ceva al ei ca să trăiască prin el“ şi nimic n-o poate opri.
Transplantul are loc, Edwina salvând viaţa lui Pavel prin sacrificiul propriei ei vieţi.
„Edwina a părăsit această lume salvând viaţa soţului ei, Pavel Stanca a început să se refacă după transplant. La început nu a dorit să accepte moartea soţiei lui, pe urmă a înţeles că ea i-a dăruit propria-i viaţă şi astfel se simţea dator celei ce l-a divinizat a-şi continua existenţa pământească.“
Interesant cum romanciera povesteşte tot zbuciumul sufletesc al Edwinei, realitatea care se reflectă în multele vise nocturne ale eroinei, vise care, ştim estompează realitatea trăită, te plimbă pe unde nici nu gândeşti treaz fiind, aşa cum Edwina rătăceşte prin mai multe universuri în cele cinci capitole rezervate viselor ei şi reprezentând o treime din paginile romanului, aproximativ cincizeci de pagini „vise“.
Interesant de aprofundat aceste capitole peste care nu poţi trece fără a le considera un prilej de reflecţie asupra vieţii omului, asupra sufletului personal, punându-ne şi noi întrebări, poate cele ale Edwinei, poate şi altele la care să găsim sau poate nu răspunsuri sau să ajungem la soluţia pe care romanciera o dă la sfârştul capitolului al XVI-lea (în ordine, al V-lea – ultimul – capitol cu visele) şi care sună aşa:
„Realitatea a făcut-o să înţeleagă că rătăcirile ei nocturne nu duc nicăieri. Mai mult decât atât, îi sorbeau fiinţa. Trebuia să se detaşeze ??? Nu mai putea lăsa trecutul să-i înlănţuiscă prezentul şi să-i zădărnicească viitorul.
O să păşească înainte.“
Ultimul capitol – al XX – lea – al romanului ne-a prilejuit un comentariu pe care dorim să vi-l prezentăm:
1. Legile ţării noastre – şi credem că nu numai ale ţării noastre – nu acceptă sacrificiul suprem prin donarea singurului organ existent în trupul donatorului, doar dacă acesta se află în „moarte clinică“.
2. Fiind vorba de un roman care vrea să menţioneze spiritul de sacrificiu în numele unei mari iubiri – hârtia suportă! (dacă nu se răscoleşte şi ea);
3. Se cunosc cazuri reale când unii blonavi au aşteptat luni la rând să găsescă un donator compatibil cu propriul corp ca să-i salveze şi au fost salvaţi.
4. Medicina de astăzi, medicii valoroşi fac imposibilul şi reuşesc să ţină în viaţă bolnavul până când donarea salvatoare apare.
5. Scriitoarea nu spune în roman dacă personajul Pavel a ştiut că Edwina îşi va dona singurul rinichi cu care se născuse, sacrificându-şi astfel viaţa şi atunci:
a) dacă nu ştia decât post-factum, Pavel este absolvit de ceea ce s-ar chema egoism, chiar cruzime;
b) dacă ştia (noi credem că nu, dar pentru comentariul nostru, să presupunem), indiferent că a fost dorinţa Edwinei, nu era de acceptat acest lucru; medicii mai puteau, cu ştiinţa lor, să-l ţină în viaţă până la apariţia salvatorului;
6) Şi, o atât de mare şi aşteptată iubire era minunat să aibă un THE END fericit (ca în basme):
a) pentru ce doi, că meritau!
b) pentru măiestria medicilor!
c) pentru noi (de ce nu?) cititorii!
7. Şi încă ceva: cum poate Pavel să se împace cu gândul, cu a sa conştiinţă că Edwina s-a sacrificat pe ea însăşi ca el să trăiască (pentru că lui, oricum, îi place singurătatea!? – nu este o motivare morală, etică)
Dar mijloacele literare sunt mijloace literare şi de apreciat (cu brio!) posibilităţiile extraordinare de exprimare ale autoarei: o gândire mare, profunzime, la care se adaugă vasta cultură a doamnei Ana-Cristina Popescu începând cu formarea filologică a domniei sale, apoi (se simte citindu-i scrierile) cunoştinţe temeinice din filozofie, mitologie, toelogie, psihologie şi alte domenii.
Romanul este încărcat de o serie de simboluri (numerice, culori, ş.a.) pe care dicţionarele de simbolistică sa chiar judecăţile noastre ne vor ajuta să le descifrăm; apoi metaforele de o mare sensibilitate (nu mai e loc acum să exemplificăm, dar citiţi şi veţi constata cu siguranţă.)
De asemenea, în roman, autoarea a inserat câteva elemente de monografie, având în vedere că nimic nu se desfăşoară decât în timp şi în spaţiu, în comunităţile umane.
Pe scurt despre:
1. micul sătuc Ohaba Bistra, astăzi cartier al oraşului Oţelu Roşu;
2. alte localităţi, cadrul geografic al acestora şi locuitorii: Caransebeş, Oţelu Roşu, Cheglevici, Beba Veche, Cherestur, Variaş (Dănciuleşti) – Varia – corb (în limba maghiară), fiind asociat (simbolic) cu moartea, cu războiul.
3. scurt istoric al Banatului: stăpânit o vreme de turci, de Imperiul Austriac, de Austro-Ungaria.
4. descrierea unei gospodării din Ohaba Bistra
5. obiceiuri de sărbătorile Crăciunului, focul din Ajunul Crăciunului, piţărăii, Colindele.
6. obiceiuri de înmormântare (p. 125 – 126)
Dacă ar fi să clasificăm romanul acesta, noi am spune că este un roman modern de factură psihologică şi cu o mare încărcătură simbolistică, iar autoarea, o tânără romancieră cu o reală forţă literară, de care cu siguranţă se va vorbi şi în alte medii scriitoriceşti. Multe, Multe felicitări!

Iosif Kovacs

CONFLUENŢE ÎNTRE FANTASTIC ŞI REAL

Singurul spaţiu, singurul loc din această lume, în care omul este autorizat să viseze, să construiască şi să dărâme, este spaţiul interior. Niciunde altundeva, omul nu dispune de această imensă libertate. Într-un asemenea loc, Daniel Luca ne invită să pătrundem prin intermediul volumului său de literatură fantastică, intitulat simplu: „ Marcela”.
Începutul firului narativ este subtil mascat de realitatea specifică societăţii româneşti post-decembriste. Nimic nu pare să releve fantasticul; dimpotrivă, cotidianul cu iz cenuşiu este omniprezent, chiar saturând la un moment dat reprezentarea mentală a cititorului cu imaginile bine-cunoscute ale peisagisticii autohtone, pigmentate cu obiceiuri tipic balcanice.
În cadrul unei aventuri descrise la persoana I, Alain, cetăţean francez, locuitor al oraşului Montpellier, îşi părăseşte colţul de lume la invitaţia prietenului său, Marius, în ideea de a vizita pentru prima oară un alt colţ de lume, dintr-o Românie cunoscută de el doar din relatări… „ Între tradiţie şi modernitate ”, aşa sună invitaţia prietenului, invitaţie catalogată în forul interior al lui Alain drept „ Un veritabil slogan publicitar […]”, verdictul dealtfel tipic omului rezervat în faţa unei propuneri cu iz de inedit.
Fără a-şi uita misiunea propusă, aceea de a ne releva fantasticul în prezent, autorul rămâne tributar calităţii de observator social, insistând să reamintească cititorului frânturi de manifestare, eternizate prin tipicul existenţial al spaţiului românesc: întârzierea plecării din auto-gară, călători întinşi să doarmă pe podeaua autocarului (după ce mulţi se descălţau mai întâi), şosele pline de gropi, sau crucile (turnate uneori din beton) celor morţi în acccidentele rutiere „ […] altfel de pericole pentru trafic”.
Intrarea pe viitorul teren al evenimentelor, este simplă, fără vreun ceremonial aparte şi fără a trăda nimic din cele ce vor urma. Nodul gordian al liniarităţii, este însă tăiat brusc în momentul în care Alain se îndrăgosteşte la prima vedere de Marcela, o oarecare fată de ţară: „ Îi păstrez mâna într-a mea, nu-mi vine să-i dau drumul. Există, fără dubii, o legătură între noi… ”. Tema iubirii îşi face loc brusc în cadrul evenimentelor: miza volumului, sau doar un pretext pentru cele ce vor urma?
Cert este faptul că, evenimentele capătă o turnură dramatică, printr-un nefericit concurs de împrejurări, ce constituie actul premergător al întâlnirii cu fantasticul. O tânără nevinovată devine victimă ce, prin însăşi nevinovăţia ei, îşi cere dreptul la răzbunare. Este un alt aspect prin care autorul face o referire tranşantă la nemiloasa realitate: în faţa pierderii vieţii, fără nici o vină decât aceea de „ a exista ”, iertarea rămâne doar un biet slogan pacifist, inocenţa cerându-şi cuvenitul drept la justiţie; mijloacele râmân doar amănunte!
Banalul cotidian dispare: pedepsirea vinovaţilor, tulburarea sufletească a lui Alain, implicarea lui Marius. „ Celălalt tărâm ” începe să prindă contur, devenind din ce în ce mai evident: prezenţele halucinatorii ale Marcelei în camera lui Alain, zborul în plan astral a celor doi îndrăgostiţi, sau pădurea ascunsă în pădure.
Momentul de maximă intensitate este atins prin pătrunderea lumii materiale într-un alt spaţiu, nu atât imaterial cât a unei materii transformate. O lume aflată mai presus de legile fizice, un tărâm cu propriile-i reguli, unde remarcăm un supranatural descris în termenii analitici ai concretului. Un tărâm „ deranjat ” de îndrăzneala celor doi protagonişti, asociaţi în binecunoscuta diadă aventurieră de tipul erou-ghid şi care, reacţionează în faţa acestei îndrăzneli printr-o serie de oprelişti transpuse în încercări etapizate: „ -Vei merge întruna până când vei rupe trei perechi de pantofi de fier. „. Urmând binecunoscuta topică a aventurii, autorul concepe o confruntare la limita puterii omeneşti, la capătul căreia, urmează examenul final: cel al echilibrării balanţei dintre bine şi rău: „ Foc şi gheaţă. Război şi pace. ”, la care se adaugă un alt examen, desfăşurat la nivel de încercare supremă: cel al prieteniei necondiţionate: „ – Prietenul meu, dragul meu prieten, cât de mult mi-ai lipsit!!! ”. O prietenie care, făcând abstracţie de la riscul pierderii propriei vieţi, intervine în salvarea a ceea ce mai rămâne în urma confruntării. Căci un mesaj subtil strecurat de autor, este acela că, indiferent de cauza pentru care se dă lupta, interacţiunea cu „ lumea de dincolo ” nu rămâne niciodată fără consecinţe. Iar consecinţele nu se lasă aşteptate.
Reîntors în spaţiul de baştină, eroul devine imaginea omului profund tulburat, dezechilibrat şi zdruncinat sufleteşte: „ […] un bărbat tânăr, în floarea vârstei, zdrenţăros, trist, în genunchi, care priveşte în jos, fără a rosti vreo vorbă. ”
Un sfârşit creionat atipic: autorul scuteşte cititorul de şablonul finalului fericit, redevenind observatorul social, care continuă să treacă prin filtrul său analitic lumea reală din perspectiva zonei gri: o scenă socială încărcată de un dramtism debarasat de orice urmă de violenţă, dar încărcată de o tristeţe apăsătoare, vie şi… atât de cotidiană.
Pentru a descoperi fantasticul, nu avem nevoie de alte timpuri sau alte lumi. „ Aici şi acum ” poate reprezenta o spaţio-temporalitate de o nesecată fertilitate a creaţiei şi a trăirii ,, altei lumi ”. Daniel Luca ne oferă o astfel de dovadă prin romanul său în cuprinsul căruia, reuşeşte să împletească cu succes două lumi, creeând astfel o poveste fascinantă despre iubire şi prietenie, reunite într-o confluenţă a realului cu fantasticului.

LUCIA ELENA POPA

Ana Caia – L A B I R I N T D E U I M I R I

Cu volumul Labirint de uimiri, apărut la editura Eurostampa, Ana Caia îşi sporeşte zestrea poetică, acesta fiind al patrulea volum de versuri al poetei. Cartea beneficiază de o grafică remarcabilă, aparţinând pictorului şi poetului Emil Florin Grama
Inspirat ales, titlul cărţii îi face pe cititori părtaşi la aventura cunoaşterii într-o lume reinventată prin poezie. Metafora prevestitoare pe care se construieşte, Labirint(ul) de uimiri propune îndreptarea căutărilor ochiului (vezi cap. 1 Dincolo de mirajul pupilei ), dar şi ale sufletului (vezi cap.2 Polifonia sinelui) către profunzimile ,,mirabilei” realităţi, cum precizează autoarea în nota introductivă; altfel spus, către intrarea în ,,labirintul” frământărilor existenţiale. Poeziile incluse în volum (70 de piese cu titluri incitante) par izvorâte din această nevoie imperioasă a artistului – poet de a sonda ,,datum-urile” lumii ca să le aşeze în ,,Paradisul pierdut şi regăsit” al artei, după ce le-a încărcat de vibraţie lirică, le-a hărăzit cu funcţii estetice revelatoare. Urmărit pe parcursul întregului demers liric, raportul dintre artist şi creaţie, dintre poet şi idealul său înalt de a se lăsa pătruns de tensiunile existenţei umane şi de a le transpune în plan artistic, se ţese pe însăşi arhitectura versurilor, căci, spune autoarea, ,,Aproape toţi poeţii mor/ De inimă prea grea”, ei ,,Decantează în clepsidra din vene/ Noian – bucuriile şi tristeţile semenilor” (Traseu invers). Putem imagina şi un labirint al cuvintelor ce pulsează permanent pe traseul gândurilor creatorului, ,,îşi dau mâna…intră-n vâltoarea / Nebunului dans/ De picioare şi aripi/ Mereu schimbătoare,/ Mereu rotitoare…” (Rotiri).
,,Labirintul de uimiri” se configurează în reflecţii despre viaţa văzută ca încrengătură de realităţi felurite, în alb şi negru. Omul îşi poate căuta aici latura spirituală ascunsă în continua zbatere între ceea ce e trecător şi ceea ce este peren, ceea ce este amăgire şi ceea ce este împlinire în plan sufletesc. Revine şi în acest volum raportul dintre trup şi suflet, dintre intelect şi simţire (inimă-ca sediu al simţirii), urmărit în volumele anterioare. Poeta susţine deschiderea zărilor spre înfăptuirea ,,armoniei sufletului cu cerul”, pentru alinarea suferinţelor omeneşti, ca-ntr-o purificare, izbăvire de patimi, de rătăciri. E o adevărată escaladare a unor ,,şosele aglomerate”; ,,Numai cărările sufletului/ Ajung tot mai înguste/ Mai anevoioase…/Urcuşul lor/ Până în piscul Crucii/ Se-ncumetă puţini / Să-l măsoare cu pasul” (Ascensiune anevoioasă). Nu întâmplător această poezie apare la începutul volumului, putând fi percepută ca un avertisment al dificultăţii drumului de parcurs, un puternic acord de orgă introductiv, căci amăgirile îţi ,,dansează nebunatic prin vene” (Amăgire). Elegantul balans de metafore al poeziilor următoare explică necesitatea ,,netezirii” cărărilor, aşa încât ,,Liniştea gliei să se unifice/ Cu pacea de-azur” (Neteziţi cărările) . E de străbătut drum lung, e de luptat cu trecutul, cu ,,Osânda trecerilor neperene” (Osândă ecou), sunt de învins zbaterile trecătoare (Nedumerire ) pentru a aspira la răsturnarea ,,Amforei cu mir albastru” (Peste datina din slove). Să treci printre meandrele vieţii, unde se-mbină binele cu răul, înseamnă să te şi poticneşti, să te şi răneşti, dar important este să păstrezi vie speranţa că vei găsi drumul cel drept, să crezi că şi înfrângerile ,,jinduiesc la revanşa izbânzii” (Libertate), să menţii elanul mersului înainte, gândindu-te la ,,potirul” salvator cu ,,vin ceresc”, ,,stors” din speranţe (Elan). Salvatoare este , desigur, şi iubirea, ea devine ,,scut de pază” în faţa ,,asalturilor urii”, ,,un arc” ce poate doborî ,,toţi mercenarii vremii” (Scut).
,,Uimirile” ce populează orizontul trăirii se dezvăluie şi ca bucurii ale vieţii, ale naturii izvoditoare de frumuseţi hărăzite de forţa divină, îndreptând făptura umană spre ,,Intrarea-n Poveste”. Poarta, însă, e greu de găsit, e nevăzută, situată fiind ,,Dincolo de mirajul pupilei”. Fiinţa, săltată de la pământ, adică ,,desprinsă de tălpi”, trebuie să învingă gravitaţia clipei pentru a se înălţa spre locul unde ,,Se-ntretaie-n splendori/ Incandescentele cânturi de mâine”. (Ascensiune). Considerăm că poezia aceasta programatică sublimează modalitatea prin care se poate pătrunde în ,,labirint” prin înaltul ,,portal” al simţirii ascunse dincolo de privire. Tenacitatea luptei şi păstrarea aspiraţiei spre puritate par soluţii viabile pentru ca individul, aici sinele poetic, să-şi deschidă drum spre înălţimi, învingând amăgirile, efemerul.
Găsim în volumul Labirint de uimiri poezii echilibrate ca mărime, relativ scurte, dar cu o mare densitate de imagini, subtilităţi de limbaj ,,în jurul unui infinit semantic” (O.Dorcescu), revelate în exerciţiul folosirii unei arii bogate de simboluri şi metafore. Autoarea urcă pe coordonate stilistice variate, cultivă motive poetice generatoare de trăiri adânci (sângele, masca, timpul, lumina, umbra, pătratul, cercul, punctul etc.). Emoţiile lirice se declanşează eufonic în ,,armonii de orgi” (un alt motiv poetic) revărsate într-un ,,labirint” acustic grav. A te pierde între sonorităţi muzicale devine un mijloc de regăsire a seninătăţii sufleteşti necesare învingerii neliniştii.
Explorând ,,labirintul uimirilor” , cititorul poate învăţa o lecţie de viaţă, poate descifra pe corzi lirice modalitatea de a trăi frumos, de a lupta pentru adevăratele valori ale vieţii. Sinele poetic, polifonic prin vibraţiile sale armonice, nu rămâne tributar tentaţiilor vieţii, suferinţelor sau dezamăgirilor ce-i stau omului în cale, ci se înalţă deasupra lor, se deschide convingător spre a pătrunde ,,uimirile” ochiului şi ale sufletului, ca să transmită, în imagini înnobilate de harul poetic ideea că ,,amăgirile vieţii” pot fi uitate, învăluite în speranţă, că trebuie să privim înainte: ,,Îmi cresc aripi de vis zburător,/ Să mă joc cu fiecare cheie/ A celor patru puncte cardinale,/ Ce deschide labirintul bucuriilor pereche” (Învăluire ).

Daniel Luca
Iosif Kovacs: Trilogia strigatului scris, Editura Eurobit /2015

Zarva tăcerii de fiecare zi

Volumul Trilogia strigătului scris este o punere laolată a două volume de versuri deja publicate în 2011 la Editura Eurostampa (În ideea găsirii şi Sub cer), cărora li se adaugă o a treia parte, nouă (Aceleaşi zile).
Prima parte, chiar dacă atmosfera este sumbră, degajă optimism („Speranţa încrucişării privirilor”).
A doua parte este mai descriptivă, dar nu sunt lăsate deoparte nici tarele societăţii.
Cea de a treia parte preia teme din celelalte două (iubirea, trecerea timpului, oraşul etc.), însă aici, datorită faptului că poetul doreşte să transmită cât mai multe şi cât mai brutal („gândiri de boi”), cade, câteodată, în diluare.
Dacă privim cele trei părţi în ansamblu, putem găsi femeia în două ipostaze: de mamă („Naşti – / Icnet şi puls”) şi iubită („Sub aripa-ţi lină / Respirându-ţi sânii cu parfum”).
Iubirea, mereu pierdută şi regăsită („…te stingi / Într-o lacrimă / Scursă pe pernă!”), merge mână în mână, paradoxal, poate, cu singurătatea („… pleoapa / Neschimbată-a-nsingurării”).
De remarcat este şi pendularea stărilor poetice între credinţă şi necredinţă („Doamne, / Strecoară-mi în suflet / Hrană cerească”).
Nici ororile de la Revoluţia din ’89 nu sunt trecute cu vederea („Cenuşiu ’89 / Cât sânge mai vrei?”), cu atât mai mult cu cât urmările pozitive lipsesc cu desăvârşire („Vedeţi-vă de furăciunea voastră / Lăsaţi-ne ca să trăim firesc”), pierderea vieţilor omeneşti în vâltoarea acelor zile fiind, practic, zadarnică.
Oraşul, aşa cum este el, cu bune şi cu rele, este reflectat în poezia lui Iosif Kovacs („prin oraşul pustiu / Doar glasul tău cântă”) ca un martor tăcut şi inevitabil al vieţuirii omului.
Îndemnul romantic „Carpe diem” („Trăieşte clipa”) este readus în actualitate, cu atât mai mult cu cât zilele se află într-o repetabilitate perpetuă („Şi-aceleaşi zile / se nasc printre bălţi / Din lacrimi de păsări / Ce pier în noroi…” – o ambiguitate căutată aici: cine pier, lacrimile sau păsările?).
Visele şi amintirile, glaciale ori fierbinţi, fac parte inevitabilă din cotidian, cu provocările inerente („Uneori, în vis / Îţi ating nemurirea”).
Iar moartea nu este decât un nou început („trup amorţit de flori”).
Tonul grav este presărat uneori cu ironie şi sarcasm („Îşi plâng alfabetul / Numit ironic şi sec: / Existenţă!”), creând o senzaţie de dezolare şi nimicnicie.
În pofida unor preţiozităţi („Fantastică dorinţă a pornirii abisale”), poezia lui Iosif Kovacs este o provocare, fiind o poezie a căutării, a (re)descoperirii sinelui în tumultul de fiecare zi, un ajutor de nepreţuit pe acest drum constituindu-l banala foaie de hârtie, care strigă în tăcere la fecare înţepătură a peniţei.

Publicistică

Ana-Cristina Popescu

„ŞI TOTUL A ÎNCEPUT CU O FLOARE“

În Sala „Corneliu Baba“ de la parterul Casei de Cultură „George Suru“din municipiul Caransebeş a avut loc expoziţia de acuarelă şi grafică a artistei plastice Manuela Ionescu.
Artista plastică s-a aflat la cea de-a treia expoziţie personală.
Cuvântul de început la vernisajul expoziţiei de acuarelă şi grafică a artistei plastice Manuela Ionescu a fost rostit de Ioan Cojocariu, directorul Casei de Cultură „George Suru“, Caransebeş.
Prezentarea lucrărilor a fost făcută prof. Eleonora Bunea.
Printr-o propoziţie simplă „A venit toamna.“, profesoara Eleonora Bunea a început prezentarea lucrărilor de acuarelă şi grafică a Manuelei Ionescu.
Atât afară, cât şi în tumultul cotidian e toamnă. Toamna cântată prin cuvinte de mulţi scriitori a acoperit totul. „Mi-e toamnă în cer / şi în mine / şi frunzele-mi cad murmurând / … / şi cântecele-mi vin dintr-o frunză în zbor.“ spune poetul Leonid Iacob în poezia Mi-e toamnă, iubito, publicată în volumul Ultima santinelă.
Într-o frumoasă zi de toamnă, artista plastică Manuela Ionescu a chemat pe toţi iubitorii de frumos să ia parte la vernisajul expoziţiei de acuarelă şi grafică, să-şi îmbogăţească sufletul cu jocul luminii şi a umbrei în natura moartă. Şi totuşi, natura moartă este începutul creaţiei după cum avea să mărturisească în final artista Manuela Ionescu prin cuvintele „Şi totul a început cu o floare.“ Prin jocul luminii şi a umbrei, prin grafică şi acuarelă, floarea ce a zâmbit într-o frântură a vieţii poate să guste eternitatea.
Citând câteva versuri din poezia „Emoţie de toamnă“ a scriitorului Nichita Stănescu „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, / cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.“ profesoara Eleonora Bunea a subliniat că artista plastică Manuela Ionescu, în acest frumos început de octombrie, nu ne acoperă cu umbra, ci cu sufletul ei.
Profesoara Eleonora Bunea a precizat că artista Manuela Ionescu a utilizat grafica în tuş şi acril (cărbune) pentru a realiza tablourile.
Tematica expoziţiei după cum bine a observat atât profesoara Eleonora Bunea, cât şi profesorul Nicolae Borlovan, doctor în literatură este clasică, impresionistă, predominând ideea de frumos.
Cadrul rustic a fost redat în tablouri precum Casa de sub deal, Casa cu troiţă, Ferestre.
Foarte mult a impresionat pe cei prezenţi tabloul Ferestre. Ferestrele deschise sunt mereu o portiţă spre soare, spre armonie, în timp ce ferestrele închise sunt un simbol al tristeţii.
Artista plastică Manuela Ionescu a dovedit o atracţie spre lumea veche prin cadrul rustic redat cu o deosebită măiestrie în picturile sale.
Tabloul Chilia în care este prezentată o mică încăpere în miniatură pe a cărei masă se află o biblie face legătura cu sacrul. Frumosul şi sacrul nu pot să fie decât împreună.
Un alt tablou, intitulat metaforic Copaci bătrâni în doi avea să arate celor ce-i pătrund dincolo de formă şi culoare câtă eternitate se regăseşte în tot ceea ce punem suflet cu adevărat.
Corabia în apus este un alt tablou ce ar putea înfăţişa viaţa omului pe acest pământ şi de ce nu, într-un apus, într-o toamnă.
Florile sunt şi ele o altă latură a tematicii expoziţiei. Macii sunt după opinia profesoarei Eleonora Bunea o capodoperă a expoziţiei. Ea asociază macul cu un evantai.
Tabloul Maci întunecaţi e de o deosebită fineţe şi profunzime. Floarea plăpândă, macul, este un simbol al vieţii efemere.
Flori de câmp este o pictură plină de eleganţă, în timp ce Trandafirul roz se bucură de o transparenţă deosebită.
La prezentarea lucrărilor a mai luat cuvântul şi profesorul Brătescu afirmând că orice pictură de toamnă este o speranţă spre primăvară, dar şi profesorul Ioan Jorj care a vorbit despre o îndrăzneală cromatică a artistei.
Tablourile artistei au fost însoţite de versuri deosebit de grăitoare, ca de exemplu Lacul albastru s-a bucurat de versurile eminesciene „Lacul codrilor albastru …“ Combinaţia vizual cuvânt nu a făcut altceva decât să scoată în relief sufletul sensibil şi iubitor de frumos al Manuelei Ionescu.
Manuela Ionescu nu este doar o artistă plastică, ci şi o prozatoare desăvârşită. La finalul vernisajului a oferit şi câte o carte scrisă de ea celor prezenţi.
Tablourile Manuelei Ionescu pot să fie admirate timp de o lună în Sala „Corneliu Baba“ de la parterul Casei de Cultură „George Suru“din municipiul Caransebeş.
Şi printr-o floare moartă, printr-o floare aflată în prag de toamnă, poţi găsi primăvara, pentru că totul începe în viaţă şi în artă „cu o floare“.

PERSONALITĂŢI ALE BANATULUI MONTAN

Ion Turnea

Constantin Daicoviciu, o personalitate marcantă a Banatului Montan

Soarele a zâmbit altfel din zori. Cu siguranţă zâmbetul lui era o victorie împotriva iernii, împotriva unei vieţi pierdută în deşertăciune. Prima zi a lui mărţişor a luminat în urmă cu 116 ani Banatul Montan prin ivirea în această lume a istoricului Constantin Daicoviciu.
Constantin Daicoviciu s-a născut în 1 martie 1898 în localitatea Căvăran.
În fiecare primăvară natura îşi împodobeşte casa cu ghiocei. În anul 1898 printre ghioceii începutului de primăvară, începutului de viaţă s-a ivit cel care avea să rămână un simbol istoric, politic şi cultural al cărăşenilor, Constantin Daicoviciu.
Biografia lui înfăţişează un om care a ştiut să preţuiască această viaţă, un om care nu s-a născut şi nu a trăit degeaba. El a ştiut să fructifice fiecare clipă a vieţii sale, fie ca istoric, arheolog, politician, profesor sau rector al Universităţii Babeş Bolyai din Cluj-Napoca.
Între anii 1923-1968 a fost cadru didactic la Universitatea din Cluj, catedra de antichităţi clasice şi epigrafice. Anul 1932 i-a adus funcţia de conferenţiar în cadrul aceleiaşi universităţi. Anii 1940-1941 i-au adus funcţia de decan, iar anii 1957-1968 pe cea de rector.
În anul 1965 Constantin Daicoviciu a devenit membru al Consiliului de Stat sub preşedenţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Anul 1968 i-a adus şi titlul de Erou al Muncii Socialiste.
În data de 27 mai 1973 Constantin Daicoviciu a trecut la cele veşnice. Începând cu anul 1973 şi până astăzi localitatea Căvăran din judeţul Caraş Severin a început să-i poarte numele.
Bustul lui Constantin Daicoviciu poate să fie văzut în Piaţa Muzeului din Cluj Napoca. Un bust similar a fost instalat în localitatea lui natală la începutul lunii martie 2014.

Literatura S.F.

Adrian Popescu
Spicul armoniei

– Bună dimineaţa!
– Aţi mâncat?
Bucuroşi copiii se ridicară toţi în picioare în sala de mese şi au strigat într-un glas:
– A fost bun şi săţios.
Bătrânul se adresă celor prezenţi.
– Şi să nu uitaţi să faceţi tot binele posibil aşa cum grâul singur ne învaţă.
Cei mici aplaudau, cei mari făceau curat pregătindu-se pentru o nouă zi în colonia Miranda. Însă în liniştea scaunelor şi a meselor curate o voce gingaşă străbate din spatele sălii.
– Bătrâne ne mai spui povestea cu maldorienii?
Bătrânul zâmbi, se uită cu ochii spre cei ce intraseră, un grup de patru adulţi ce urmau să preia grupul tinerilor spre a le da sarcina zilnică.
Cel mai plin de sine:
– Bătrâne, iar ai auditoriu!
– Mi-au cerut încă o poveste.
– Atunci ne-ai scutit de munca noastă.
– O să trimit supraveghetorii.
– Doisprezece.
S-au retras împăcaţi că toţi copiii coloniei sunt pe mâini bune.
Bătrânul şi copiii au ieşit afară.
– Cum, bunicule, ne spui o altă poveste?
S-au strâns cu toţii şi au însoţit pe bătrân afară.
Copiii l-au învăluit. În timp ce păşeau agale bătrânul le-a atras atenţia să privească mai întâi la simbolurile de pe ziduri spunând:
– Să nu uitaţi, voi sunteţi urmaşii celor ce au plecat de pe pământ, a patra planeta din sistemul acela solar.
– Bătrâne, eşti ultimul care ai văzut pământul?
– Nu pot spune că sunt ultimul şi nici că ceea ce am văzut la vârsta aceea am şi reţinut, decât o parte, din cele văzute de mine. Nu pot reprezenta totul. Ca şi voi, abia dacă mă vedeam ţinându-mă de piciorul mesei.
Copiii au izbucnit în râs.
– Ultimul lucru impresionant de care îmi aduc aminte cu drag a fost lanul de grâu din care bunica mea mi-a pus în mână un săculeţ de boabe ca să avem ce planta, ce creşte şi ce mânca acolo unde vom ajunge.
Glasuri zglobii strigară în cor:
– E vorba de grâu, de boabele de grâu. Aşa-i bătrâne?
– Aşa-i.
Trecură de colţul clădirii spre aleea centrală.

– Măi, Darine, aşa aş coborî din postul de observaţie sa-l ascult pe cel bătrân.
– Chiar vrei să te duci?
– E cel mai vechi din colonie care este în viaţă. Ai ce asculta. El a văzut planeta mamă.
– Aha.
– Parcă anticii o numeau Gheea.
– De fapt nici nu ştim dacă colţul acela de univers mai este viu.
Multe s-au întâmplat de atunci.
– Hai, amândoi!
– Şi cine o să păzească?
– Îl punem pe Robo.
– Ok, dar să-l anunţăm pe şefu.
Nici nu miji astrul ceresc că lumina celor două luni amplifica nuanţa albastă a luminii.
….
– Până la ora 12 aveţi liber, se auzi în dispozitivele auditive.
– Mulţumim domnule, spuseră cei doi veghetori şi se apropiară în grabă de grupul copiilor ce-l însoţeau pe bătrân.
Păşind agale, dar atrăgând mereu atenţia cu vorba sa domoală, apăsată, explicită şi caldă îşi atrase auditoriul până dincolo de zidurile cetăţii coloniei către ogorul plin de plante, aproape de cărarea îngustă de unde se întindeau lanurile de grâu.
– Bătrâne, dar cum a fost cu războiul cu moribii?
– He, he, măi Şer, tot aşa curios ai rămas! Şer şi tu Darine, nu mai faceţi parte din cei care încep ticluirea timpurilor şi vremurilor, sunteţi veghetori. Primit-aţi aprobare?
– Primit-am.
Bătrânul şi-a continuat povestea adusă de pe planeta mamă. Le vorbea despre armonia ce o simţeai atunci când vântul mângâia spicele de grâu, câtă lumină se revărsa şi urca spre soare dând mâna cu o altă lumină, cu cea diurnă.

În jurul bătrânului s-au adunat cu toţii în cerc. De pe butuc, bătrânul:
– Pauză!

– Vedeţi voi, mult timp s-a crezut că numai oamenii sunt în univers. Cu toate acestea existau opinii potrivit cărora n-am fi fost singurii. În fapt, primele colonii au demonstrat că unele planete chiar au fost locuite cândva. Ce se întâmplase cu locuitorii aceia nu se cunoştea, până când am întâlnit o nouă rasă. I-am spus rasă, pentru că era total diferită de noi ca şi structură organică şi mod de gândire. O singură latură o aveam însă comună, cea de războinici şi a onoarei.
-Bătrâne, dar ne povesteşti cum ai luat prima dată contact cu acea rasă?
– Încă eram tinerel şi ieşisem să privesc lanul de grâu plantat în nord, însă am fost urmărit de un tânăr morib care a fost curios să vadă ce fac. Eu nu puteam să-l văd, pentru că purta un sistem de camuflaj care-l ascundea de lumina vizibilă. M-am uitat la grâu, la spicele de grâu, erau galbene, chiar îi era favorabilă zona. … Se ştia că exista şi o colonie moribă, dar atâta timp cât nu s-a deschis focul asupra lor, au procedat la fel, de aceea am considerat că acea latură a onoarei era mult superioară nouă. Atunci s-a întâmplat o mică nenorocire. Un bârzav, făcu o mică pauză uitându-se încruntat în jur. Voi cunoaşteţi ce este un bârzav şi cum trebuie să ne apăram de el?
– Da, au spus copiii. Este o insectă ucigaşă şi trebuie să ne ferim de acul ei.
– Bravo! Aţi învăţat corect. Interesant este faptul că sistemul de camuflaj morib poate să fie detectat de către această insectă otrăvitoare. Ferindu-mă de el, ascunzându-mă în grâu, insecta l-a atacat pe tânărul morib care, deşi în camuflaj, a fost o pradă săţioasă. Am sărit să îl ajut, cu toate că ne consideram duşmani, pentru că la rândul meu am fost educat ca şi voi, că o înţepătură fără venin nu-ţi pune în pericol viaţa, dar două, trei înţepături de acelaşi fel sunt mortale. Cu mâinile goale am prins acul şi l-am smuls din abdomenul insectei ca pe un trofeu. Rana provocată de înţepătură era curată. Aşadar nu-şi vărsase încă veninul. Am luat un mănunchi de paie de grâu, le-am tăiat doar spicele şi înfăşurându-le le-am făcut un garou ce l-am aplicat pe membrul rănit. Foarte speriat, cu ochii săi mari şi negrii, moribul mă privea cum i-am legat garoul. În liniştea vântului două zgomote erau puternice, bâzâitul morbid al insectei şi cele două inimi din pieptul moribului. L-am ajutat să se ridice şi l-am condus spre partea de nord a lanului. Nu ne-am vorbit nimic. L-am salutat utilizând mâna şi m-am întors spre colonie. Trei rotaţii, echivalentul a trei zile coloniale, nu am povestit cele întâmplate nimănui. Când în ziua a patra s-a dat alarma, toată lumea era speriată. Am văzut pe feţele adulţilor. Ici-colo se auzea „Oare ne vor ataca?“. M-am furişat, mi-am luat costumul de luptă şi arma mea făurită după schemele antice. De fapt le-am luat pe toate şi am plecat să însoţesc la oarecare depărtare grupul de alduţi înarmaţi, spre câmpiile din nord. I-am auzit şuşotind să încerce modalitatea paşnică, să se prezinte unul, lăsând arma la o parte. Într-adevăr, cei şase, şapte moribi adulţi, cu platoşe impunătoare, au procedat la fel, doar unul s-a apropiat de pământeanul tras la sorţi pentru întâlnire. Năbădăios cum eram, m-am apropiat prin lanul de grâu. Am şi fost detectat, dar nu au reacţionat, pentru că dronele lor au arătat faptul că nu aveam arme energetice. Un al doilea, de statura mea s-a apropiat de locul întâlnirii. Pământenii erau îngroziţi le încleştaseră mâna pe senzorul de activare a armei. Ovărsirul abia îi stăpânea. L-am recunoscut pe cel care s-a apropiat. Se vedea petecul ce-i repara gaura costumului său. Era cel rănit de insectă. Involuntar m-am apropiat de el, iar el mi-a întins mâna, făcând un gest pământean. I-am răspuns imediat, instinctiv. Toţi ne priveau perplex, până şi şeful moribilor. „Hm“, imită un sunet pământean de mirare, şeful lor. În cele din urmă ajunsese şi Robo, translatorul universal, bun la toate.
S-au lămurit repede cele două părţi. Moribii cereau o experienţă de războinic în schimbul onoarei arătate, deşi la început, nedumeriţi, nu se înţelegea ce este. S-a tras concluzia că în urma acţiunii mele de a salva viaţa tânărului morib de atacul insectei, legea lor cerea împlinirea ritualului de războinic, ceea ce însemna ca cei doi să pornească într-o cruciadă de exterminare a câtorva insecte. Aproape fericit şi îmbărbătat de adrenalină, l-am prins de mână şi am alergat spre colţul unde ştiam eu că este un mic fagure al insectelor. Partenerul avea pregătită arma energetică, eu, arcul cu săgeţi. La început m-a privit mirat, dar când mi-a văzut dibăcia în acţiune, prin decapitarea a două insecte cu arcul meu special, a rămas foarte impresionat. Victoria noastră s-a concretizat cu exterminarea a douăsprezece exemplare mature şi patru larve. În semn de pietenie am făcut schimb de arme şi am pornit spre grupul de adulţi ce ne-au supraveghat pe toată perioada cruciadei. Ambele grupuri au fost mulţumite şi tratativele de convieţuire s-au deschis. Practic am obţinut cea dintâi colaborare armonioaă între moribi şi terrani. Un singur fapt uitaseră cu toţii, ca în orice stup şi în acesta mai exista şi o regină care din înălţimi, după ce-şi văzuse colonia sa decimată, atacase prada cea mai mare, pe şeful moribizilor, care de fapt era tatăl partenerului meu de cruciadă după standardele pământene. În grabă, nimeni nu avea activată vreo armă energetică, iar tânărul încă nu se deprinse să foloseacă arcul, aşa că am fost nevoit să utilizez arma antică, bumerangul, care bineînţeles o decapitează pe regină chiar în faţa marelui conducător. Ajuns la faţa locului am smuls acul cu punga de venin şi am dăruit-o acestuia. De atunci situaţia coloniei a devenit una înfloritoare. Cu toate că fiecare stătea în tabăra sa, locul de întâlnire era tot timpul lanurile de grâu ce erau păzite cu străjnicie de către moribi. Spicele de grâu reveneau coloniştilor terani, iar paiele, curios fapt, pentru că s-au dovedit a fi un element medical au fost folosite de moribi. Aşa că relaţiile au devenit tot mau strânse depinzând una de alta.
– Simbiotice, simbiotice, strigară copiii.
– Le putem numi şi aşa. Tot în perioada aceea am descoperit adevăratul inamic al terranilor şi moribilor, adevăratul artizan al conflictului dintre cele două rase.
– Gavizii, gavizii, strigau copiii.
– Corect, spuse bătrânul. Şi asta datorită lanului de grâu ce pentru biologia acestora este un afrodisiac şi paralizant în acelaşi timp. Atât noi, cât şi moribii am fost uimiţi de descoperirea celor trei trupuri paralizate în apropierea lanului de grâu. Nici tehnologia avansată a moribilor nu i-a putut identifica pe cei trei. Ia spuneţi, ce mirosuri simţiţi?
– De pere, de pere.
– Aşa este, este mirosul moribilor masculi.
Darine spune:
– Simt miros de lubeniţă.
Bătrânul izbucni în râs.
– Măi, Darine, tu ai o admiratoare moribă. După standardele noaste femeile moribe sunt greu de detectat. Când femeia moribă doreşte acest lucru, îi poţi simţi prezenţa. Îţi recomand să rupi trei paie de grâu şi să i le dăruieşti când acesta se va arăta.
Bătrânul privi spre orizont.
– E timpul să ne întoarcem în colonie. Salutaţi-vă prietenii ce v-au însoţit până aici. Cei 14 tineri moribi şi-au desfăcut sistemele de camuflaj. Unul mai îndrăzneţ s-a propiat de Darine. Emana un puternic miros de lubeniţă. Darine îşi dăduse seama că era femeia ce l-a urmărit de mult timp şi i-a dăruit cele trei spice de grâu. Aceasta le luă, reteză spicele cu boabele de grâu, păstrându-şi tulpinele şi întorcând bobul.
– Toţi copiii aplaudau. Au trăit un moment istoric.

Religie

Ion Turnea
„Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără mine nu puteţi face nimic.“ (Ioan 15, 5)

„EU SUNT VIŢA, VOI SUNTEŢI MLĂDIŢELE“ (Ioan 15, 5)

Omul fără prezenţa lui Dumnezeu în viaţa lui este nimic. Din nimic nu se pot naşte fapte veşnice, ci nisip împrăştiat de vântul deşertăciunii.
Bunul Dumnezeu este Creatorul nostru. El ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui. Prin urmare El este viţa roditoare de viaţă, iar noi cei creaţi de El suntem mlădiţele. Dacă ne învrednicim a aduce roade, ne vom bucura împreună cu Tatăl nostru ceresc de viaţă veşnică, iar dacă faptele noastre ne vor osândi, vom fi mlădiţe uscate şi sterpe, vom fi tăiate şi despărţite de adevărata viţă, de viaţa veşnică şi aruncate în foc: „Dacă cineva nu rămâne întru Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard.“ (Ioan 15, 6.)
Sfânta Scriptură este cartea cea mai grăitoare a respectării Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul Sfintei Scripturi ne îndrumă spre bunătate, depărtarea de tot răul, spre răbdare, blândeţe, milostenie, pace, ascultare, responsabilitate şi mai presus de toate iertare şi iubire. Doar cel care se înveşmântează în iubire şi iertare devine mlădiţă roditoare, cu roade dulci, nectar divin al veşniciei.
Primul exemplu de iertare şi iubire îl primim de la Bunul Dumnezeu care ne-a mai dat o şansă la viaţa veşnică prin Fiul Său Iisus Hristos. El nu doar că ne-a iertat, dar în iubirea lui adevărată ne poartă mereu de grijă, ne fereşte de suferinţe, ne îndrumă paşii să nu ne lovim la un degeţel asemenea copiilor şi să plângem, însă noi fugim de grija lui plină de iubire şi lumină, îi întoarcem spatele prin faptele noastre rele şi ne rănim singuri, iar lacrima divină mai umple un ocean după fiecare suflet pierdut în spatele propriei imagini.
Dacă luăm un tablou sau o poezie lirică şi îi percepem profunzimea din umbra culorilor sau cuvântului în cazul poeziei îi descoperim adevărata taină. Tot aşa este şi cu omul. Dacă îl cunoaştem în ceea ce este dincolo de imaginea chipului vom descoperi adevărata lui valoare. Fiecare om are o calitate. Că unul are un talant şi altul doi, este ceva firesc. Grav este dacă acel om nu şi-a descoperit talantul şi se lasă purtat pe aripile deşertăciunii până în clipa sfârşitului şi se va face mlădiţă neroditoare.
Pentru ca omul, aproapele de lângă noi, să nu devină mlădiţă neroditoare este necesar ca fiecare să se cerceteze pe sine şi să ajute pe cel de lângă el.
Fiecare are o misiune la locul de muncă. Noi facem totul pentru oameni şi ne ajutăm implicit şi pe noi. Poate vă veţi întreba cum se poate acest lucru. E foarte simplu. Nu doar preoţii, profesorii, medicii, avocaţii etc. ce lucrează direct cu oamenii le aduc acestora un serviciu, ci fiecare indiferent de locul de muncă. Dacă un cauciuc ne este făcut corespunzător, acesta explodează, iar omul îşi pierde sau primejduieşte viaţa, dacă o piesă indiferent cât de măruntă este aceasta nu este făcută cu responsabilitate dărâmă toată creaţia şi poate afecta viaţa sau sănătatea omului în posesia căruia ajunge.
Când muncim este bine să nu ne gândim doar la noi. E bine să nu ne gândim că ceea ce facem este doar pentru binele nostru şi al familiei noastre, ci şi în folosul aproapelui şi astfel să devenim mlădiţe roditoare şi demne de viaţa cea veşnică.
Să ne imaginăm că la un medic vine un om bolnav, însă medicul nu îşi face timp pentru acesta prins în multe alte griji lumeşti, nu-i ia nici măcar o tensiune şi îi spune vino mâine, dar omul nu mai rezistă până mâine, prea multe ore fără ajutor îi devin fatale sau la fel de bine ne putem imagina că la un preot vine un om bolnav sufleteşte iar acesta nu-şi face timp pentru el rănindu-l şi mai mult sufleteşte prin nepăsarea şi indiferenţa lui, iar omul ce a venit la acesta până a doua zi când poate îşi făcea timp pentru el este chemat spre cele veşnice aşa împovărat cum era sau să ne-am putea imagina că orice angajat, din orice domeniu, refuză să comunice cu aproapele să-i dea informaţile necesare pentru a-şi duce şi acesta la deplinătate talantul şi să ne întrebăm merităm oare noi care nu facem fapte vrednice merităm să ne mai numim mlădiţe roditoare?
Cel care refuză să întindă o mână aproapelui ar trebui să se gândească că în locul celui pe care a refuzat să-l sprijine, celui pe care l-a rănit, ar putea să fie el sau un membru al familiei sale, copilul său, mama sau tatăl său, partenerul de viaţă.
Dacă ar gândi aşa nu ar mai refuza să întindă o mână de ajutor aproapelui, ba mai mult decât atât nu ar mai face rău aproapelui, căci unii pentru a-şi atinge scopurile neortodoxe nu doar că tratează aproapele cu indiferenţă, ci îl rănesc sau se folosesc de bunătatea acestuia, mai mult de atât merg până acolo încât îi face rău pentru ca prin răul săvârşit să se poate ridica ei.
Aceşti oameni ce fac rău aproapelui pentru a-şi atinge idealurile deşarte nu pot să fie niciodată fericiţi. Ei nu pot să doarmă noaptea liniştiţi sufleteşte, nici să se bucure de frumuseţea unui răsărit de soare sau de zborul păsării în văzduh. Conştiinţa lor le aminteşte pe tot parcursul vieţii, când la rândul lor vor întâmpina greutăţi, că merită tot ceea ce li se întâmplă, deoarece la rându-le au săvârşit răul.
Nimic pe lumea asta nu rămâne nerăsplătit, nici faptele bune, nici cele rele. „suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care îl va face aproapelui său, cu acela trebuie să i se plătească.“ (Deuteronom 19, 21) „Eu însă vă zic vouă: Nu vă împotriviţi celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt.“ (Matei 5, 39), iar pentru ca faptele să fie vrednice şi cugetul trebuie să fie curat, „Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate-l şi aruncă-l de la tine, căci mai de folos este să piară unul din mădularele tale decât tot trupul tău să fie aruncat în ghenă.“ (Matei 5, 29)
Pentru ca fiecare să devenim mlădiţe roditoare trebuie să urmăm drumul virtuţilor, ajutând pe cel ce ne este aproape, aşa cum Bunul Dumnezeu ne ajută pe noi, căci de nu vom săvârşi acest lucru, cugetul nostru se va întuneca, înţelepciunea îşi va pierde ochii şi focul iadului ne va pândi. „Au orbit ochii lor şi a împietrit inima lor, ca să nu vadă cu ochii şi să nu înţeleagă cu inima şi ca nu cumva să se întoarcă şi Eu să-i vindec.“ (Ioan 12, 40)
Semenul nostru trebuie călăuzit din fragedă pruncie. Dacă privim în jurul nostru ne putem da seama că majoritatea tinerilor nu au avut o îndrumare corespunzătoare, fapt pentru care au căzut pradă diferitelor vicii precum alcoolul, drogurile, tutunul, jocurile de noroc, desfrâul, invidia, clevetirea.
Pentru a fugi de greutăţile, de responsabilităţile vieţii, tineri obijnuiţi până în acel moment să primească totul gratuit sau tineri dominaţi de viciul mândriei de a săvârşi lucruri ieşite din tipar, însă nu bune, folositoare, ci rele, se îneacă în alcool sau îşi ucid trupul şi mintea cu drogurile.
Toate aceste încercări ale tinerilor de a fugi de responsabilităţi sau de a arăta că ei nu se tem de nimic, nici măcar de otrăvuri precum drogurile, alcoolul, tutunul duc la pierderea lor ca cetăţeni responsabili a acestei ţări. Pe urmă sănătatea lor este pusă în pericol. Adesea îşi pun în pericol propria viaţă, căci alcoolul, drogurile, tutunul distrug întâi cugetul, mai apoi inima, ficatul, plămânii etc. Iar cel mai dureros lucru este că îşi vor pierde sufletul devenind mlădiţe fără rod, vrednice de focul iadului.
Aproapele trebuie ajutat la fiecare pas, pentru ca să nu se poticnească de fiecare pietricică ce o se iveşte în cale. Dacă vom reuşi acest lucru ne putem numi fiii lui Dumnezeu, mlădiţe ale Viţei şi ne vom ferici atât pe acest pământ, cât şi în veşnicie.

Romulus Frîncu

Hristos, Pâinea cea vie

Minunea înmulţirii pâinilor se repetă la fiecare sfântă Liturghie, Hristos fiind cu noi oferindu-ne din pâinea bucuriei.1
Cele cinci pâini cu care Hristos a hrănit mulţimile de oameni au devenit simbolul pâinilor (prescurilor) aduse la biserică pentru Proscomidie, adică pentru pregătirea Sfintei Liturghii, dar şi simbol al celor cinci pâini pe care preotul le binecuvântează împreună cu grâul, untdelemnul şi vinul la slujba numită „Litie”, care se săvârşeşte în cadrul Vecerniei Mari, pentru a cere lui Dumnezeu să înmulţească roadele pământului.
Prescurile pe care le aducem ca dar la biserică devin bucurie pentru toţi oamenii care se hrănesc din darurile lui Dumnezeu. Rostul acestui mic dar de recunoştinţă sau mulţumire adus la biserică este să ne înveţe cât de mult valorează darul vieţii şi mulţimea darurilor pe care Dumnezeu ni le dăruieşte când recolta este bogată, când roadele pământului devin îmbelşugate. În acest sens, trebuie să-i aducem lui Dumnezeu daruri din darurile Sale, însă cultivate de noi, să-i mulţumim pentru ele şi să cerem să le înmulţească.2 Astfel, Sfânta Liturghie nu începe cu prescurile, ci încă de la arat şi semănat, semănând grâul cel mai frumos.3
Darul adus de oameni la biserică primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu şi devine binecuvântare nu doar pentru cei ce aduc darurile, ci şi pentru toţi cei care cer de la Hristos ajutorul Lui.
Există, desigur, şi un înţeles duhovnicesc mai tainic, şi anume înmulţirea pâinilor de către Mântuitorul Iisus Hristos ne trimite la Taina Sfintei Euharistii. În Liturghia ortodoxă, la puţin timp după sfinţirea Darurilor euharistice (a pâinii şi vinului), preotul ridică Agneţul (trupul Mântuitorului) şi zice: „Se frânge şi Se împarte (dăruieşte) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge şi nu Se desparte (divide), Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu Se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte” (Liturghia Sfântului Ioan Gura de Aur). Deşi ne împărtăşim doar cu o părticică din Trupul lui Hristos, primim totuşi pe Hristos întreg. Cu alte cuvinte, Hristos nu Se divide ca Persoană când Se dăruieşte mulţimii credincioşilor. În fiecare părticică din Sfântul Său Trup este prezent, prin harul Duhului Sfânt, Hristos întreg. Acest adevăr îl arată chiar Sfânta Evanghelie după Ioan, când Hristos Domnul spune: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6, 56).
În timpul Sfintei Liturghii ortodoxe, după sfinţirea Darurilor, ceea ce a rămas din prescurile aduse de credincioşi pentru pregătirea Sfintei Euharistii se binecuvântează şi apoi se împarte tuturor, atât celor ce s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului, cât şi celorlalţi ortodocşi participanţi la Sfânta Liturghie dacă au postit înainte de Liturghie. Şi pâinea aceasta binecuvântată, numită „anaforă”, ne aduce aminte de minunea înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti pe care Mântuitorul a săvârşit-o potrivit Evangheliei, pentru a ne îndemna să fim darnici şi să cultivăm comuniunea şi ospitalitatea, ca răspuns al nostru la iubirea milostivă a lui Dumnezeu.
Aşa a făcut Iisus atunci când a binecuvântat cele cinci pâini şi cei doi peşti, şi îndată acest dar mic s-a înmulţit în mod minunat, încât din el s-au hrănit mii de oameni. Prin aceasta vedem că fiecare dar pe care îl aducem la biserică, oricât de mic sau de puţin ar fi el, când se binecuvântează de către Hristos devine o bucurie pentru mulţi oameni.
Această minune conţine în ea şi un aspect deosebit de semnificativ pentru viaţa noastră, şi anume cum trebuie să folosim darurile binecuvântate de Dumnezeu. După ce s-au săturat mulţimile, rămăşiţele de hrană, adică firimiturile, au fost adunate în 12 coşuri. Pâinea care prisoseşte nu trebuie aruncată sau împrăştiată şi neglijată, ci trebuie adunată, păstrată şi folosită în mod deplin sau chibzuit, fără risipă. Astfel, Evanghelia ne învaţă să fim economi şi cuviincioşi, să preţuim darurile lui Dumnezeu chiar şi atunci când avem belşug.4 Lui Dumnezeu, care ne dă toate din preaplinul dragostei Sale, nu-I place să fim risipitori cu cele sfinte. De aici şi atenţia sporită care se cere slujitorilor dar şi credincioşilor în relaţie cu cele sfinte.5
Înmulţirea pâinilor simbolizează fără îndoială binefacerile pe care Hristos-Dumnezeu le răspândeşte continuu asupra lumii prin Sfânta Sa Biserică. Hristos ne spune: „Eu sunt pâinea vieţii.” ,,Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 6, 48-56).
Cele cinci pâini, simbolul celor cinci prescuri, şi cei doi peşti, simbolul vieţii, apei şi vinului, necesare Sfintei Euharistii, hrănesc şi satură spiritual omenirea de două mii de ani şi o vor hrăni şi sătura până-n veacul vecilor.

BIBLIOGRAFIE:
Pr. Vasile Beni, MEDITAŢIE LA DUMINICA A 8-A DUPĂ RUSALII, http://www.rasunetul.ro/meditatie-la-duminica-8-dupa-rusalii-2015-inmultirea-painilor-mt1414-22
Rânduieli canonice privind Sfânta Liturghie, Canonul 32 Trulan https://teologiesibiu.files.wordpress.com/2010/01/completare-drept.pdf
† PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ,, Înmulţirea pâinilor şi a peştilor” – Evanghelia Duminicii a VIII-a după Rusalii (Matei 14, 14-22), http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-8-dupa-rusalii/inmultirea-painilor-a-pestilor-145958.html
Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, ,,Izvorul de viaţă veşnică”, Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor)
Note:
1.Pr.Vasile Beni, MEDITAŢIE LA DUMINICA A 8-A DUPĂ RUSALII, http://www.rasunetul.ro/meditatie-la-duminica-8-dupa-rusalii-2015-inmultirea-painilor-mt1414-22
2. † PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, ,, Înmulţirea pâinilor şi a peştilor” – Evanghelia Duminicii a VIII-a după Rusalii (Matei 14, 14-22), http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-8-dupa-rusalii/inmultirea-painilor-a-pestilor-145958.html
3.Rânduieli canonice privind Sfânta Liturghie, Canonul 32 Trulan https://teologiesibiu.files.wordpress.com/2010/01/completare-drept.pdf
4. Ibidem, † PF Daniel
5.Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor, ,,Izvorul de viaţă veşnică”, Duminica a 8-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor)

Aparitii editoriale

Ana-Cristina Popescu
ARGUMENT – volumul Gustul pâinii

SUFLETUL, CASA PÂINII

Adevărat, adevărat zic vouă că, dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. (Ioan 12, 24)
Drumul grăuntelui de grâu spre desăvârşire are ca punct de plecare ţărâna „Cu aripa-n ţărână şi în vis“ (Lumină lină, Tudor Arghezi). Îndată ce bobul de grâu a odrăslit ancorându-şi rădăcina în pământul mamă, învaţă să zboare spre soare, se înalţă, face spic aidoma luminii ce i-a fost călăuză.
Fiecare antologie în care am adunat creaţiile tinerilor, creaţiile elevilor mei, a fost asemeni unui grăunte de grâu ce aşteptă să cunoască drumul luminii, să se transforme şi să aducă rod prin arta cuvântului.
„Gustul pâinii“, volumul ce duce mai departe glasul creator a predecesoarelor antologii, „Îndrăgotiţi de poezie“, „Colaj“, „Micuţii scriitori din Banatul Montan“, îşi cunoaşte „sarcina chemării“ (Lumină lină, Tudor Arghezi). A adunat pe aripile sale zâmbete şi vise. Fiecare aripioară e o filă de aur a eternităţii unui suflet, e calea spre înălţimi a fiecărui spic de grâu ce surâde liber în văzduh, mângâiat de ochiul astrului zilei, modelându-şi bobul spre roade bogate.
Dacă omul ar obosi şi nu ar mai semăna grâul, s-ar lovi de absenţa pâinii, a hranei ce-i asigură existenţa. Dacă dascălul nu ar semăna cuvântul roditor în sufletul elevului, pentru ca acesta să iubească învăţătura, pâinea înţelepciunii s-ar usca, ar fi asemenea spicului sec a cărui bob a fost ars de focul deşertului unei vieţi zadarnice.
Poezie, proză, eseu, dramaturgie sub chipul pâinii şi-au deschis petalele în această culegere de creaţie literară, aşteptând răbdătoare cititorul să guste miezul cald, să-i simtă energia divină, să observe că lucrurile mari ce vor birui timpul, lururile care încep din fragedă copilărie, cu fiecare pas făcut prin lumea scheletică a literelor ce se înlănţuiesc în silabe şi cuvinte făcând scară spre cer. Lucrurile adevărate cresc treptat asemenea aluatului ce aşteaptă să fie lămurit în focul cuptorului pentru a lua forma finală, forma împlinirii, forma pâinii.
Sufletul omului este casa roadelor, casa pâinii. Cu cât este mai frumos şi mai înţelept, pâinea este mai bună. Truda sufletului îşi are oglinda în chipul pâinii ce lasă în urma sa.
În această antologie şi-au mai unit creaţiile scriitori consacraţi şi profesori ca o pildă pentru mlădiţele ce-şi vor înălţa ochii spre albastrul înălţimilor.

Gabriela Dagmar Preda

Lumea mea – Descriere:

Oglinzile ne reflectă pe noi, ca oameni. Când ne privim în oglindă, ne vedem pe noi. Când plângem, oglinda plânge odată cu noi, când râdem, râde cu noi. Cu toate că ne este alături oricând avem nevoie de ea, ne arată şi faptul că îmbătrânim. Pare un obiect fragil. Dar dacă o loveşti, te vei răni. De fapt te loveşti pe tine însuţi, pentru că îţi loveşti propria reflexie. Ceea ce este mai dureros de atât este că odată spartă, nu o vei putea repara. Tot ce poţi să faci, este să cumperi alta. Poate să fie la fel ca cea spartă înainte de a o lovi, sau poate fi altfel. Dar ca orice altă oglindă, continuă să ne reflecte pe noi.
Acesta este un volum de proză, poeme şi nuvele. Sunt creaţii proprii de-a lungul timpului, lumi create de mine.

Didactica

Ana-Cristina Popescu

Dificultăţi de învăţare induse prin raportare la
„Răţuşca ce urâtă“ a scriitorului Hans Christian Andersen

Există numeroşi factori care pot dezvolta deficienţe de învăţare la un copil, ereditatea, problemele asociate sarcinii, accidente postnatale, mediul în care trăieşte, un mediu ce se poate dovedi nefavorabil datorită sărăciei, problemelor din familie sau chiar anturajului.
Semnele deficienţelor de învăţare sunt numeroase, limbaj, capacitate motorie, atenţie şi comportament social.
Tema este vastă. Eu am ales să mă opresc asupra dificultăţilor de învăţare induse şi să le raportez la o poveste îndrăgită de copii „Răţuşca ce urâtă“ a scriitorului Hans Christian Andersen.
În momentul în care o persoană constată că-i este greu să facă ceva se poate spune că se află într-o dificultate. Depăşirea dificultăţii depinde de voinţa persoanei respective, de forţa de a depăşi un obstacol şi de relaţiile cu cei din jur. Unele dificultăţi pot să fie induse, produse sau influenţare de un stimul extern. Aceşti stimuli externi pot să inducă în eroare o persoană, să o amăgească şi ea să-şi piardă încrederea în proprile forţe. Un semn al neîncrederii în forţele proprii este izolarea. Un elev care se izolează, pentru că a dobândit complexe de inferioritate datorită factorilor externi se confruntă adesea şi cu dificultăţi de învăţare.
Un bun exemplu pentru a arăta acest lucru este povestea Răţuşca ce urâtă“ a scriitorului Hans Christian Andersen. Puiul de lebădă respins de toţi, de familie, de societate va ajunge să se izoleze, până când cineva, tot un factor extern, alte lebede, îi arată adevăratele calităţi.
Pentru început am putea pleca privirea asupra titlului, o răţuşcă urâtă. De ce urâtă, ne-am putea întreba? E posibil să fie un defect fizic a unei persoane şi ea să fie catalogată drept urâtă sau ar putea să fie o trăsătură morală ce deranjează pe cei din jur. Răţuşca era urâtă, pentru că era neînţelească de societatea în care trăia şi acest lucru i-a adus numeroase dificultăţi. Nici mama puiului nu a reuşit să-l înţeleagă şi-l testează „Ce răţoi mare! se gândi mama raţă. Să fie într-adevăr pui de curcă? Am să văd eu după ce am să-l bag în apă.“ „Alături de celelalte răţuşte intră în apă şi puiul cel mare şi urât, înotând la fel ca ele. / – E puiul meu, nu e de curcă, se bucură raţa. Dacă te uiţi la el mai bine, nici nu e aşa de urât.“ Pentru un moment puiul a deveni frumos pentru că a reuşit să intre în apă şi s-a descurcat mai bine decât fraţii lui. Mai târziu apar alte piedici din pricina mediului înconjurător. „… iar una ciupi de moţ puiul cel urât.“ Puiul rănit, respins este mângăiat cu milă „mângâindu-şi puiul cel urât pe moţ.“ „E cam urâţică dar are o fire plăcută …“ Un copil pentru a depăşi o dificultate nu are nevoie de mila nimănui, ci de dragoste, doar aşa poate să reuşească a-şi descoperi calităţile şi a-şi învinge temerile. Puiul cel urât a fost respins, privit cu milă. „Până şi surorile ajunseseră să-i spună: Poate până la urmă, are să te prindă pisica, urâtule! / – Mai bine te-ai duce undeva departe, să nu fii văzut, îi spunea mama raţă.“
Puiul plecat de acasă se confruntă cu aceleaşi probleme. Iniţial cunoaşte egoismul celor din jur „Tare urâtă mai eşti. Dar asta nu înseamnă nimic, poţi să rămâi printre noi, numai să nu te măriţi cu cineva din familia noastră.“ Îi este interzis să se integreze într-un mediu social. I se spune că poate să trăiască şi el ca un biet animal nebăgat în seamă de nimeni. Nimănui nu+i place acest lucru. Omul are nevoie de dragoste, de prieteni, de încurajări. De acest lucru au nevoie elevii ce întâmpină dificultăţi de învăţare, nu de marginalizare.
„- Ce-o fi cu tine? se indignă găina. Nu ai ce face şi te duc gândurile la prostii. Pune-te să faci ouă, sau începe să torci şi-or să-ţi treacă! / – Dar este atât de minunat să pluteşti […] / – Astea sunt plăceri?! […] / – Nu mă-nţelegeţi, spuse răţuşca întristată. […] / – Tare cred că voi pleca în lumea largă.“
Fiecare persoană are abilităţi. Nu oricare copil cântă frumos, de exemplu. Dacă un copil e talentat la desen, altul e posibil să fie dotat cu deprinderi practice. Copiii trebuie încurajaţi, descoperiţi pas cu pas, nu catalogaţi ce nefiind buni de nimic.
Puiul respins de toţi datorită împrejurărilor vieţii vede într-o zi nişte păsări, pe care le admiră, le doreşte model de viaţă „Nu putea să uite acele păsări – nu le ştia numele […] Nu, nu era vorba de niciun pic de pizmă pentru ele – doar admiraţie şi iubire. Nici nu putea să-i treacă prin gând să-şi dorească să semene cu ele.“
În cele din urmă puiul descoperă că e şi el o lebădă, e frumos ca modelul lui. „Dar în loc să-şi vadă chipul de boboc cenuşiu despre care toţi spuneau că e atât de urât, oglindirea îi arătă o lebădă. Era ea însăşi o lebădă. […] Lebăda care a venit acum era cea mai frumoasă. […] Pe când eram răţuşca cea urâtă nici în vis nu am trăit atâta fericire ca acum!“
Fiecare are un talent, un model ce-l poate ajuta să devină puternic. Trebuie doar să descopere acest lucru şi să-şi urmeze calea spre împlinire în viaţă.
Profesorul, educatorul trebuie să treacă dincolo de acea urâţenie a neputinţei unor elevi şi să descopere în ei acea flacără ce-i poate ajuta să devină oameni împliniţi în viaţă.

Notă: Citatele sunt din Hans Christian Andersen, Poveşti, Răţuşca cea urâtă, Traducere Ioana Patrichi, Editura Tana, Muşăteşti, Argeş, 2007.

Tinere condeie

Tinere condeie:

Valentina Cramer (eseu)

Când la strâns e vreme bună, pâine multă se adună

Lumea e o brutărie, suntem toţi tipuri de pâine, făcuţi din acelaşi aluat dar niciunul nu e la fel ca celălalt şi tocmai asta ne face să fim „gustoşi”. Poate că tu ai mai multe seminţe, sau o formă mai apropiată de perfecţiune, sau poate te consideri mai copt. Dar toate astea depind de perspectivă. Nu poţi spune că tuturor le place pâinea moale, sau pâinea bine coaptă, integrală, neagră, feliată, franzelă sau rotundă, pentru că dacă tuturor ne-ar place acelaşi tip de pâine n-ar mai exista altele. Aşa sunt şi oamenii: înalţi, scunzi, albi, negri, galbeni, cu ochii verzi sau maro sau poate chiar mov, graşi, slabi, cu tunsori şi nuanţe de toate culorile la păr, într-un cuvânt diferiţi, dar asta nu ne face pe niciunul mai bun ca celălalt. Suntem toţi oameni, asta e cert, dar frumuseţea nu are o unitate de măsură, ci depinde de ochiul privitorului aşa că ne putem şi trebuie să ne considerăm egali pentru că asta suntem!
Suntem egali din naştere şi nu ne putem lua niciunul altuia vreun drept doar pentru chipul, corpul, înălţimea sau alte caracteristici ale ambalajului.
Oricât de bună ar fi o pâine, extraordinar de bună la gust, tot vor exista oameni care nu o mănâncă, oricât te vei chinui să faci pe plac tuturor, măcar unul din mulţime îţi va adresa injurii. Dumnezeu e perfecţiune şi nu-l „gustă” întreaga lume, tu ce aşteptări să mai ai?
Fiecare individ din lumea asta îşi caută un suflet, o inimă, o minte caldă. Nimeni nu deţine pe nimeni, dar dragostea formează lanţuri, ne leagă între noi stilizând ceva atât de dorit, ca pâinea caldă. Fii tu schimbarea în lume! Fii tu cel care pune preţ pe miez! Fii tu cel care lasă exteriorul deoparte, pentru că fiind tu acela, vei putea cunoaşte şi bobul de grâu din care-a fost făcut cel cu care vorbeşti. Cunoscând miezul, vei cunoaşte întreaga făptură. Mulţumindu-te doar cu „coaja” unui ceva, nu vei ştii niciodată care e culoarea adevăratei fericiri.
Roşeaţa unei inimi calde dă culoare întregii fiinţe. Drojdia dintr-o pâine bună, dă formă întregii creaţii.

În pământul negru se face pâinea albă.

El este Victor.
De mic părinţii îi spuneau simplu: Tor, nu pentru a-i adresa un alint, ci, pentru că le era mai uşor să îi spună: „-Tor, du-te şi adă caprele de pe deal.”; „-Tor, dă de mâncare la animale!”; „-Tor, sapă pământul şi strânge recolta!”; „-Tor! Tor! Tor!!!!”. În ochii lui se citea de fiecare dată când îl strigai pe nume un regret, o dorinţă, o tristeţe, indiferent de cât de mult încerca uneori să le ascundă punându-şi pe chip un zâmbet, un zâmbet ce-mi devenea deseori antipatic la cât de multă falsitate transmitea.
– Doctore, i-am spus, a-ţi putea să-mi povestiţi în continuare istorioara de data trecută în timp ce faceţi controlul? Mă linişteşte.
– Sigur. Ai putea să-mi aminteşti unde rămăsesem?
– Era momentul în care după atâtea rugăminţi s-a decis să vă lase să continuaţi cu clasa a IX-a. V-aţi oprit brusc şi am rămas cu gândul acolo de două zile.
– Anabela, te-am rugat de când ne-am cunoscut să nu mai fi atât de „politicoasă”, poţi să-mi vorbeşti ca unui prieten. E nevoie să-ţi repet asta de fiecare dată? După… aş putea spune că m-am oprit cu un motiv: nu sunt aici pentru a întrista pe cineva, ci din contră…
-Vreau să ştiu! Aş încerca să deduc singură, dar nu eşti un om uşor de citit.
-Voi încerca să spun totul cât mai pe scurt, pentru că nu-mi permite timpul şi aşa pot trece şi peste lucrurile mai puţin drăguţe.
Am ajuns în clasa a IX-a, eram fericit, pentru că într-un final am reuşit să-l conving pe tata. Aveam cărţile fratelui mai mare şi nişte caiete ce-mi rămăseseră din anul anterior… Speram să mă descurc cu ce aveam pentru că ştiam, îmi imaginam, că odată cu vreo necesitate va dispărea şi singura mea oportunitate de a învăţa. Astfel, mi-a picat lumea în cap auzind că acele manuale nu se mai folosesc de ani buni… Un timp, am dus-o aşa, copiam lecţiile de la colegi, aveam grijă de fiecare spaţiu din caiete, încercam să găsesc soluţii, cum nici nu se punea la socoteală varianta de a avea manuale noi ca prin minune. Dirigintele, observând lucrul acesta s-a decis să-i spună lui tata. În acea zi mi-am luat cea mai cruntă bătaie din viaţa mea şi mi s-a luat dreptul şi de a mai îndrăzni să scot vreun cuvânt în legătură cu învăţământul.
Din punctul ăsta viaţa mea s-a schimbat. Culmea, tot dirigintele a fost „vinovat”. Auzind de bătaie, s-a hotărât să depună plângere la poliţie asumând-şi apoi responsabilitatea de a ne avea în grijă pe mine şi mama. Atunci s-a întors şi fratele meu din armată, am reuşit să ne aşezăm la casa noastră. Tata? S-a schimbat mult în cei cinci ani de închisoare, ba chiar i-a mulţumit „vinovatului”. Domnul Blândescu va rămâne un erou pentru familia noastră. În special pentru mine: am reuşit să-mi îndeplinesc visele şi uite-mă!
Pe obrazul meu îşi făcea cărare o lacrimă.
– Dar de ce ai spus „întristat” mai devreme? Mie mi se pare o poveste foarte frumoasă, emoţionantă chiar.
– Ţi-am spus că încerc să evit părţile negative, pentru că ce a fost, a fost. Sunt anumite lucruri ce mă vor marca pe viaţă, dar să nu ne gândim la asta acum.
– Victor, în pământul negru creşte pâinea albă… Eşti o dovadă vie că de la rău se poate ajunge la bine, crede-mă.
– Aş mai sta de vorbă cu tine, dar mă aşteaptă alţi pacienţi afară. Uite rezultatele! Poate ne vedem într-o altă zi, e momentul tău de a deschide cartea vieţii.
– Cu drag şi siguranţă! O zi frumoasă!
– Asemenea! îmi spuse făcând un semn uşor cu mâna.
Victor pentru mine e exemplul că se poate… Se poate orice pe lumea asta! E omul care a pornit de jos şi nu-i e ruşine să o recunoască şi acum uită-te la el: e un doctor renumit. Se spune că atunci când îţi doreşti într-adevăr un lucru toată planeta complotează la fericirea ta. Eu mi-am privit dovada în ochi, acum tu ai făcut la fel, ce mai aştepţi? Pornind de jos ai o vedere mai bună către succes.

PANEM ET CIRCENSES

Mi-au trecut în minte vulturi, ce străpungeau cu privirea orizonturi, dar i-am lăsat să piară/
Mi-am lăsat sufletul pe ace, chinuindu-se şi nu am mai făcut nimic pentru el.
Am dat de greu şi am renunţat mulţumindu-mă cu puţin, pentru că asta-mi părea calea cea mai uşoară.
Privesc în juru-mi şi nu văd nici un impuls la luptă. Luptătorii au ajuns să se mulţumească şi cu gustul învingerii ştiindu-se în viaţă. Ne trec printre degete ani, vieţi, clipe.. Şi nici măcar nu încercăm să strângem pumnul, pentru că avem impresia că oricum se va întâmpla ce-i mai rău.
Ştii ce se întâmplă atunci când nu ai nici măcar voinţă să lupţi? Nimic.
„Era cald, vântul îi legănă pletele de castan încercând, parcă, să i le fure, spunându-i că nu le merită.
Mi-am făcut un obicei de a trece pe lângă ea, în fiecare zi, stătea în acelaşi loc, cu mâna întinsă, aşteptând de la alţii.
Cine este ea?
Mă întorc în urmă cu 26 de ani, eram abia venit de la facultate, mergeam în vizită la mama care lucra ca „servitoare” la familia ei, atunci atât de bucuroasă de naşterea unui nou suflet cu atât de multă speranţă în faţă: Raisa.
Nu pot să spun că am cunoscut-o, niciodată îndeaproape, o vedeam în fiecare vacanţă de vară, cât timp lucram în compania mamei şi-mi părea mereu un copil înflăcărat, cu voinţa de a ajunge mare.
Dar cum cartea nu se judecă după copertă… odată cu timpul toată flacăra ce-o stăpânea, se stinse.
Se întâmpla când era în floarea a cincisprezecei primăveri, venea de la şcoală răsturnând tot ce era în calea ei hotărâtă nici urmă să nu mai vadă din locul care îi stăpânea în acest moment nervii şi suferinţa.
„Dar.. ce s-a întâmplat?” am întrebat oarecum timid.
„Nu e treaba ta.” mi-a răspuns ca un copil mofturos şi alintat ce era.
În scurt timp am aflat că a renunţat la şcoală pentru că profesoara i-a spus că deranjează ora.
De aici începusem să nu mai văd nici o fărâmă de speranţă în ochii ei.
Cu siguranţă, părinţii nici nu puneau la socoteală să nu mai meargă la şcoală. Au ajuns să se înjosească în faţa ei şi au încercat orice metodă de a o face să se răzgândească. Dar ea? După două săptămâni de rugăminţi a fugit de acasă.
Nimeni n-a mai auzit de ea mult timp, până în urmă cu 3 ani.
Făcând o plimbare prin centru, o figură cunoscută îmi opri atenţia în loc. Am recunoscut-o după trăsături: părul castaniu şi ochii smaraldici o trădau, hainele ponosite, ridurile şi cearcănele ce le avea, deja, mă făceau oarecum să mă îndoiesc. Dar, nu am nici o altă bănuială privindu-i faţa, care a rămas a copilei de cincisprezece ani pe care-o ştiam.
De 3 ani încerc să-i aflu povestea, dar îmi răspunde mereu cu acelaşi „Nu e treaba ta.”.. Atâta timp, atâtea greutăţi ce i le poţi citi în adâncul cearcănelor şi tot nu şi-a pierdut caracterul de copil mofturos.
Din respect pentru răposata ei familie ce a murit într-un incendiu la scurt timp după ce ea i-a părăsit, din respect pentru oamenii ce pot să zic că ne-au crescut pe amândoi, am hotărât să-i port de grijă din acel moment.
Cum a refuzat din încăpăţânarea-i prostească orice metodă din partea mea de a ajuta, îi trimit în fiecare zi pâine şi necesarul pentru a trăi o zi decentă prin intermediul unui străin. Nu mă voi lăsa până când n-o voi vedea la locul ei. Ea e întruchiparea renunţării, iar în spatele ambalajului frumos, nu arată în cel mai plăcut mod.
Mă înteb dacă genul acesta de oameni pot fi ajutaţi… Poţi să ajuţi o persoană care nu e în stare să facă nici un efort pentru ea însăşi? Care vrea să trăiască din mila altora de parcă ar fi datori s-o facă? Şi aici nu mă refer la mine. Eu mă simt dator s-o fac, fiind tot ce i-a mai rămas pe lume. Căci în afară de mine nu i-a mai rămas nici măcar ea.
A ajuns să se bucure la o bucată de pâine, iar înainte lupta pentru ceea ce era mai bun.. A decăzut, în ultimul hal. Sau poate că am văzut-o eu prea sus.
„O, sancta simplicitas! Panem et circenses” (O, sfântă naivitate! Pâine şi jocuri de circ.), cum ar spune latinii, acum. Prima expresie definind ignoranţa, inconştienţa acesteia. Iar cea de-a doua? În vechime, poetul latin Decimus Juvenalis, adresându-se unui prieten, deplângea decadenţa poprului roman, modul în care putea fi controlat oferindu-li-se puţinul. Ea nu poate fi controlată. Dar decăderea ei, modul în care se mulţumeşte cu puţinul sunt evidente. Şi nu doar al ei..”
Această istorioară defineşte de fapt viaţa fiecăruia dintre noi într-un anumit moment. Devenim lăsători, negrijulii, nepăsători. Avem nevoie de voinţă mai mult ca orice! Avem nevoie de răbdare cu noi, cu cei din jurul nostru. Lucrurile mărunte ca pâinea, ar trebui să ne facă fericiţi. Dar să nu ne mulţumim oar cu pâinea când putem avea totul în propriile mâini?

Timeea Mihuţ (eseu)
„Cerul este pâinea ochiilor.“
(Ralph W.Emerson)
Sunt o pasăre ce rătăceşte zi de zi într-un stol mare, o pasăre ce speră şi visează la momentul când va părăsi un loc pentru a se muta într-un alt loc mai călduros.
Aripile mele sunt cuprinse de culori ce se-mbină într-o perfectă simetrie cu negrul ce mă reprezintă.
Sunt micuţă, însă ce mă face diferită de celelalte păsări este interiorul meu, un interior colorat dar totodată întunecat, la fel ca şi aripile mele. Ceea ce e acolo, în suflet, în gând, în dialogul ce-l poartă creierul cu mine zi de zi, nu poate fi descris prin cuvinte, căci cuvintele mereu reprezintă o mască a adevaratului caracter, ceea ce ne defineşte cu adevarat sunt doar faptele.
În căderea mea spre pământ, din cer, din văzdhul albastru plin de vata albă şi de îmbinări de curcubee par doar un punct negru, un suflet nevinovat ce se pierde prin măreţia divină a cerului.
Acestea sunt doar o impresie ce lasă urma mea. Niciodată ambalajul nu defineşte putera unui suflet, căci poţi să fii mic şi firav, dar faptele tale să fie măreţe şi puternice.
Noi, păsările mici, dar atât de mari sufleteşte, suntem conduse de către nişte şoimi ce vor doar să ne controleze, să ne taie aripile atunci când văd că în urma noastră lăsăm zâmbete şi fericire. Şoimii vor să ne oprească în a fi diferiţi, încearcă să ne ofere uniforma comună, dar eu şi alte mii de suflete încă luptăm, lupta aceea de a lăsa ceva în urma noastră, o pâine care să ne reprezinte.
Aşa cum cerul e pâinea ochilor, speranţa de a cucerii eternitatea şi zborul păsărilor după ideal poate să se metamorfozeze în pâine.
Speranţa e un sac în care aruncăm idei, idei ale căror vise sperăm să nu moară niciodată. Nu ne mulţumim cu puţin. Visăm să zburăm mereu mai sus, dar trebuie să înţelegem că tot ceea ce ne înconjoară, tot ceea ce putem vedea cu ochii e o binecuvântare care trebuie preţuită în fiecare secundă a vieţii.

Andreea Buzuriu (eseu)
Scriitorii

Oamenii care scriu nu sunt oameni pe care nu poţi să-i crezi, pentru că ei ştiu să răstălmăcească cuvintele şi să se joace cu ele după propriul plac.
Oamenii care scriu nu sunt sinceri, dar sunt oameni în care poţi avea încredere. Ei trăiesc în universul lor şi-i compătimesc pe cei care nu ştiu să iasă din obişnuit, sunt oamenii pe care-i vezi singuri în cafenele cu o carte în mână sau privind în gol pe o zi ploioasă, singuri, nu pentru că n-ar avea cu cine să-şi petreacă timpul, ci pentru că se simt mai în largul lor aşa.
Scriitorii se îmbracă mult în negru, sunt inteligenţi, pentru că vorbesc mereu cu subînţeles şi se joacă cu mintea celorlalţi. Ştiu să aşeze cuvintele în aşa ordine încât să ai impresia că-ţi pătrund în propriile gânduri. Niciodată să nu crezi un scriitor pe cuvânt, căci el e în mare parte, un regizor de succes al vieţii sale.
Ei nu vorbesc multe, dar ce vorbesc e în mare parte – metaforic. Ei sunt arhitecţii lumilor lor pe care nu şi-o construiesc după alte modele, sunt incredibil de originali. Dacă vorbeşti cu un scriitor, cu siguranţă vei constata că e de neînţeles, şi în mare parte, aşa e. N-ai vrea să intri în mintea celor care scriu, probabil n-ai mai ieşi de acolo. Numai fire încâlcite şi încolăcite, cabluri care se leagă, se rup şi se leagă iar, unele se mai şi ard şi scot scântei, iau foc şi de acolo, ca din cuptor, sunt scoase operele de artă. Numai scriitori au în mâinile lor puterea de a te face să înţelegi anumite aspecte, dar tot ei te pot induce-n eroare până nu mai ştii nici de unde ai plecat, dar mai să găseşti drumul pe care-l căutai.
Majoritatea îţi inspiră răspunsuri, dar scriitorii care mă fascinează pe mine sunt aceia care-ţi ridică întrebări, cei care te fac să gândeşti puţin mai altfel decât eşti tu obişnuit, din alte perspective… Şi vei fi mult mai mulţumit dacă răspunsurile le găseşti tu … şi nu-s oferite pe tavă.

De ce minţim?

Pentru că adevărul doare, şi noi nu suntem aşa de puternici încât să-l înfruntăm, sau cel puţin nu vrem să fim. Partea tristă e că nu suntem în stare să facem faţă realităţii, ne minţim pe noi şi-i minţim şi pe alţii, cântărim fericirea când de fapt ştim foarte bine că nu se vinde la kilogram.
Să minţi e inevitabil, fie că vrei sau nu. Diferenţa nu constă în gravitatea minciunii, ci mai degrabă în scopul pentru care a fost spusă. De multe ori ne simţim obligaţi să minţim şi credem că facem un bine celui de lângă noi, pentru că există întrebări a căror răspunsuri sunt legate de minciuni, sau ca să sune mai frumos, legate de a ţine ascuns adevărul, în scopuri bune, desigur. Cum poţi să răspunzi altfel la întrebarea „Ai mâncat azi?” a mamei, când ştii că o să se îngrijoreze dacă-i spui că nu? Ori, cum ai putea tu să răspunzi altfel decât afirmativ când cineva te-ntreabă „Eşti bine”?
Unele întrebări sunt efectiv puse fără rost, căci oricum ştim răspunsul, dar cum rămâne cu răspunsurile pe care nu le ştii, dar parcă ţi-e şi frică să le aflii? … Unii spun că uneori e mai bine să nu întrebi, pentru că sunt răspunsuri pe care n-ai vrea să le ştii. Eu sunt de părere că „a nu şti” e cel mai neplăcut sentiment posibil, şi oricum, a nega un adevăr înseamnă a trăi pe baza unei minciuni, sau greşesc?

Contraste

Susţin sus şi tare, şi nu cred că-mi voi schimba părerea, că oamenii „reali” sunt cei diferiţi.
Personalitatea ţi-o arăţi prin gesturi, prin îmbrăcăminte şi stil. Stilul n-are reguli, stilul nu înseamnă modă, înseamnă arta de a arăta cine eşti fără să te ajuţi de cuvinte. Ador oamenii care exagerează privind ceea ce iubesc, spre exemplu o persoană căreia-i place negrul şi se îmbracă doar în negru. Eu nu înţeleg prin asta rebeliune, sadicitate sau un rocker convins, ci curajul de a te exprima, indiferent că Xulescu consideră actul tău un act iraţional şi exagerat.
Şi până la urmă, şi dacă ai fi un rocker sadic, care ar fi problema?
Societatea ne impune nişte reguli nescrise de care, vrem-nu-vrem, nu putem să nu ţinem cont. Eu cred că atât timp cât nu faci rău nimănui, ce e greşit în a ieşi într-o seară caldă de august cu prietenii să dansaţi în ploaie? Sau să cânţi pe străzi pustii, ori să urlii pe dealuri neştiute lucruri pe care nu le-ai spus nimănui … pentru că ai ţinut în tine totul prea mult timp. Să fugi într-o dimineaţă undeva şi să nu reapari până-n ziua următoare, să te pierzi printre gânduri, să dansezi până cazi din picioare, să cânţi până nu mai poţi respira, să uiţi de tine şi poate şi de restul.
De ce oare societatea judecă ceea ce nu cunoaşte? Ştim cu toţii cum e văzut un om cu tatuaje şi piercinguri, păr vopsit în cele mai neobişnuite culori: fără inimă, incult, nicidecum nu găsesc artă în aşa ceva. Eu văd personalităţi minunate, oameni care au curajul de a se exprima, fără a se teme de vocea celorlalţi, pentru că ei adoră ceea ce sunt, ceea ce fac. Şi oricum, nimic din ce faci nu e important dacă nu eşti fericit.
Ştii că eşti un om prea conformist şi temător de ce vor spune ceilalţi atunci când toţi te plac în afară de tine. Trebuie doar să ai încredere în persoana care ştii sau cel puţin crezi că eşti şi restul vine de la sine. Sunt oameni total diferiţi care-ţi pot fi cei mai buni prieteni, fie că mentalităţile voastre nu coincid, poate, deloc. Poţi să găseşti ceea ce cauţi în oamenii la care nu te-ai gândit niciodată sau dacă nu găseşti, poţi măcar să încerci să le pătrunzi în gânduri, vei descoperi tărâmuri pe care n-ai mai fost niciodată. Fă-le o poză şi continuă-ţi ruta, nimeni nu te ţine în loc.
E important să fii tu, şi nu o spun doar eu. Ţin minte cuvintele pictorului olandez Van Gogh, care însuşi spunea că normalitatea e un drum pavat, deci e uşor de păşit, însă pe el nu creşte nicio floare. Ori Kurt Cobain, unul din cântăreţii mei preferaţi, era de părere că dorinţa de a fi altcineva e o risipă de cine eşti, şi nu pot decât să-i aprob ideile, în măsura în care el nu se mai află astăzi printre noi.
Nu cred că e rău să arăţi cine eşti, cred că e extraordinar de bine. Însă sunt de părere că lucrurile pe care le simţi în cele mai adânci părţi ale sufletului sunt cele pe care nu le poţi face publice. Găsesc important să ştii cât, nu ce, pentru că oamenii cei mai câştigaţi ştiu să cântărească, nu să-şi pună în ordine haosul din viaţa lor.
Contrastele dintre noi, diversitatea şi diferenţele care ne aduc o definiţie, ele sunt cele care colorează viaţa, sau dacă nu, cel puţin dau cu markerul ca să iasă-n evidenţă…

Nicoleta Casiana Opruţ (tradiţii)

„VEŞNICIA S-A NĂSCUT LA SAT.“ (Sufletul satului, Lucian Blaga)

Obiceiuri şi satul românesc

Satul românesc are un tezaur flocloric foarte bogat. Este plin de obiceiuri frumoase transmise din generaţie în generaţie, unele fiind vechi de sute de ani.
Eu personal trăiesc într-un mic sat din România de când m-am născut. Aici m-am format eu ca persoană. De la an la an, în satul meu s-au pierdut unele obiceiuri. Acest lucru întâmplându-se din cauza nepăsării cu care tratează oameni aceste minunate tradiţii moştenite din bătrani.
Din fericire mai există şi obiceiuri care s-au păstrat, ca de exemplu Strigatu’ fetelor în joi mari, Mersu’ în piţărăi, Datu’ şolurilor în joi mari, Mersu’ cu sorcova, Mersu’ cu pluguşorul, Mersu’ cu capra şi altele pe care eu nu le-am amintit, fiindcă sunt prea multe pentru a le putea enumera pe toate.
Obiceiul Strigatu’ fetelor în joi mari are loc în joia mare, ultima joie înainte de Paşte. Conform acetui obicei băieţii se urcă pe cel mai înalt deal din jurul satului şi fac un foc mare care este vizibil din sat, pe urmă încep să strige pe rând câte un defect al fiecărei fete, defect care l-au observat în perioada anului precedent. Ei strigă aşa de tare, încât să poată auzi aproape toţi locuitorii satului. Acesta este momentul anului când baieţii pot spune fetelor care sunt defectele lor fară ca acestea să se supere.
Datu’ şolurilor in joi mari este de asemenea un obicei ce are loc în joia mare. În cadrul acestui obicei copiii fac schimb de şoluri (pahare) pline cu bunătăţi.
Mersu’ în piţărăi este un obicei ce are locu cu o zi înainte de Crăciun. Potrivit acestui obicei toţi băieţii din sat se întâlnesc în Ajunul Crăciunului în jurul orei 6 şi fac un foc peste care urmează să sară. Cel care a sărit cel mai departe va fi căpitanul piţărăilor din acel an. Rolul de căpitan constă în a da startul mersului în piţărăi, adică în a lua primul piţărău (un colacel făcut din pâine) de la casa de unde se începe mersul. La ora 7 se adună şi fetele, apoi căpitanul dă startul. Aceştia încep să colinde satul pe un traseu bine stabilit cu o zi înainte. Toţi locuitorii satului ies afară cu o cotoriţa (un coş) plin cu piţărăi, care trebuie să se ajungă pentru fiecare copil din sat.
Mersu’ cu sorcova este obiceiul în care fetele, în data de 31 decembrie, merg din casă în casă pentru a vesti sosirea noului an având o sorcovă (o crenguţă de brad împodobită) în mână şi cântând un cântecel. Cântecelul sorcovei este: „Sorcova, vesela, / Să traiţi, să infloriţi / Ca un mar, ca un păr, / Ca un fir de trandafir / Tare ca piatra, / Iute ca săgeata / Tare ca fierul, / Iute ca oţelul, / La anu şi la mulţi ani !”
Mersu’ cu pluguşorul are loc tot în data de 31 decembrie, dar de această dată baieţii merg din casă în casă pentru a vesti sosirea noului an. Pluguşorul are şi un cântec specific. Câteva versuri ale Pluguşorului sunt : „Aho, aho copii si fraţi / Staţi puţin si nu mânaţi / Lângă boii v’alaturaţi / Şi cuvântul mi’ascultaţi / Ia mai mânaţi mai flăcăi / Şi sunaţi din zurgălăi …”
Mersu’ cu capra este la fel ca cele două obiceiuri menţionate mai sus. Este un obicei ce are loc pe data de 31 decembrie în care un grup de bărbaţi vin pentru a ura gazdei un an nou plin de bogăţii, unul din ei fiind costumat în capră. Exact ca cele de mai sus şi capara are un cântec specific ei. „Vine capra de la munte / Cu steluţă albă-n frunte / Are-n coarne ramuri multe / Şi mai mari şi mai mărunte …”
Acestea sunt doar câteva din obiceiurile care se mai păstrează şi astăzi în satul românesc. Pe lângă acestea mai sunt foarte multe obiceiuri pe care nu le-am amintit si poate chiar zeci de obiceiuri de care eu se poate nici măcar să nu fi auzit, datorită faptului că s-au pierdut. Dacă am sta de vorba cu bătrânii satului, am descoperi foarte multe obiceiuri minunate şi multe învăţături acumulate în perioada vieţii acestora. Unii dintre bătrâni au luptat în cel de al doilea război mondial şi au în jur de 100 de ani.
Aceasta este o foarte scurtă prezentare a câtorva obiceiuri care încă se mai păstrează şi în ziua de astăzi în satul românesc, obiceiuri frumoase care te fac să simţi cu adevărat ce înseamnă sărbătoarea de Crăciun, Paşte sau ce înseamnă Anul Nou. Sper că de aceste obiceiuri să se poate bucura chiar şi nepoţii mei şi sper din tot sufletul să nu se mai piardă nimic.

Claudia Iasmina Lazăr (teatru)

PENTRU O BUCATĂ DE PÂINE

Actul I

Personaje: Boierul Tinaxe, Vasile Mugur (un ţăran), Sluga, Gheorghe (un alt ţăran)

Scena I
Personajele: Vasile şi Gheorghe
Decorul – Un câmp.
(Vasile şi Gheorghe erau pe câmp la seceriş.)
Vasile: Hai, Gheorghe, mai repede, că n-avem timp până la anul!
Gheorghe: Termin imediat.
Vasile: Spui asta de o ora!
Gheorghe: Da’ ce-i cu graba asta?
Vasile: Ştii că mâine vine boirul Tinaxe şi ne ia tot ce a rămas din lan?
Gheorghe: Şi mijlocul lanului?
Vasile: Doamne fereste! Doar nu o fi aşa nerod. Nu cred că vrea să strice recolta de la anu’ ca doar na’, e şi dânsul ardelean ca şi noi.
Gheorghe: Într-adevar. Uite, Vasile, terminai cu grâul.
Vasile: Hai la mine acas’ să mâncăm un blid de zamă şi să te cinstesc.
Gheorghe: Bine, Vasile. Da’ lăsaşi destul grâu în lan?
Vasile: Cum sa nu las Gheorghe? Doar nu sunt nerod!
Gheorghe: Fie ce … (întrerupt de Vasile)
Vasile: Taci! Trece trasura lui Tinaxe! Pfu… Bine că nu ne văzu.
Gheorghe: Ai dreptate. Noi avurăm mare noroc acu’, fiindcă toată ziua, bună ziua boierul se plimba cu trasura ba-n stânga, ba-n dreapta. Dar totuşi, el se crede om gospodar domnule!
Vasile: Într-adevar. Uite, ajunsărăm acas’! Hai, intră!
Gheorghe: Nu pot, Vasile, că nu vreau sa te deranjez şi în plus am multă treabă acas’ şi nu pot să o amân.
Vasile: Of, Gheorghe, dacă tot zici că ai treabă, uite banii aceştia ca să nu zici că ai venit de pomană.
Gheorghe: Mulţam’ Vasile!
Vasile: Să-ţi fie de bine!
(Gheorghe părăseşte scena)
Scena II
Personaje: Boierul Tinaxe şi sluga sa.
Decorul: Curtea conacului boierului Tinaxe.
(Tinaxe vorbeşte cu sluga sa din trăsură)
Tinaxe: Sluga!
Sluga: Da, boiere!
Tinaxe: Mergi la câmp şi seceră grâul rămas pe moşia lui Vasile Mugur.
Vreau să îmi aduci tot grâul, chiar şi partea din mijloc.
Sluga: Stăpâne, dar… (Întreruptă de boier)
Tinaxe: Niciun dar! Mie îmi aduci tot grâul! S-a înţeles?
Sluga: Da, stăpâne. Mâine în zori mă voi duce să secer grâul.
Tinaxe: Cum? Abia mâine? Te duci acu’!
Sluga: Dar, stăpâne, suntem în luna lui cuptor. Afară e foc!
Tinaxe: Dar eu de ce te plătesc? Să-mi trândăveşi în casă? La muncă cu tine, leneşule!
Sluga: Desigur, stăpâne! Voi merge acum la câmp. (Sluga părăseşte camera supărată, iar boierul începe să vorbească singur spunându-şi părerea despre oamenii de rând)
Tinaxe: Of, ce om leneş! Nici să se ridice de pe scaun nu-i venea. Dar toţi ca şi el visează să fie boieri şi oameni de-ntâia clasă. Dar nu se gândesc, că pentru a ajunge aşa sus trebuie se fii un om destoinic şi cu scaun la cap. Of, ce nerozi… Daca ar şti cât muncesc eu, cât mă trudesc pentru a ţine gospodaria aceasta. Of,of,of… (după câteva secunde de tăcere) Oare cât e ceasul? (după alte câteva secunde) Cincisprezece şi jumatate. E timpul să dorm. Mă scol spre seară să mănânc şi apoi mă culc iarăşi. Vai cât de ostenitor e să fii boier! A trecut deja o oră de când nu am mai stat în pat. Of, of , of. (Boierul Tinaxe se aşează în pat şi adoarme aproape instant.)
Scena III
Personaje: Sluga
Decorul: Un câmp.
Sluga: (Sluga vorbeşte cu ea însăşi) Of,of,of… Am şi eu un stăpân… Aât de lacom… Pentru a-şi îndeplini dorinţele ar trece şi peste al nostru domnitor… Ce om! Auzi la el, să taie grâul din mijlocul lanului… Şi pentru ce? Încă trei kilograme de făină? (după câteva minute) Îmi amintesc acu’ vreo’ zece ani că mai facu’ aşa, iar următorul an nu se mai facu’ grâu şi anul al doilea la fel, şi celalalt an, abia de vreo trei ani îşi reveni grâul. Şi din nou, pentru ce? El nu se se gândeşte că le ia oamenilor pâinea de la gură? Parcă ar fi nebunul acela de Păcală!
Scena IV
Personaje: Vasile, Gheorghe.
Decorul: Un drum rural.
(La câteva zile după ce sluga a tăiat mijlocul lanului lui Vasile Mugur, Vasile mergea la târg împreună cu Gheorghe iar târgul nu era departe de pământul cu pricina.)
Vasile: Gheorghe, tu ce tre… Văleu!
Gheorghe: Ce ai Vasile?
Vasile: Nemernicul! A tăiat mijlocul lanului!
Gheorghe: Cum? Doar ştie tradiţia, cum să facă aşa ceva?
Vasile: Nu mai merg la niciun târg. Mă duc să îi cer socoteală!
Gheorghe: Vin şi eu cu tine.
Scena V
Personaje: Vasile, Gheorghe, Tinaxe
Decorul: Conacul boierului Tinaxe.
(După ce ajung la conacul boierului Tinaxe)
Vasile: Boiere! Cum ai putut să faci aşa ceva?
Tinaxe: Ce am făcut?
Vasile: Ai tăiat mijlocul lanului!
Tinaxe: Şi?
Vasile: De parcă nu ai cunoaşte tradiţia! Ne-ai luat pâinea de la gură!
Tinaxe: Tradiţia e o prostie! Ai să vezi că la anu’ grâul se va face!
Vasile: Bo… (întrerupt de Gheorghe)
Gheorghe: Lasă-l Vasile. Va vedea el ce se întâmplă dacă te pui cu tradiţia.
(Vasile si Gheorghe părăsesc camera)
Actul II

Personaje: Vasile, Gheorghe, Tinaxe
Decorul: Casa lui Vasile.
Gheorghe: (către Vasile) În urmatorii ani, pe moşiile boierului Tinaxe nu s-a mai făcut deloc grâul, iar aşa zisul boier a ajuns la sapă de lemn.
Vasile: Pe când noi doi, muncind şi respectând tradiţia am ajuns din doi ţărani, boierii satului.
Gheorghe: Am auzit că Tinaxe, pentru că nu se mai descurcă o să vină la tine să-şi ceară scuze. Crede că se va îmbunătăţii situaţia lui.
Tinaxe: Boiere…
Vasile: Da, Tinaxe!
Tinaxe: Am ventit să îmi cer scuze de la dumneata.
Vasile: De ce?
Tinaxe: Pentru că acum ceva ani ţi-am furat pâinea de la gura ta şi a familiei tale.
Vasile: Dar nu sunt supărat.
Tinaxe: Dar de ce? Am făcut o faptă aşa nedereaptă
Vasile: Dar ştii tu, Tinaxe, dacă furi pâinea cuiva, Domnul i-o va înapoia iar tu va trebui să plăteşi înzecit. De aceea tradiţia nu se calcă.
Tinaxe (izbugnind în plâns): Îmi pare rău!
Vasile: Nu plânge! Uite aici o punguţă cu galbeni şi de mâine poţi veni să mă slujeşti, iar dacă vei munci cum trebuie, leafa ta va fi pe masură.
Tinaxe: Mulţumesc, stăpâne!

Daniel Ionuţ Mîrza (proză S.F.)

Jurnalul unui război pe Pământ, Planeta Pâinii

27 octombrie 2154

Planeta Biger a dat o lovitură grea Pământului, planeta unde grâul face concurenţă soarelui pâinea emană căldură diurnă.
Un sfert din flotele noastre sunt rănite şi scutul este pe jumătate avariat. Chiar dacă şi planeta Dugry ne este alăturată în acest război, nu vom rezista mult timp.
Eu sunt John Bard şi am avut ghinionul să mă nasc în al doilea război planetar al Pământului. Acest război persistă de mai bine de cincizeci de ani. Tatăl meu a murit în acest război. Eu am vrut să mă alătur pământului, să înving pentru tata. Războiul a început fără motiv. Era o zi frumoasă de vară în ani 100, dar spre finalul zilei, Bigerii au declarat război. A fost o zi neagră pentru Pământ. Din fericire, cam la o lună de la începutul războiului, ni s-au alăturat Dugryenii şi aceştia fără motiv, dar noi am acceptat propunerea lor, fără a ne gândi.
Noaptea trecea foarte greu, ca de fiecare dată, cu frica în sân, că lupta va putea să înceapă.
La ora 12 aveam instructaj pe puntea principală, dar eu am rămas în vestiar, deoarece am primit o zi liberă, de ziua mea. Înspre băi am observat un afiş pe perete ce era suflat de vânt. Un lucru ciudat, deoarece camera era izolată. De curiozitate mă uit după afiş şi văd o gaură de un metru, dar care părea fără sfârşit. Fără frică am intrat în tunel şi am mers aproximativ 100 de metri pe jos. Când am ajuns jos am găsit un întreg labirint de tunele. Acolo am găsitun vagon cu ţiglă. Vagonul era a celor de pe Dugry. Se pare că ei au avut o întreagă firmă ascunsă. Repede am urcat la suprafaţă să dau de veste aliaţilor mei.
Când am ajuns sus trapa de la intrare era închisă. Situaţia era fără scăpare. Am stat o oră, două, trei, nu ştiam ce să mă fac. Apoi mi-am adus aminte că am văzut un târnăcop în tuneluri. A trebuit să mă târăsc până jos să iau târnăcopul. Fiecare pas devenea tot mai greu, deoarece aurul devenea tot mai puţin. Ajuns la trapă am crezut un moment că o să mor acolo, dar a renunţa la luptă nu era atuul meu. Cu ultimele forţe am lovit cu târnăcopul trapa şi am reuşit să o scot din balamale şi să evadez din tunel.
Pentru prima oară aerul mi s-a părut divin. Am stat două clipe să răsuflu aer şi am fugit spre partea principală. Acolo nu a fost nimeni, nici măcar omul de gardă. M-am uitat la cer şi am observat că toţi se luptau.
Deodată am rămas singur în tot sediul.
Privirea îmi este atrasă de o lumină puternică de pe puntea secundară. Gărăbit mă duc acolo şi observ că o navă plecase. Nava a fost roşie cu puncte negre. Cu siguranţă a fost nava Dugryenilor. Spre norocul meu a mai rămas nicio navă veche din primul război planetar.
Mă urc în ea şi totul pare ciudat, prea multe butone. În navele noi erau doar zece butoane şi un joystic. Din fericire tata m-a învăţat cândva cum să o conduc. Chiar dacă era veche nava mergea ca unsă.
Deşi nava mergea perfect Dugryenii aveau un avans. Nu am renunţat. Am decis să-i urmăresc cu price preţ. Ei au ajuns pe planeta Biger, lucru ce m-a uimit.
Aterizez într-o pădure situată în apropierea bazei lor. Tipitil mă îndrept spre bază să obţin informaţii referitoare la locaţie.
Observ că din nava Dugry se descărca fier, aur, bronz, diamant. Se pare că pentru aceste minereuri Dugry s-a alăturat războiului.
Uşa biroului era deschisă şi dugryeni serveau masă. Arunc o privire peste hârtiile de pe masă şi înţeleg că ei erau pregătiţi să dea lovitura finală săptămâna următoare Pământului şi să recolteze tot grâul ce era o bogăţie a planetei.
Repde plec spre navă, dar observ că acesta a dispărut.
Încerc să iau legătura cu ceilalţi prin radio, dar şi acesta lipsea. Singurul mod de a transmite un mesaj e codul morse.
Am reuşit.
Întors acasă oraşul s-a prgătit de apărare.
Dimineaţa a început. Totul curgea repede.
Am reuşit. Învingem pentru prima dată în acest război.
Pământul o să trăiască şi pe viitor o viaţă frumoasă şi prosperă sub semnul bobului de grâu.

Pictură: Alex Spînu, Andreea Lingurar, Daniel Mîrza, Darius Costache, Iulia Bouroşu, Alexandra Alfiri, Darius Opîrlescu, Alexandru Georgescu.